Archive for the ‘MITROPOLIA SLATIOARA’ Category

ISTORIA COMPLETĂ A BISERICII DE LA FURCENI

aprilie 11, 2014

ISTORIA GRUPULUI TRADIȚIONALIST FONDAT DE VICTOR LEU

Gruparea lui Gamaliil Papil în anul 1940

Gruparea lui Gamaliil Papil în anul 1940

După schimbarea Calendarului nostru bisericesc în anul 1924, împotriva hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și a celor Locale, împotriva istoriei Bisericii Ortodoxe și a Anatemelor ce s-au dat împotriva noului calendar al papei Grigorie, nici un Episcop nu a rămas în dreapta Credinţă. Au mai fost Episcopi despre care se presupune că au „combătut” stilul nou, deşi nu au avut nici unul din ei atitudinea Sfântului Ierarh Calinic şi a celor împreună cu dânsul, care s-au separat de Sinod în momentul în care Episcopii au hotărât să schimbe calendarul, fapt pentru care aceştia din urmă au cedat şi lăsând Biserica Ortodoxă aşa cum fusese până atunci, pacea s-a mai prelungit până în anul 1924.

La schimbarea Calendarului nu s-a produs o schismă în Biserica Ortodoxă, dimpotrivă toţi creştinii au rămas la un loc, monahii şi preoţii la locurile lor. În acest an, 1924, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky a vizitat pe Mitropolitul Miron Cristea numit „Patriarh” de Sinod după ce a reuşit schimbarea Calendarului. Mitropolitul Antonie era deja numit Mitropolit Primat al Sinodului ROCOR, format din 17 Episcopi, care, în urma şedinţei Sinodului din Constantinopol din anul 1923, au hotărât următoarele:

„În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei).

Într-adevăr, Mitropolitul Antonie nu a putut ajunge la un consens, măcar pe principii dogmatice, dacă nu canonice, cu Mitropolitul României, Miron Cristea. Din acel moment nu a mai fost posibilă o comuniune sau o altă întâlnire între cei doi.

Cu toate că schimbase calendarul, o parte dintre preoţii Bisericii din România, nu au acceptat noul Calendar; dar, au rămas în continuare prin Mănăstirile sau Parohiile unde erau. Sinodul condus de Miron Cristea (care se trăgea din familie de greco-catolici) nu s-a limitat doar la reforma calendaristică. În anul 1925 hotărând şi schimbarea Pascaliei pentru a se asemăna mai mult cu romano-catolicii (papistaşii) care adoptase din anul 1582 atât calendarul nou, cât şi pascalia. Acest fapt a generat o mare panică în rândul mirenilor şi a clericilor, întrucât se atungea cu îndrăzneală o rânduială bine dogmatisită a Bisericii Ortodoxe, contrar Sfintelor Canoane, de dragul apropierii de catolici, care nici o dată nu au făcut un pas spre a se apropia de Ortodoxie…

O dată cu schimbarea Pascaliei în România, mulţi zeloţi ai români se separă de BOR şi pleacă în pribegie. Aceştia au fost: Ieroschimonahul Glicherie Tănase stareţul Schitului Pocrov din preajma Mănăstirii Neamţ, Arhimandritul Gherontie Ionescu, din Sfântul Munte Athos, stabilit iarăşi în România, la un schit pe stil vechi din preajma localităţii Tămădău din jud. Călăraşi, care a fost desfiinţat în 1936, părintele Evstatie Andreescu, părintele Ioachim Perj, ierommonahul Ioanichie Dudescu, Ieromonahul Pamvo, Monahii Galaction şi Veniamin din satul Cucova, ierodiaconul David Bidaşcu de la Mănăstirea Neamţ, monahul Martinian Comăneci, care a devenit stareţ al Mănăstirii Copăceni din Jud. Ilfov, schimonahul Varlaam de la Roşiori împreună cu monahii Chiriac, Nifon, Eftimie şi alţi ieromonahi şi călugări. Mulţi dintre creştini refuză să mai frecventeze slujbele bisericilor care adoptase noul calendar al catolicilor, mergând pe urmele zeloţilor români care plecase în pribegie. Aflând de această comunitate, se alătură şi monahul Gamaliil Papil din Mănăstirea Neamţ, care fusese caterisit înainte de schimbarea calendarului din treapta de Protosinghel. Soborul de Arhimandriţi, Ieromonahi şi Monahi ai Bisericii de Stil Vechi nu au cunoscut de la început faptul că Protosinghelul Gamaliil fusese caterisit de Biserică, fapt pentru care a slujit fără nici o problemă în perioada 1934 – 1937, după care s-a aflat adevărul despre el şi nu a mai fost lăsat să slujească, întrucât statutul său acum era de simplu monah. În cele din urmă acesta se separă, punând bazele unei alte structuri eclesiastice, strângând un număr restrâns de mireni, continuând să slujească necontenit, chiar săvârşind tunderi în monahism.

ISTORIA UNEI BISERICI INCERTE

După apariţia acestei schisme în Biserica de Stil Vechi, s-au făcut tot felul de presupuneri la adresa fiecăruia dintre cei care rămăsese pe stil vechi şi nu adoptase calendarul nou, în deosebi de către acest fost protosinghel Gamaliil, indignat de fatpul că nu a mai putut sluji. Cum dar, ai mai putea sluji, devreme ce ai fost caterisit înainte de schimbarea Calendarului, pe motive temeinice? Aşa s-a ajuns la fondarea unei grupări din orgolii personale şi acuzaţii nefondate la adresa tuturor care au rămas pe stil vechi.

Deşi era doar Ieromonah, Părintele Glicherie Tănase era considerat ca un „lider” al preoţilor  pe stil vechi din România. După plecarea lui din obştea tradiţionalistă, monahul Gamaliil a început să lovească foarte mult în ieroschimonahul Glicherie, dând tot felul de argumente nefondate. Printre acestea trebuie să menţionăm faptul că pretindea o anumită imoralitate, deşi totul era incert şi nimeni altul, sau măcar unul dintre clericii care nu avusese probleme canonice până atunci, nu vedeau atâtea presupuneri câte făcea acest monah. Printre multe alte născociri, de dragul ademenirii unui grup mare de credincioşi, Gamaliil spunea că „Părintele Glicherie a fost botezat prin stropire”. De ce nu şi ceilalţi clerici au văzut acest detaliu? Mai mult, există presupunerea că la vizita în Ierusalim, din anul 1930 a părintelui Glicherie, ar fi fost cercetat de Patriarhul Damianos şi s-au opus pentru a-l primi să slujească, din pricina faptului că ar fi fost botezat prin stropire. După ani de zile, s-a aflat că Ieromonahul Glicherie fusese invitat şi de doi preoţi români din Ierihon, care ţineau pe stil nou; dar, era evident ca acesta să refuze, întrucât renunţase şi la săreţie şi la tot când s-a schimbat calendarul şi era absurd să slujească pe stil nou în Israel. Aceştia au lăsat false informaţii urâcioase împotriva părintelui Glicherie, fapt pentru care urmaşii lui Gamaliil caută să citeze doar ceea ce este contra lui, fără să privească şi faptul că a fost unul dintre cei mai râvnitori apărători ai Stilului Vechi şi pe care l-au urmat până la moarte tot grupul de preoţi şi călugări, nicidecum pe monahul Gamaliil care slujea, caterisit fiind.

La întoarcerea din Ierusalim Părintele Glicherie a adus Antimise pentru a se face Sfânta Liturghie, întrucât mulţi dintre slujitori nu aveau Sfântul Antimis, sau slujeau pe Antimise vechi care fusese conservate după ieşirea lor din folosinţă. Este drept, nu putem sluji pe un Antimis care este scos din folosinţă; dar, totuşi, era un caz de prigoană, chiar de război, erau loc şi pentru Iconomii, care s-au arătat mai mult ca benefice. Grupul lui Gamaliil (care slujeau fără Antimise), au început să facă zvonuri că ar fi furat Antimisele. Era normal ca acest Gamaliil să facă tot felul de zvonuri, din răutate şi mai ales pentru că era supărat pe celălalt grup tradiţionalist. Este firesc!

Urmaşii acestui monah Gamaliil spun în chip răutăcios: „Glicherie a scornit o învăţătură nouă: învăţa că biserica oficială nu era în erezie, ci în schismă. Cei de pe nou, zicea el, au harul Sfântului Duh, pentru că încă nu s-au făcut nici un sinod care să-i caterisească”. Această informaţie este total falsă şi chiar mincinoasă! Părintele Glicherie nu a susţinut niciodată că cei de pe nou au har pentru că nu au fost combătuţi de un Sinod. Această poveste a apărut abia după anul 2007 când s-au tradus tezele kiprianiţilor greci, EI FIIND CEI CARE MĂRTURISESC ASTA, ieromonahul Glicherie având alte părere, devreme ce nu a rămas împreună cu cei de pe stil nou. Dimpotrivă, tot soborul de preoţi erau în dilemă legat de primirea botezului celor de pe stil nou. Abia după revenirea de la Ierusalim au început să săvârşească Mirungerea, după purtarea discuţiilor cu Patriarhul Damioanos. Cu alte cuvinte, urmaşii lui Gamaliil continuă lupta mincinoasă împotriva monahului Glicherie, bazându-se pe ideologii kiprianiste, care apar la foarte mulţi ani după decesul părintelui Glicherie, Nicidecum fiind eclesiologie a Bisericii pe Stil Vechi din România, de la acea vreme.

Aici putem observa şi o greşeală a celor cu Gamaliil, o greşeală ce arăta mentalitatea lui de monah şi nu de cleric, sau mai ales teologhisitor. Este evident că schimbarea calendarului era o schismă şi nu o erezie! Considerăm dogmă calendarul? Nicidecum! Calendarul este cuprinsul mineiului. Deci, dacă nu este dogmă, cum poate fi o erezie? Un teolog, chiar şi autodidact, nu doar cu diplome, îşi poate da seama de ce acest grup a devenit unul dintre cele mai extremiste schisme din istorie. În decursul istoriei pogorămintele au fost făcute la tot pasul, nu doar atunci când era vorba de numere mai de creştini ce tindeau spre a se îndepărta de Biserică, sau spre a se apropia. Cei din grupul lui Gamaliil: „Noi facem iconomie de la orice, dar nu şi de la Sfintele Taine”. Ei bine, ei nefiind o grupare cu mentalităţi bine formate, ci simpli oameni care au avut un exces de a răstălmăci Pidalionul şi a culege de acolo doar ceea ce-i interesa pe dânşii, au omis să amintească faptul că „iconomia” despre care vorbim a fost „înfiinţată” chiar pentru Sfintele Taine, pentru că nu poţi spune că faci iconomie în alte cazuri, decât în privinţa Sfintelor Taine. Mai mult de atât, ei găsesc replici la orice, este evident, cine ar putea să mai recunoască adevărul, mai ales când au în spate o istorie bazată doar pe presupuneri şi nu pe argumente ce nu pot fi uşor demontate.

Monahul Gamaliil, pentru a dezvolta această structură, era evident să facă o formă de „extremism religios”. Aceasta o punem explica foarte uşor. El, făcând acest exces de zel, reuşea să ademenească mireni (vechi calendarişti) foarte uşor, mai ales când le deschidea Pidalionul la pagina cutare şi le explica despre Botez; dar, totuşi, să nu uităm că Biserica a făcut în multe cazuri iconomie de la Botez, pentru că nu poţi spune că se numeşte iconomie altceva, decât excepţiile de primire a unor Taine precum Botezul sau Mirungerea, în multe alte cazuri avem exemple în Pidalion de primire a hirotoniei ereticilor chiar, nu doar a schismaticilor şi aici mă refer la primirea Donatiştilor, a Arienilor, pe care-i primeau ca şi preoţi sau Episcopi, a nestorienilor şi în cele din urmă a iconoclaştilor. Totuşi, Biserica Ortodoxă a avut o gândire teologică, fiind condusă de Sfinte Sinoade compuse din Arhierei cu minţi luminate, raţionali şi nu extremişti, precum ei, care folosesc Pidalionul precum sectarii Biblia. Gamaliil făcea progrese cu acest exces eclesiologic care nu mai fusese prezent niciodată în Biserică; dar, nimeni dintre arhimandriţi şi ieromonahi nu l-au înţeles de ce face această inovaţie. În cele din urmă el reuşeşe să tundă în monahism doar două maici, în timp cei Biserica mare (pe stil vechi) formată din toţi zeloţii români care, în ciuda prigoanei păstrau Ortodoxia autentică, aveau numeroşi preoţi, monahi şi monahii. Este cert, nu numărul contează; dar, totuşi, să nu uităm că dânşii plecase din Mănăstiri şi din locuri unde puteau vieţui în pace şi fără să fie ponegriţi de nimeni, primind noul calendar. Dar, deşi nu socoteau dogmă calendarul, nu-l primise pe cel nou!

Trecând mai departe şi urmând firul istoriei, amintim de trecerea pe stil vechi a stareţului Evloghie Oţa, pe marginea cărui subiect cei din gruparea lui Gamaliil fac iarăşi o sumedenie de afirmaţii extremiste în discuţii particulare. Dar, cine a fost Evloghie Oţa? Acesta s-a născut în anul 1909. În anul 1922 pleacă în Sfântul Munte Athos împreună cu un Călugăr român stabilit acolo. Acesta a vieţuit în muntele Athos 18 ani unde a fost călugărit, apoi hirotonit diacon şi ieromonah.

În anul 1940 se întoarce în România, vizitându-şi rudele. Deşi se schimbase calendarul, familia lor rămăsese pe stil vechi. Aceştia fiind în partea aceea, nu cunoşteau nimic despre existenţa preoţilor pe stil vechi din părţile moldovei şi munteniei. Părintele Evloghie, fiind un călugăr trăitor, fapt pentru care aud despre dânsul mai mulţi călugări. Astfel, el devine stareţ al Mănăstirii Râmeţ din judeţul Alba (Raionul Aiud pe atunci), până în anul 1955.

Încă o dată amintim că în partea Albei, nu se ştia de existenţa clericilor pe stil vechi din cealaltă parte de ţară, era şi firesc, formele de informare de la acea vreme ne fiind permisive ca acum. Cu toate acestea, stareţul Evloghie Oţa era un zelotist format duhovniceşte în Sfântul Munte, devenind renumit pentru păstrarea stilului Vechi. Oamenii vedeau ca o reânviere duhovnicească, să aibă un preot ce ţine pe stil vechi; aşa au aflat călugării de la Râmeţ care l-au solicitat să intre în Mănăstirea lor. Aceştia fac apel către Mitropolia de la Sibiu să fie recunoscută în mod oficial ca Mănăstire păstrătoare a vechiului Calendar; însă, mitropolitul refuză categoric. Cu toate acestea, ei ţineau stilul vechi! În anul 1955 Părintele Evloghie hotărăşte să plece din Mănăstire, pentru a merge înapoi într-o Eparhie pe stil Vechi, deşi nu se ştia că ar mai fi existat vre una. Nici în Europa nu erau comunităţi pe stil vechi, întrucât fiind mulţi la număr, atât ei cât şi cei din Moldova (despre care nu ştiau unii de alţii), au cercetat locurile şi nu s-a găsit o Eparhie tradiţionalistă. În cele din urmă aceştia fac un apel către Procurorul General de la Bucureşti pentru a se găsi o rezolvare legală a problemei lor. În cele din urmă, stareţul Evloghie, Monahul Pahomie Morar (viitorul Episcop) şi obştile Mănăstirilor Râmeţ şi a schiturilor Teiuş şi Ţeţu pleacă din Mănăstire. Împotriva lor s-a făcut o campanie în mod public şi oficial, de către Mitropolia de la Sibiu. Văzând că nu-i pot convinge să revină în Mănăstire, popii fac demersuri pe la miliţie, astfel încât părintele Evloghie şi călugării au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. În penitenciarele de la Turda şi Aiud mai erau călugări şi credincioşi pe stil vechi arestaţi. Aşa a putut afla şi părintele Evloghie despre existenţa unui nucleu de preoţi şi călugări pe stil vechi, căruia se alătură şi el după eliberarea din închisoare.

Revenind la grupul monahului Gamaliil, reamintim extremismul de care acesta se folosea pentru a-şi aduna un grup de membri, făcând contra celorlalţi preoţi şi călugări. Ei susţin: „Părintele Gamaliil nu împărtăşea pe nimeni fără barbă”. Ei bine, noi cunoaştem că nici ceilalţi nu împărtăşeau pe nimeni fără barbă; dar, diferenţa era că ceilalţi erau preoţi, el monah. Mai mult de atât, ei spun: „unii creştini se duceau de la 200 km până la Târgul Neamţ cu căruţele cu boi, să-şi boteze copiii şi când ajungeau la el, le zicea: „Dacă nu făgăduieşti că laşi barbă, nu-ţi botez”. Era evident să se comporte şi el ca un preot zelot, ţinând cont că aceşti omanei nu acceptase noul calendar şi păstrau Credinţa Strămoşească. Cum ar fi putut el să-i ademenească? Fiind bărbierit ca cei de pe nou? Permiţând bărbierirea ca ei? Evident că nu! Nici nu ar mai trebui să facem paranteze, întrucât ei oricum vor continua să întoarcă istoria cum vor şi cum le este comod să iasă ca fiind cel mai corect grup, deşi nu avea nimic în comun cu Ortodoxia. Un grup extremist format de un monah, care face un exces din tot ce găseşte în Pidalion, nu poate fi numit Biserică, indiferent cât ar mai mutila ei istoria.

Pentru a falsifica istoria prin a o scurta, dând de înţeles că vreun preot din cei despre care aminteam la început ar fi rămas cu Gamaliil, deşi adevărul este cu totul altul, ei scurtează şi trec direct la finalul istoriei, ajungând iarăşi la a-l denigra pe ieromonahul Glicherie care reuşise să strângă la un loc toţi preoţii rămaşi pe stil vechi, din România, spun iarăşi în chip mincinos: „Toţi aceşti preoţi au trecut la Domnul unul câte unul, ultimul dintre ei fiind Părintele Ioanichie Dudescu. Cam la un an după aceasta, s’a eliberat din închisoare Părintele Ghimnazie Popa. Acesta era hirotonit la Ierusalim înainte de schimbare şi într-adevăr slujise la Patriarhie, dar Patriarhia Ierusalimului pana în ‘35 la întronizarea patriarhului Timotei, n-a slujit oficial cu patriarhia Constantinopolului. Deci, acest Părinte român Ghimnazie, venind în România, s’a dus prima dată la Slătioara, deoarece nu ştia de grupul Traditionaliştilor. Îl cunoştea pe Glicherie, că acesta fusese la Ierusalim şi îl ştia de acolo căci avusese o discuţie cu Patriarhul Damian in ’30 în felul următor: Părintele Ghimnazie l-a dus pe Glicherie să-i facă cunoştinţă cu Patriarhul”. Puţin mai devreme aminteam de acest preot al Patriarhiei Române în Israel, Ghimnazie Popa. Acesta era pe stil nou! Nu ne interesează faptul că Patriarhia nu a avut comuniune oficială cu Constantinopolul, pentru că nici ROCOR nu a avut şi nici alte Biserici locale, pe noi ne interesează decursul lucrurilor şi nu relatările care se încurcă în argumente. Dacă vă amintiţi, mai devreme spuneam despre acest Ghimnazie, spuneau cei din grupul lui Gamaliil, l-ar fi găsit pe părintele Glicherie ca fiind nebotezat. Ei bine, ne punem întrebarea: de ce s-a dus la Slătioara, la acel „nebotezat” când a venit în România? Evident, istoria pe care o relatează ei nu are un început şi un sfârşit fără să se contrazică. Care era rolul vizitei acestui Ghimnazie în România? El era preot pe nou în Israel şi venea în România din când în când să colecteze fonduri pentru aşezămintele de acolo. Astfel, cunoscându-l pe părintele Glicherie, cu care nu s-au certat nici unul dintre românii din Israel, l-au vizitat, deşi nu slujeau împreună şi nu a dorit să slujească cu ei în Ierusalim.

Interesant este răstălmăcirea istoriei, cum ei înşişi (grupul lui Gamaliil) se contrazic. Ei spun în mare: Părintele Glicherie s-a dus la Ierusalim, dar apoi nu a fost primit (deşi nu e adevărat). El nu s-a dus să stea acolo… În cele din urmă, tot ei spun, că acel preot Ghimnazie revine în România şi se duce la părintele Glicherie, după care iarăşi ei spun: „cesta, fiind bătrân, nu l’a cercetat prea mult, ci a fost mulţumit că e pe vechi şi nu a slujit cu patriarhia română. Astfel, au slujit împreună. Apoi, ca din întamplare, Patriarhul îl întreabă: Din România, din ce zonă eşti? Din Bucovina; zise el. Păi, înseamnă că eşti nebotezat, căci Bucovina a fost mai bine de 50 de ani (1867-1920) sub ocupaţia austro-ungară, iar în această perioadă preoţii au botezat prin stropire pentru ca erau preoti trimişi mereu de catolici”.

O aberaţie! Catolicii sunt pretutindeni în România; dar, să nu uităm că ortodocşii fie se botezau din tată în fiu, fie aveau preoţi ortodocşi. Această scorneală este tot de la ei pornită, căci, deşi a fost stăpânită NU DOAR BUCOVINA, preoţii ortodocşi practicau Ortodoxie şi o trăiau, fiind prigoniţi şi adesea neştiuţi decât de credincioşi. Nu ar fi spus în niciun caz acest lucru Patriarhul de Ierusalim, ştiind istoria României şi mai mult de atât, dacă stăm bine să ne gândim, Ghimnazie, spun ei, când a venit în România a fost la părintele Glicherie. Nu este normal a întoarce istoria, psihologic (pentru că e o tactică foarte cunoscută), rotind informaţiile în aşa fel încât să iasă un alt context decât cel adevărat. Să nu mai spunem că totul este un „mit” fără o susţinere. Noi ştim că în tot Ardealul au fost papistaşi şi au botezat prin stropire!!! Dar, ortodocşi nu au existat? Şi dacă au existat, ne conving sectarii lui Gamaliil că erau papistaşi în botez? Aceştia treceau prin grele prigoane, suferinţe, nu erau în legalitate, era absurd să boteze ca şi catolicii. Repet, nu ne interesează ce fac catolicii şi preoţii trimişi de ei, noi vorbim de Ortodoxie! Părintele Glicherie era botezat în Mihoveni de Suceava. Mi se pare o aberaţie să susţii că Suceava era sub imperiul papist. Dacă nu au studiat mai bine istorie, cam toată românia era sub Austro-Ungari. Asta înseamnă că mijlocul Sucevei, unde sunt foarte puţini catolici de regulă, unde a fost adus acest curent catolic şi nu a influenţat pe nimeni, ar fi botezat fără gândire canonică! Dacă stăm să ne gândim, de ar fi apărut grupul lui Gamaliil la câţiva ani după ce fusese România sub imperiul otoman, aveau să afirme că se botezau ca musulmanii, ori e vizibil aberant! Ei mai amintesc despre o maică Alexandra, care s-ar fi dus la preotul din acel sat, care îl botezase pe părintele Glicherie şi că i-ar fi spus că el a botezat mereu prin stropire… Iarăşi aberant, pentru că nu putem spune că Ortodoxia noastră, înainte de anul 1900 era în atâtea erezii câte vedem noi acum! Botezul prin stropire puteau să-l practice catolicii de la apariţia lor în 54’. Ce ne priveşte pe noi? Dacă sunt ortodocşi în Siria, spunem că sunt botezaţi prin tăiere împrejur pentru că sunt într-un stat majoritar musulman? Dar, iată unde duce gândirea sectaristă…

Ei spun (cei din grupul lui Gamaliil) că părintelui Glicherie i s-ar fi propus să fie botezat din nou în Iordan şi că acesta ar fi refuzat zicând „am turmă în România. Dacă află că mă botez, mă omoară cu pietre”. Sincer să fiu, eu nu pot găsi nicăieri unde au aflat ei acest fals dialog. Este o aberaţie să vorbim în locul unor oameni morţi, care nu prea au lăsat scrieri şi să vorbim noi cu gurile lor. Părintele Glicherie, repet, era botezat de un preot Ortodox şi nu doar Suceava era sub Austro-Ungari!!! Erau cam în toată românia! Să spunem că nimeni nu a mai practicat Ortodoxia, până să apară grupul lui Gamaliil? Înseamnă că Sfântul Calinic de la Cernica slujea cu Episcopi ortodocşi care boteza prin stropire??? Este ridicol.

Urmaşii lui Gamaliil continuă să-l jignească pe părintele Glicherie, spunând: „l-a izgonit cu Poliţia şi în Gară la Fălticeni i s-a făcut control şi i s-au confiscat multe comori duhovniceşti: Sfinte Moaşte, Sfântul şi Marele Mir şi altele, dupa care a fost arestat”. Dar, totuşi, să nu uităm că însuşi părintele Glicherie era refugiat în toate locurile şi căutat de poliţie, batjocorit şi prigonit. Rescriem istoria cum vrem noi? El nu avea instincte reticente precum cei din grupul lui Gamaliil, fiind conduşi de monahul Mina Pătraşcu, după moartea fondatorului mişcării schismatice.

Mina Pătraşcu află din surse proprii (de remarcat este faptul că pe ei nu-i prea prigonea nimeni), de prezenţa lui Ghimnazie în România şi-i propune să vină liderul lor, pentru că nu mai aveau preot care să le slujească. Acesta acceptă şi nu se mai întoarce în Ierusalim, unde starea financiară era destul de precară, el venind temporar în România pentru a colecta fonduri. Mina avea relaţii de prietenie cu securiştii şi îl eliberează pe Ghimnazie. Acesta vine la Furceni. Ghimnazie era renumit pentru colectele frecvente prin Grecia şi România. Aflând de vestea că grupul pe care-l conducea Ghimnazie a rămas iarăşi fără preot, vine în România şi-i păstoreşte, un ieromonah român din Grecia, pe nume Nifon, venit în România, se duce la ei. Acesta începe să slujească din anul 1960, după moartea lui Ghimnazie.

Maici din grupul lui Gamaliil Papil în anul 1950

Maici din grupul lui Gamaliil Papil în anul 1950

MITROPOLITUL SERAFIM LADE DIN GERMANIA

Carl Georg Albert Lyade, pe numele său de mirean, s-a născut într-o familie protestantă la 4 iunie 1883. În anul 1905 părinţii săi s-au mutat în Rusia, unde au adoptat Ortodoxia. În anul 1907 a fost hirotonit Diacon pe 6 Iulie, iar la două zile după aceasta a fost hirotonit preot în localitatea Novgorod Volyn din Rusia, unde a stat până în anul 1912. În anul 1916 a absolvit Academia de Teologie din Moscova, iar până în anul 1918 fiind profesor la seminarul teologic din Harkov. Între anii 1918 şi 1920 a predat limba germană într-o şcoală privată (cu plată). În anul 1020 i-a decedat soţia. În anul 1922 a fost ridicat la rangul de Protopop, ocupând funcţia până în anul 1924, slujind la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Harkov. De remercat este faptul că în acest an se adoptase noul calendar în celelalte Biserici Ortodoxe, din nefericire.

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

La 20 August 1924 a fost tuns călugăr cu numele de Serafim, ulterior fiind hirotesit Arhimandrit şi în cele din urmă hirotonit Episcop Vicar al Eparhiei de Harkov. În anul 1925 Patriarhul Tihon trece la cele veşnice, fiind urmat de Mitropolitul Petru. Acesta este exilat de sovietici şi înlocuit cu ereticul Serafie în anul 1927.

Serafim Lade, pe atunci Episcop Vicar nu se opune ereziei Serghianiste, urmând să slujească sub pecetea ereziei până în 1930.

Deşi Episcopii Ortodocşi cu trăiri Duhovniceşti erau arestaţi de guvernul sovietic, persecutaţi şi omorâţi prin închisori, Serafim Lade cere cuvernului să-i dea permisiunea să plece în Germania, să administreze Bisericile Ortodoxe Ruseşti din statul nazist. În anul 1930 acesta revine în Germania şi recunoaşte în mod public că a fost un agent OGPU-KGB, fiind privilegiat de atâtea drepturi într-un mod dubios.

În cele din urmă, Episcopul Vicar Serafim Lade îşi argumentează statutul de agent kgb-ist cu temeri personale, invocând diverse motive. însă, acum era liber de colaborările cu statul sovietic, aflându-se pe teritoriul natal, Germania. În acelaşi an a stat o perioadă de timp fără să slujească, sub ascultarea Arhiepiscopului rus Tihon (Lyaşenko), care a fost membru al Sinodului ROCOR din anul 1921, până la trecerea lui la cele veşnice.

În anul acelaşi an, 1930, Serafim Lade este numit Episcop Vicar de Viena, în cadrul ROCOR condus de Mitropolitul Antonie Krapovitsky. În februarie 1938, la insistenţele statului nazist-german a fost numit Mitropolit de Berlin.

Bineânţeles, la acea vreme nu existau publice aceste fotografii şi Sinodul poate nu avea de unde să ştie motivul pentru care Serafim se infiltrase în ROCOR să distrugă Eparhia din Germania şi să nu uităm că şi-n Rusia a fost bun prieten cu KGB-ul.

Membrii Sf. Sinod al ROCOR din 1945, au fost:

În Europa: Mitropolitul Anastasie Gribanovsky, Mitropolitul Serafim Lade, Ştefan Sevbo şi Episcopul Filip VonGardner.

În America de Nord: Mitropolitul Teofil Pashkovsky, Arhiepiscopii Vitalie Maximenko, Tihon Troitsky, Leontie Turchevici, Alexei Penteleev, Ieronim Cernov, Episcopii Ioasaf Skorodumov, Arsenie Chagovtsev, Macarie Ilyinsky.

În America de Sud: Arhiepiscopul Teodosie Samoilovich şi Ioan Maxomovici în Extremul Orient.

Sinodul ROCOR în anul 1947

Sinodul ROCOR în anul 1947

În cele din urmă guvernul german hotărăşte să preia toate bunurile ROCOR din Germania şi să le treacă în proprietatea guvernului nazist, lucru cu care Serafim este de acord din punctul său de vedere naţionalist (fiind neamţ, era normal să adere la poziţia conaţionalilor şi nu a ruşilor). Cu toate acestea, naziştii nu i-au fost chiar prieteni. După întâlnirile dese cu nemţii, Mitropolitul Serafim începe să se simtă foarte rău, fapt pentru care Sinodul ROCOR hotărăşte să-l transfere disciplinar în Voivodin din Serbia, dar numai pentru o perioadă de un an de zile. Sinodul ROCOR preferă să nu caterisească acest ierarh pentru faptele sale ce dovedeau încă o dată trădarea, după cum se întâmplase în URSS. În anul 1942 este readus în Germania, dar Mitropolitul Serafim nu mai putea să-şi poarte singur de grijă. A mai trăit până la vârsta de 67 de ani.

Printre singurele articole care au criticat trădarea lui Serafim Lyade

Printre singurele articole care au criticat trădarea lui Serafim Lyade în faţa lui Hitler

Starea de sănătate a Mitropolitului Serafim Lyade s-a agravat în vara anului 1950, călugării ce-l îngrijeau dându-şi seama că nu mai are mult timp de trăit, deşi era de 67 de ani. Aflând vestea, Mitropolitul de atunci al ROCOR-ului, Anastasie Gribanovsky, a venit în Germania însoţit de Blagocinul Gheorghe Grabbe (viitorul Episcop Grigorie) şi Protodiaconul Pavel Nikolschy, care au fost alături de Mitropolitul Serafim în cele mai grele momente. Mai mult de atât, Mitropolitul Anastasie împreună cu ceilalţi Episcopi din Europa, Ştefan, Filip şi Alexandru prezenţi i-au citit rugăciunile de ieşire a sufletului şi de iertare a tuturor păcatelor, întrucât din cauza lui se făcuse mult zbucium în Biserica Ortodoxă.

Episcopii ROCOR din Europa au făcut un Sinod în caz de urgenţă, în frunte cu Mitropolitul Anastasie. În jurul orei 06:00 Mitropolitul Serafim a trecut la cele veşnice. Aceştia au discutat ca în locul Mitropolitul Serafim, să fie numit Episcopul Vicar Alexandru (Stalker). Acesta din urmă a fost numit în mod oficial ca Arhiepiscop de Munhen abia în anul 1952. În acelaşi timp s-a hotărât ca înmormântarea Arhiepiscopului Serafim să fie oficiată de un sobor Arhieresc, în ziua de 3/16 Septembrie 1950, în Biserica Sf. Ier. Nicolae, urmând să fie înmormântat în cimitirul Zollnskom.

Nu ştim din ce motiv ROCOR nu a dorit să-l caterisească pe Mitropolitul Serafim; dar, totuşi, ei au ştiut mai bine ce trebuiau să facă. Oricum, el nu a mai putut avea activitate în ultimii ani de viaţă. Dar, probabil au fost la mijloc şi presiunile naziste. Oricum, dacă ar fi existat aceste fotografii pe vremea aceea, dacă ar fi putut avea atâta posibilitate de informare ca noi, să vadă un agent KGB infiltrat între ei, cu ajutorul naziştilor, nu l-ar fi primit. Cu toate acestea, ROCOR-ul a avut mulţi astfel de agenţi care se duceau şi făceau tot felul de sminteli pentru a se atribui ROCOR-ului.

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

Protopopul modernist bărbierit, fotografie din anul 1923

Agentul KGB Serafim Lyade întâmpinat de soldaţii nazişti în Germania (1927)

Agentul KGB Serafim Lyade întâmpinat de soldaţii nazişti în Germania (1927)

Numirea de Mitropolit din anul 1938

Numirea de Mitropolit din anul 1938

Serafim Lyade împreună cu miliţieni bolşevici

Serafim Lyade împreună cu miliţieni bolşevici 1941, la o ţigare…

Serafim Lyade în 1942, alături de drapelul nazist

Serafim Lyade în 1942, alături de drapelul nazist

 

1946

Mitropolitul Serafim Lade, Ştefan Sevbo şi Episcopul Filip VonGardner. Întrunirea Sinodului local din 1946

 

ARHIEPISCOPUL VICTOR LEU

VICTOR LEU ÎN ANUL 1930

VICTOR LEU ÎN ANUL 1930

Pe marginea subiectului acestui hirotoniei acestui arhiereu s-au făcut foarte multe istorioare încrucișate, mai mult pentru a obosi pe cititor și a-l determina să creadă exact ceea ce i se spune. Era evident să se facă speculaţii şi faţă de ceilalţi preoţi pe stil vechi din România, care nu-l acceptau pe monahul Gamaliil, repetându-i toate Tainele. Era normal, firesc şi canonic. Ce taine poate oferi un monah? Grupul lui Gamaliil Papil l-au acuzat în repetate rânduri pe Galaction Cordun că a fost caterisit; dar, de ce nu spun şi de liderul lor că tot caterisit a fost? Mai mult de atât, a cela fusese caterisit pe alte motive, dar cum de s-au hotărât să facă actul de caterisire al lui Galaction exact când a plecat cu cei de la Slătioara? Este normal că acum şi noi spunem „a fost caterisit” şi într-adevăr, dacă-i primim tainele, îi primim şi caterisirea; însă, vom vedea pe parcurs că Slătioara nu are succesiunea de la Episcopii Atanasie Dincă şi Galaction Cordun; dar, revenim la subiectul Victor Leu.

Acesta era fiul fostului Episcop Grigorie Leu, Episcopul de Huşi. Faţă de acest subiect, grupul lui Gamaliil fac foarte multe subiecte fără un postament documentar, fără o istorie certă, doar pentru a trage istoria în favoarea lor. Vom înţelege de ce… Acest Episcop de Huşi a fost un om lăudat şi iubit, un patriot de seamă; dar, care nu a rămas pe stil vechi în anul 1924, continuând să militeze împotriva stilului nou împreună cu alţi Episcopi din BOR care doreau să revină la vechea tradiţie a Ortodoxiei. Petru Groza, cel mai înverşunat comunist şi călău al Patriei Mame, fiind omul bolşevicilor în România, a hotărât să cedeze Bisericile româneşti din Diaspora către Patriarhia Moscovei, fapt pentru care Episcopul Grigorie Leu (să nu fie confundat cu Victor Leu) a protestat împotriva deciziei agentului KGB din fruntea României. Acest Arhiereu de seamă, a trecut prin mai multe strâmtorări din partea regimului comunist, căruia se opunea cu atâta patriotism. În 23 Februarie 1949 Patriarhul Justinian hotărăşte să-i desfiinţeze Eparhia pe motiv că a fost comasată cu Episcopia Romanului, iar Episcopul Grigorie trebuia să părăsească scaunul şi să se mute în Mănăstirea Sf. Apostoli Petru şi Pavel, care abia se construia şi nu era deloc organizată. În cele din urmă Episcopul Grigorie Leu face un raport prin care intenţionează să renunţe la scaunul de Episcop (titular) dar să-şi poată păstra în continuare Eparhia. Evident, nu-i este aprobată ideea, întrucât guvernul dorea să scape de el cu orice preţ. După această întâlnire, Episcopul Grigorie este otrăvit şi moare în drum spre huşi, cu demnitatea că nu şi-a trădat poporul. De aici începe biografia lui Victor Leu… Unii, am putea spune chiar din grupul lui Gamaliil Papil, au influienţat susţinerea unei idei cum că Grigorie Leu ar fi fost asasinat pentru că Victor Leu vorbea la radio împotriva regimului comunist. Ei bine, dam dat înainte motivul adevărat pentru care Episcopul Grigorie Leu a fost otrăvit, iar nu emisiuni radio la care românii nu prea aveau acces, Victor fiind în Franţa.

Victor Leu a fost preot în Patriarhia Română, la Iaşi. Pe atunci se făceau aşa-numitele „protopopiate” cu statut misionar ce avea ca scop „dezrădăcinarea stilismului” apărut în România după anul 1924. Nu se ştie câţi călugări şi preoţi au fost trădaţi de acest Victor Leu şi daţi spre moarte, pentru că securitatea pe atunci căuta cu orice preţ să ascundă urmele. Nu de de mmirare că foarte mulţi dintre deţinuţii pentru Hristos prin temniţe şi penitenciare, mureau împuşcaţi, dar se trecea în certificatul de deces „gripă”. Prigoana împotriva Ortodoxiei şi a creştinilor ce păstrase calendarul vechi nu începe la venirea comuniştilor în fruntea ţării, ci încă din anul 1926.

Acest Victor Leu nu s-a dezis niciodată de noul calendar, ci dimpotrivă, a fost un preot cât se poate de modernist, care se şi vede din puţinele fotografii pe care le deţinem. El nu era un zelot şi nu avea exemple de zeloţi, fiind contra stilismului, ca de altfel toţi preoţii de stil nou.

După moartea soţiei sale, nu se mai cunosc multe detalii despre biografia lui. La un moment dat apare ca Episcop, deşi el fusese să-şi facă doctoratul în teologie, în Franţa. Sunt documente care arată că Victor Leu a fost condamnat la moarte; dar, nu s-a îndeplinit ordinul, ci a fost eliberat. Ne-am putea aştepta şi la comromisuri, ştiind ce gândeau comuniştii. Dar, toate acestea sunt presupuneri ale noastre, întrucât nu există o certitudine în biografia acestui om.

Urmaşii lui Gamaliil Papil spun că:  „avea mulţi prieteni ruşi, Episcopi. Astfel că atunci când aceştia din cauza comunismului evadau din Rusia şi voiau să treacă în Europa, erau găzduiţi de Grigorie şi apoi trimişi la Episcopul Timişoarei, care şi el avea aceeaşi gândire despre întoarcerea la calendarul vechi.” Nu este deloc corect. Ei nu erau chiar extremişti în privinţa calendarului, militau pentru a păstra calendarul; dar, contextul afirmaţiei lor este de a ajuta pe ruşii refugiaţi să ajungă în Europa. Ce treabă are calendarul cu ruşii şi emigranţii? Dar, iată că aşa se formează psihologic portretul unui om simplu, amintindu-i foarte des de revenirea la calendar. Victor Leu chiar nu a ţinut o zi pe stil vechi, iar aceste acţiuni de a sprijini refugiaţii ruşi denotă patriotism şi chiar umanism. Nu poţi să stai chiar nepăsător când ştii cum sunt chinuiţi din orice motiv cei din Rusia, nu doar pe motive religioase, să nu-i ajuţi cumva să scape cu viaţă. Orice om ar face acest lucru, dacă ar avea cât puţină omenie.

Ei continuă istorisirea astfel: „Cu ajutorul lor, foarte mulţi legionari au fugit din ţară; astfel că în exil s-a format o comunitate românească. Aceştia, pentru a putea lupta, aveau nevoe de un păstor; aşa că au cerut de la cei din ţară un om pentru aşa ceva. Atunci, Grigorie Leu, precum altă dată Avraam, şi-a dat pe propriul fiu Vasile spre jertfă, care era preot la Iaşi, bineânţeles pe nou. Acesta, ca să poată fugi din ţară, a simulat împreună cu vărul său Corneliu Leu un înec în mare la Constanţa. Apoi, când toate autorităţile erau concentrate asupra Constanţei pentru că “s-a înecat fiul episcopului Grigorie Leu”, el a fugit cu trenul prin Iugoslavia.” Să medităm puţin. Grigorie Leu nu a militat niciodată pentru ca fiul său să fie Episcop. El era preot de mir pe stil nou, nu avea capacitatea de a fi Episcop, nicidecum Grigorie nu a militat pentru asta, ci împotriva abuzurilor nedrepte ale autorităţilor. Şi mai ales, să-l trimită să fie făcut Episcop de ruşii din Daspora, câtă vreme el însuşi protestase ca Bisericile din Europa să fie cedate Patriarhiei Moscovei? Dincolo de acest detaliu omis de grupul lui Gamaliil Papil, vedem ideea cu simularea înnecului şi „toate autorităţile erau atente că s-a înecat fiul Episcopului”. Este cam absurd, pentru că aceste toate autorităţi nu erau chiar atât de naive să fugă din posturile vamale, să lase vămile libere şi să fugă la Constanţa să vadă pe Victor Leu mort, despre care nimeni nu auzise şi pe nimeni nu chiar interesa. Deci, încă o dată ei îşi trag istoria în favoarea lor, formând mentalităţi simple chiar într-alt context decât cel al istoriei. Motivul pentru care Victor Leu a putut pleca din ţară era acela că luptase contra stilismului, fapt îmbucurător pentru Patriarhii României, dându-i libertatea de a se specializa mai mult la Paris, unde era o Eparhie a Patriarhiei Române, mai târziu, în anul 1952 preluată de Arhiepiscopul român Teofil Ionescu, tot din Patriarhia Română.

Vorbeam de dezinformare… Iată continuarea textului publicat în mod privat de grupul lui Gamaliil, acum câteva zile: „Când s-a dus vestea că a ajuns în Europa, tatăl lui a fost chemat de către Gheorghiu Dej pentru o dare de seamă, iar la întoarcere a murit în gara Banca. Rezultatele autopsiei au arătat că a fost otrăvit. În Europa exista un Sinod format din Arhierei bieloruşi (ruşi albi), care deja lupta împotriva comunismului. Aceştia aveau succesiunea de la Patriarhul Antiohiei, care la sfârşitul secolului al XIV-lea a hirotonit arhierei în Polonia când aceasta a trecut la grecocatolicism” Observăm cu uimire că ei chiar nu ştiu istorie şi o modifică de la an la an pentru a face una cât mai falsă în favoarea lor. Încă de la confundarea lui Gheorghe Ghiorghiu Dej cu Petru Groza… Gheorghiu Dej a fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române între anii 1962 – 1965, înainte fusese secretar al PCR între 1944 – 1954. Pentru o puţină cultură generală, elementară, de istorie şi chiar naţionalism, nu putem uita cine a fost Petru Groza, care a fost pemier al României între anii 1945 – 1952, după depunerea Mareşalului Ion Antonescu (1944) şi înlăturarea Regelui Mihai Întâi, 30 decembrie 1947. Petru Groza a fost cel care a intrat în conflict cu Episcopul de Huşi, Grigorie Leu şi nu Ghiorghiu Dej, care pe atunci se ocupa de alte probleme ale statului. Dar, istoria le joacă feste, din nefericire, pentru că ei nu citesc, bazându-se doar pe informaţii care le primesc tot de la oameni dezinformaţi. Dincolo de această eroare „mică” de istorie şi cultură, ei spun că Grigorie Leu a murit după ce a mers să dea „o dare de seamă” adică „mită”. Este o dovadă cât de violent încearcă să-i formeze gruparea aceasta, care din totdeauna s-a victimizat şi permanent a avut un comportament violent şi agresiv. Episcopul Grigorie a fost asasinat pentru a-l înlătura din funcţie şi pentru că se opunea deciziilor tiranului Petru Groza, nici pentru că fiul său prezenta emisiuni radio difuzate în Franţa, nici pentru că dădea mită, ci pentru naţionalism! Dar, iată că lor li se pare tot una… Trecând peste aceasta, ei falsifică istoria şi susţin fără o bază de minimă cultură, că Sinodul rus din Diaspora avea succesiune de la Patriarhia Antiohiei, devreme ce Mitropolitul Serafim Lyade fusese hirotonit în anul 1924, de Patriarhia Moscovei în oraşul Harkov din Ucraina. Ei ştiu ceva, dar nu coincide… Au spicuit puţin istoria şi au ajuns la acest context. Defapt, în anul 1940 au fost ucişi 3800 de deportaţi polonezi în oraşul Harkov, din Ucraina, dar, au ajuns că confunde Polonia cu Ucraina şi deportaţii ucişi de bolşevici, cu Harkov. De asemenea, Arhiepiscopul Ştefan Sevbo din Austria, fusese hirotonit de Patriarhia Rusă pentru oraşul Smolensk, la 17 Mai 1942, fiind intronizat în 27 Decembrie 1942, unde, în decurs de 7 luni a hirotonit în jur de 40 de Preoţi, Eparhia fiind în formare, după ravagiile făcute de bolşevici. Apoi, în luna septembrie a anului 1943 trupele germane ocupă teritoriile ruseşti din care făcea parte şi Smolensk, fiind luat de germani la Borisova şi în anul 1946. Din anul 1946 intră în legătură cu Mitropolitul german Serafim Lyade şi se alătură Sinodului ROCOR (pe atunci în formare), stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Al treilea Arhiepiscop din acest Sinod era Filip Gardner, care a fost hirotonit Episcop la 14 Iunie 1942, în Germania, de Serafim Lyade şi Episcopul Matei Pavlik. Episcopul Matei Pavlik a fost hirotonit Arhiereu de către Patriarhul sârb, Dimitrie, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky al ROCOR şi alţi Episcopi, în 25 Septembrie 1921, pentru oraşul Moravia din Cehoslovacia. Să nu uităm că acest Sinod din Germania era sub ascultarea ROCOR şi a Mitropolitului Anastasie Gribanovsky, fost Mitropolit al Basarabiei, care aderase la ROCOR. Deci, care dintre aceşti Episcopi au succesiune de la Polonezi? Ar mai fi un Episcop pe care nu l-am amintit, Alexandru Stalker, dar era din Germania şi fusese hirotonit tot de ruşi. Deci, încă o dată vedem cum ei se bazează pe presupuneri, nu pe date concrete. Este cert, nu putem avea un certificat al unui Episcp hirotonit în anul 1930, pentru că au trecut decenii întregi; dar, îi găsim în registrele acestor Biserici, cum a fost cazul Arhiepiscopului Stalker, despre care nu se ştie mai nimic, ci doar este menţionat că a preluat conducerea Eparhiei din Germania, după moartea Mitropolitului Serafim Lyade; dar, istoria lui nu este deloc bine definită. Cu toate acestea, se găsesc câteva referiri la acest Arhiereu din Sinodul german.

Grupul lui Gamaliil Papil, spun în continuarea istorisirii pe care am dezbătut-o şi ne-am dat seama de cultura lor: „Sunt surse care arată că acest Sinod era foarte strict. Vasile Leu, a luat legătura cu acei Arhierei, care erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia. A fost călugărit cu numele de Victor, făcut Preot şi apoi Episcop de către Mitropolitul Serafim, Arhiepiscopul Ştefan şi Episcopul Filip, în catedrala din Munchen, in decembrie ‘49. Acest Ştefan este cel de la care a cerut Episcopul Matei Karpathakis ajutor. Se mai ştie de Mitropolitul Serafim că a fost omorât în Germania de către evrei. Acum circulă printre floriniţi o intrebare de intimidare: Acei Arhierei erau pe vechi sau pe nou? Păi dacă erau pe nou, de ce nu l-a hirotonit tatăl lui în ţară? Nu se găseşte nicăieri scris că acei Arhierei ar fi ţinut pe nou sau că ar fi slujit cu vreo altă grupare. Chiar erau numiţi Sinod Autonom. Catedrala unde a fost hirotonia nu era nici pe nou, nici a ROCOR, ci era a Sinodului Aautonom al carui Păstor pentru Europa era Mitropolitul Serafim Lade. Acesta nu era hirotonit de ROCOR, ci se alipise de ei un timp oarecare, dar vazand ca nu sunt seriosi in privinta bolmojelilor cu cei pe nou, s’a retras. Este scris undeva si cat a stat cu ROCOR si că unul din motivele despărţirii sale a fost primirea in ’48 a episcopului neocalendarist Teofil Ionescu absolut fără nici o formalitate.

Este mult de dezbătut şi în acest capitol expus de ei… În primul rând Serafim Lyade a fost în permanenţă în ROCOR, a intrat pe vremea Mitropolitului Antonie Khrapovitsky, apoi a fost ales Mitropolit de guvernul nazist în 1938, a fost în ROCOR până la sfârşitul vieţii sale, deşi Sinodul condus de Mitropolitul Anastasie Gribanovsky ar fi trebuit să-l caterisească atunci când, venind în Germania anilor  1931 a recunoscut că a colaborat cu KGB-ul şi a început munca din nou cu naziştii. El a fost iertat de Sinod şi a rămas să păstorească Bisericile ROCOR-ului din Germania! În anul 1941 Serafim Lyade colaborând cu naziştii (el fiind de origine neamţ), a cedat Bisericile Ruseşti în proprietatea ministerului cultelor din Germania, fapt pentru care a fost suspendat din funcţie până în anul 1942, şi nu 1948 cum spun cei din gruparea lui Gamaliil. După ce a semnat documentele de cedare a Bisericilor la nazişti, acesta a început să se simtă rău. Fusese otrăvit de proprii conaţionali. Din anul 1941 până în anul 1942 Sinodul ROCOR hotărăşte să-l ia sub îngrijire în Serbia, ducându-l ma Mănăstirea din Voivodin, pentru că ROCOR îşi avea sediul şi Sinodul în Serbia. ROCOR-ul nu a caterisit mulţi Episcopi pentru a nu da prilej să apară sute de secte şi grupări cum au apărut după anul 1970 în Grecia. ROCOR-ul a fost indulgent cu mulţi Episcopi, printre care şi acest Serafim Lyade. Din cauza aceasta, Sinodului ROCOR-ului i s-au reproşat de către Sinoadele Mateite toate aceste fapte mizere şi de înaltă trădare pe care-i făceau alţi Episcopi, care doar aderau la Sinodul ROCOR pentru susţinere canonică, fiind singura Biserică Ortodoxă Rusă Autocefală, Autonomă din întreaga lume, după ce Patriarhia Moscovei căzuse sub stăpânirea sovieticilor prin ereticul Mitropolit Serghie.

Ei susţin că aceşti Arhierei erau cu succesiune de la polonezi, apoi iarăşi se întorc la ruşi, fără să-şi dea seama că nu au un istoric normal, ci făcut de mai multe minţi, la un loc,  care sunt dezinformaţi din toate punctele de vedere. Am argumentat de ce Sinodul din Europa nu avea succesiune de la polonezi şi nici din Antiohia, ci de la ruşi! Mai mult de atât, Grigorie Leu fusese prieten cu Mitropolitul ROCOR-ului Anastasie Gribanovsky, care venise în Serbia de la Chişinău. Deci, Mitropolia din Germania era sub ascultarea Sinodului ROCOR din Serbia, care a preluat toate proprietăţile Bisericii Ruse la iniţiativa Patriarhului Tihon, în anul 1921, pentru a le salva de guvernul bolşevic ce căuta să distrugă orice nădejde a refugiaţilor ruşi de după anii 1900, respectiv 1918. Trecând peste asta, arătăm că Sinodul nu îl pedepseşte aspru pe Serafim Lyade pentru că a vândut Bisericile ROCOR la nemţi, apoi chiar prietenii lui l-au otrăvit; ROCOR îl iartă şi Serafum Lyade era evident că nu avea motiv să se separe de ROCOR, văzând că nu l-au lăsat să moară! Mai mult de atât, în Voivodin chiar a făcut activitate misionară câtă vreme a stat. Unii preoţi bătrâni ne-au povestit că Arhiepiscopul Ioan Maximovici a fost adus în Europa ca profesor la un seminar teologic înfiinţat în vremea cât a stat Serafim Lyade la Voivodin. Trecând peste acest detaliu demontat, dat de grupul lui Gamaliil, care în totdeauna s-au bazat doar pe spusele lor, nu pe argumente, care de fiecare dată s-au arătat a fi confuze. Ei spun că cei din Germania nu erau pe stil nou. Este probabil ca aceştia să fi păstrat vechiul calendar, conform hotărârii Sinodului ROCOR din anul 1921, unde se spune: „A fost chiar o nevoie puternică pentru înfiinţarea ROCOR, atunci când au fost 21 de milioane de refugiaţi ortodocşi ruşi. După ce au pierdut totul, cu excepţia credinţei ortodoxe, care nu le-au putut-o lua bolşevicii, aceşti exilaţi ruşi, săraci din cauza confiscării Bisericilor, adică a „ancorei de salvare”. Ei au apelat la arhipăstorii lor ruşi, însoţiţi de multă rugăciune, pentru a se uni într-un singur nucleu duhovnicesc, care pentru ei în totdeauna a fost Biserica. Dorina lor a fost de a păstra în casele lor din exil limba maternă în uzul liturgic, vechiul Calendar Bisericesc şi toate tradiţiile bisericeşti, precum le-au învăţat acasă, din copilărie. Acest lucru nu l-au putut obţine de la alte Biserici Ortodoxe, precum un frate care nu îngrijeşte de cel mai mic, ci doar de la Păstorii lor cărora le-au cerut să se ocupe de viaţa Bisericii, având o formă de administrare proprie.” (Din cuprinsul hotărârii Sf. Sinod ROCOR întrunit în anul 1921).

Prima întrunire a Sinodului ROCOR din anul 1921

Prima întrunire a Sinodului ROCOR din anul 1921

1921

Prima întrunire a Sinodului ROCOR în anul 1921

Sinodul ROCOR în anul 1929

Sinodul ROCOR în anul 1929

SINODUL ROCOR ÎN ANUL 1940

SINODUL ROCOR ÎN ANUL 1940

Sinodul ROCOR în anul 1947

Sinodul ROCOR în anul 1947, primul fiind Arhiepiscopul Serafim Liade, dar fără Camilavcă Albă ca altă dată

Mitropolitul ROCOR-ului alături de Mitropolitul Serafim Lyade

Mitropolitul ROCOR-ului alături de Mitropolitul Serafim Lyade

Evident, din anul 1921 au existat fără îndoială comunităţi ruseşti foarte bine organizate şi Biserici impunătoare, dar care nu puteau fi confiscate pentru că aparţineau unui Sinod din Europa, anume stabilit în Serbia, chiar dacă fusese în proprietatea statului Rus, cu care germanii de acum erau în conflicte armate. Mai mult de atât, în anul 1923, Sinodul ROCOR format din 17 Episcopi, în frunte cu Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, au hotărât: „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei). Iar poporul a acceptat să păstreze vechiul calendar aşa cum fusese învăţaţi de când erau în Rusia paşnică şi chiar Biserica a întărit păstrarea Calendarului vechi, fără a fi înlocuit cu cel papistăşesc. Să nu uităm că şi statul german era pe stil nou şi nu-i era chiar comod ca o Biserică Ortodoxă să nu accepte cursul săbătorilor oficiale; dar, nu interesa în mod special pe nazişti stilul, ci modul lor de a se organiza fără a provoca tulburări ordinii publice sau să se implice în activităţile politice.

Dezinformarea a avut loc în totdeauna, chiar şi în Grecia, unde Episcopul Matei credea că în Europa există un Episcop separat de Sinod şi l-ar fi contactat. Ştim acest lucru; deşi alte surse spun că Matei l-ar fi cunoscut pe însuşi Mitropolitul Serafim Lyade, de la care ar fi pornit ideea să-i convingă un Episcop Ştefan să adere la Biserica greacă pe stil vechi şi să hirotonească un Episcop. În Europa situaţia nu era destul de permisivă şi tulburările din Germania, după ce guvernul a preluat proprietăţile, nu au permis ROCOR-ului să trimită un Episcop în Grecia. După cum am mai spus, reamintim că Arhiepiscopul Ştefan Sevbo fusese hirotonit pentru Smolensk, la 17 Mai 1942. În 1943 părăseşte Smolensk, fiind luat de germani la Borisova. Din anul 1946 alătură Sinodului ROCOR, stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Acesta era în comuniune deplină cu Serafim, deopotrivă cu tot Sinodul ROCOR. În perioada în care l-ar fi solicitat Episcopul Matei din Grecia, pentru hirotonie, stiuaţia nu era chiar bine definită, Episcopul Ştefan având foarte puţin timp de când ajunsese în Europa şi nu era bine definit nici statutul Eparhiei unde avea să fie intronizat.

Revenim la situaţia lui Victor Leu. Grupul lui Gamaliil Papil susţin că a fost hirotonit de acest Sinod şi spun că era un Sinod autonom, deşi singurul Sinod Autonom era cel din Serbia, înfiinţat în anul 1921, acum fiind condus de Mitropolitul Anastasie Gribanovsky. În Europa erau doi Mitropoliţi, dar unul era preşedintele Sinodului, celălalt, adică Serafim Lyade, fiind numit la presiunile statutului german. ROCOR a acceptat al doilea Mitropolit pentru a nu pricinui prigoană în Germania. Era o situaţie dificilă în întreaga lume şi Sinodul nu putea să dea spre moarte sute de creştini nevinovaţi din cauza orgoliilor proprii. De aceea a fost permisiv ca şi cu alţii şi s-a permis doi Mitropoliţi în Europa. Cu toate acestea, ei erau în deplină comuniune. Serafim adesea locuia în Serbia, pentru că aici se acomodase şi începuse să facă activitate frumoasă din punct de vedere duhovnicesc şi al organizării eparhiale. În Germania rămânea Episcopul Vicar Alexandru Stalker, mult mai tânăr şi care nu avea problemele de sănătate ale Episcopului Serafim. De aceea după moartea Mitropolitului Serafum, ROCOR îl alege ca locţiitor pe Episcopul Serafim, în anul 1952 numindu-l Arhiepiscop, fără a mai păstra o linie a Mitropoliei. De atunci s-a stabilit în Sinod ca ROCOR-ul să aibă doar un singur Mitropolit, conform înfiinţării din anul 1921, lucru prevăzut în statut.

Episcopii ROCOR nu luau hotărâri independente unii de ceilalţi, ei hotărau în comun. De aceea sunt hotărâri ale Sinodului ROCOR ce se prelungeau pe mai multe săptămâni şi eliberau documente de sute de pagini. Era o situaţie grea în întreaga lume şi Sinodul nu-şi putea permite întrunirile dese, întrunindu-se o dată la câţiva ani, rare ori în fiecare an. De aici şi deea că Serafim Lyade şi Ştefan s-ar fi separat de ROCOR; dar, nu este vinovat nimeni pentru faptul că ei nu cercetează hotărârea Sinodului din anul 1950, unde aminteşte de toţi Episcopii, inclusiv de răposatul Mitropolit Serafim Lyade. Ei spun că Serafim şi Ştefan s-ar fi separat în anul 1982 când Sinodul ROCOR l-a primit pe Episcopul Teofil Ionescu…. Cât despre Episcopul Teofil Ionescu, trebuie să amintim următoarele: A fost preot al BOR în Franţa, la Paris, până în anul 1946. El a fost hirotonit ierodiacon în România, de asemenea şi ieromonah, în anul 1921. Din cauza presiunilor comuniste, este silit să părăsească parohia românească din Paris în anul 1947. Până în anul 1953 el stă preot în America, apoi revine în Europa, fiind chemat de Mitropolitul Visarion Puiu la Paris. De amintit este faptul că în Europa mai era un Mitropolit, Visarion Puiu, care părăsise Mitropolia Bucovinei în anul 1944 şi venise în Eparhia Mitropolitului Anastasie Gribanovsky, fostul Mitropolit de la Chişinău. Teofil Ionescu este hirotonit Episcop abia în anul 12/26 Decembrie 1954, deci, Serafim Lyade era mort deja, nimeni nu se separase de ROCOR în 1948 că venise Episcopul Teofil Ionescu, pentru că nu era Episcop, abia în 1954… Deci, iarăşi dovadă că poveştile grupării lui Gamaliil se bazează doar pe minciunile unor minţi tulburi şi dezinformate. Episcopul Teofil Ionescu care a aderat la ROCOR în anul 1953, hirotonit Episcop în 1954, Este amintit în hotărârea Sinodului ROCOR din anul 1953 când a fost propus de Mitropolitul Visarion Puiu pentru a fi hirotonit Episcop, Visarion aderând la ROCOR cam în acelaşi timp în care Serafim Lyade era numit Mitropolit în Germania şi înainte ca Arhiepiscopul Ştefan să adere la ROCOR în 1946, deci la un an după ce aderase Mitropolitul Visarion Puiu. Aşadar, Teofil Ionescu contribuie la înlăturarea lui Visarion Puiu din Eparhia română de la Paris, iar acesta urmând a se stabili pentru o scurtă perioadă de timp în Germania, în Eparhia răposatului Serafim Lyade. În această eparhie se păstra stilul vechi, fiindcă majoritatea credincioşilor erau refugiaţi ruşi, deci, pe stil vechi.

Încă o dată vedem cum ei spun că Victor Leu a fost hirotonit de Mitropolitul Serafim Lyade, Arhiepiscopii Ştefan şi Filip în anul 1948 când ei se separase de ROCOR pentru că-l primise pe Episcopul Teofil Ionescu, când defapt Teofil Ionescu trece la ROCOR în 1953, fiind menţionat în hotărârea Sinodului ROCOR de atunci, în anul 1954 fiind hirotonit Episcop. Aşadar, nu aveau cum să se separe de ROCOR pentru că-l primise pe Teofil Ionescu, acesta fiind hirotonit Episcop la aproape 4 ani după decesul lui Serafim Lyade.

Grupul lui gamaliil continuă istoria greşită, amintind: „A mers la patriarhul Constantinopolului pentru a fi recunoscut ca adevăratul Păstor al românilor din ţară şi de poeste hotare. Acesta i-a spus că îl poate ajuta să ajungă şi Patriarh al României, dar numai dacă semnează că atunci când va fi pe tron va retroceda toate monastirile din Moldova, pe care le-a confiscat Alexandru Ioan Cuza de la greci; ceea ce el a refuzat. A mers şi la patriarhul Timotei al Ierusalimului şi i-a cerut să-i dea dreptul de coordonare a Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, căci doar era Arhiepiscopul românilor din diaspora; deci, şi din Palestina”. Victor Leu nu a fost hirotonit Episcop, pentru că toate poveştile lui legate de Teofil Ionescu, Serafim Lyade şi ceilalţi, sunt confuze. Arată clar că el aflase în România că Teofil Ionescu fusese hirotonit Episcop… Deci, el nu ştia nici data şi nici anul, de aceea a inventat această poveste că Serafim şi Ştefan se separase de ROCOR când l-ar fi hirotonit pe Teofil, după cum am mai spus, acesta fiind hirotonit la 4 ani după moartea lui Serafim Lyade… Dar, totuşi să ne întoarcem în istorie, după ce el a plecat din România.

Victor Leu ajunge la Paris, unde era şi preotul român Teofil Ionescu, aflat sub ascultarea Mitropolitului Visarion Puiu, adică 1945 – 23 Iunie 1958. Victor Leu face doctoratul în Teologie la Paris, după care intră în conflict cu acest arhimandrit Teofil Ionescu şi bineânţeles al aflarea veştii că a fost ales Episcop, a început ura, din care s-a şi făcut istoria de care amintim, total nefondată şi bazată doar pe orgolii, nu şi pe date istorice măcar, pentru că dovezi e cam greu să mai aflăm, şi aici mă refer la certificate de hirotonie şi altele. Deci, Victor Leu află de hirotonia lui Teofil Ionescu în anul 1954, căci atunci a fost hirotonit… Acesta dorind să îi facă „în ciudă” merge la Patriarhia de Constantinopol cu această poveste legată de hirotonia lui făcută de Serafim Lyade, poveste negustată de Patriarhul Constantinopolului care ştia deja ceea ce noi abia acum cercetăm… Totuşi, să nu uităm că Teofil Ionescu, Visarion Puiu, Serafim Lyade şi ceilalţi, au aderat la ROCOR şi nu la Patriarhia de Constantinopol. Dacă aceştia ar fi avut mentalităţi vechi-calendariste, iată că nu au aderat la o Patriarhie pe Stil Nou. Puteau face orice pentru a ajunge Episcopi; dar, ei erau deja, aveau hirotonii de arhierei şi au aderat la ROCOR. Aşadar, nici Visarion Puiu nu poate fi combătut pentru că ţinuse pe nou, cum nu-i combatem nici pe grecii vechi calendarişti care 11 ani au stat pe stil nou apoi au revenit pe stil vechi. Într-adevăr, ei au făcut o mărturisire de credinţă pentru as e lepăda de noul calendar, pentru că slujise 11 ani după stilul nou; dar, ROCOR nu acceptase calendarul încă înainte de a fi adoptat de marile Patriarhii! Aşadar, nu putem cere ROCOR-ului să facă mărturisire de credinţă împotriva calendarului şi să filozofeze doar despre calendar, pentru că nu este nici măcar ultimul sibuect din activitatea Bisericii. Este clar, minţile limitate şi care merg după poveşti, observă calendarul ca o dogmă; ei bine, ROCOR nici nu l-a primit şi nici nu avea de ce să se lepede. Noi nu ştim exact prin ce modalităţi a fost primit în ROCOR Visarion Puiu; dar, vedem că exista o formă de primire numită hirotesie, adică citirea rugăciunilor de dare a Darului Sfântului Duh, care defapt implică hirotonia în sine. Ei nu mai practicau îmbrăcarea în veşminte din nou, pentru a nu sminti poporul. Omul este fragil în gândire şi dacă vede că un Episcop pe stil vechi este hiotonit din nou, el care şi-a pus încrederea că mergând pe vechi primeşte Har şi mântuire, ce credinţă să mai aibă, când vede că Episcopul nu era Episcop? Aşadar, pentru a înlătura sminteala, exista această rânduială şi nu atunci apăruse, ci fusese practicată de mult în istorie! Mai grav că nu s-a mai întâmplat un episcop nehirotonit…

Aşadar, Victor Leu cere „numire canonică” de la Constnatinopol, care îl refuză categoric. Deci, de la cei de pe stil nou, pe care ROCOR-ul nu-i mai invoca în rândul ierarhilor. El pleacă apoi la Ierusalim, de unde iarăşi nu reudşeşte nimic, deşi stă o scurtă perioadă de timp, ducându-l în eroare pe Patriarh. Evident, nu erau formele de informare ca acum şi dura săptămâni şi luni chiar până primeai un răspuns. Iată ce mărturiseşte grupul lui Gamaliil: „Patriarhul i’a acordat acest drept şi i’a eliberat un document prin care îl recunoaşte ca Episcop; şi chiar a început renovarea unor lucruri, însă cei din ţară, i-au pus diferite piedici. În Occident, făcea parte din armata Atlanticului şi avea gradul de General. Având aceasta functie, chiar avea cunoştinţe despre punerea la cale a unui război din partea americanilor şi a englezilor împotriva comuniştilor din toate ţările. Se ştie şi data exact când trebuia să înceapă războiul; 3 martie ’53; însă în noiembrie 1952, Episcopul General Victor Leu în timp ce se afla în Viena şi voi să plece spre Gratz împreună cu alţi doi episcopi militari, au fost răpiţi, bărbieriţi, vopsiţi la păr şi duşi cu avionul la Moscova”. De menţionat este faptul că Patriarhul Damianos a fost în perfectă comuniune doar cu ROCOR, condus de Mitropoliţii Antonie Khrapovitschy şi Patriarhul serbiei, Dimitrie, după schimbarea Calendarului. Aşadar, Victor Leu nu avea cum să câştige ceva cu o istorie falsă, ne ştiind că Patriarhia de Ierusalim era în unitate cu aceste Biserici de care el pretindea că a fost hirtonit. Astfel, el merge înapoi în România unde continuă să se intituleze Arhiepiscopul românilor din diaspora, de parcă diaspora nu mai avea Episcopi… Am amintit că erau Episcopi ortodocşi în diaspora şi încă foarte mulţi raportat la numărul de Eparhii… Nu avem certitudinea că el nu era chiar omul comuniştilor din România, care luptau contra lui Visarion Puiu din Franţa, şi el chiar fusese pus să facă dezinformarea, devreme ce nu avea date despre faptul când a trăit Serafim Lyade şi că românul Teofil Ionescu fusese hirotonit Episcop în anul 1954… În România merge la Slătioara, unde stă o perioadă de timp. Iată ce spune grupul lui Gamaliil în continuare:

 Toţi cei care l-au cunoscut în închisoare, spuneau că nu a putut fi convins să facă nici un compromis. În urma unor graţieri, în ’63 a fost eliberat. Imediat, s-a dus la Slătioara, căci la fel ca şi Părintele Gamaliil, nu ştia de celălalt grup de zilotişti. Când a ajuns acolo, nu era nici un arhiereu în monastire. S-a recomandat, şi-a spus istoria şi a aflat de la ei că Silvestru Onofrei în acele zile trebuia să fie hirotonit preot şi episcop”. Problema este că nu l-au prea cunoscut nimeni pe Victor Leu. A spune, putem să o facem liberi; dar, nu înseamnă că ceva din istoriile lor coincid cu realitatea canonică, în afară de partea politică. Dar, de succesiune politică nu avem nevoie, ci de Succesiune Apostolică. Ori, până acum vedem că Victor Leu chiar nu a fost hirotonit de nimeni!

Încă o dată istoria este destul de dubioasă, şi vedem clar răutatea cu care a fost scrisă. Victor Leu intră în Mănăstirea Slătioara în anul 1963. Aceştia spun că Mitropolitul Glicherie era plecat pentru câteva zile şi vine la Hirotonia lui Silvestru Onofrei. Oameni buni, hirotonia Episcopului Silvestru a avut loc în 1968, adică la 5 ani după ce Victor Leu a intrat în Mănăstirea Slătioara. Deci, de ce ascund acest detaliu? Păi, evident, au un motiv… Dar, să-l vedem. Mitropolitul Glicherie era cu domiciliu obligatoriu în Mănăstirea Slătioara şi nu avea voie să o părăsească. Mai mult de atât, părinţii bătrâni, printre care şi Părintele Arhimandrit Teofilact Murgoci, care l-au cunoscut pe Mitropolitul Glicherie ştiau că nu ieşea din Mănăstire nicăieri nici după ce i s-a ridicat acea restricţie. Dar, să dăm curs istoriei. Părintele Silvestru Onofrei era hirotonit Diacon din anul 1956. A fost hirotonit ieromonah în anul 1963 de Victor Leu. În acelaşi an a fost hirotonit şi Părintele Arhimandrit Teofilact Murgoci, de acelaşi Victor.

De remarcat este faptul că Victor Leu, susţine grupul lui Gamaliil, a ajuns la Slătioara cu ajutorul fostului preot al Patriarhiei Române, Ghimnazie, care locuia la Slătioara.

Aflând de existenţa unei alte Biserici Ortodoxe pe stil vechi în Europa, din spusele lui Victor Leu, Mitropolitul Glicherie împreună cu ceilalţi încep să caute forme de a se aropia de ceilalţi Sinodali şi a lua legătura cu ei. Auzind de aceasta, Victor Leu fuge de la Mănăstirea Slătioara. Împreună cu el pleacă şi Părintele Teofilact Murgoci, crezându-l pe cuvânt, deşi avea să afle adevărul mult mai târziu.

 Grupul lui Gamaliil  continuă să afirme: „În puţinele zile cât a stat acolo, a oficiat şi o cununie religioasă. La scurt timp, mirele a fost făcut preot pentru parohia Drăguşeni, comuna Oniceni judetul Suceava. Trăieşte şi astăzi, îl cheamă Vasile Pătrăşescu. După plecarea sa de la Slătioara, s-a iscat problema rehirotonirii lui Silvestru. Dar el nu a acceptat nici în ruptul capului. Apoi au abandonat şi ei ideea, căci dacă îl repetau, trebuiau să repete şi cununia celuilalt, şi el acum era făcut preot de către ei. Mai mult decât atât, slujise cu toţii împreună şi de aceea nu se mai putea face nimic. Ei acum se laudă că l-au făcut din nou, dar nu e adevărat. Mai târziu s-a iscat o neânţelegere între preotul ăla şi un episcop de’al lor, Demosten Ioniţă. Acesta, ca să-l batjocoresca, mereu îi zicea: Taci, că trăieşti în curvie! Adică cununia n-ar fi fost bună”.

Cunoscând această poveste l-am întrebat pe părintele Teofilact Murgoci, care trăise acolo şi-i cunoscuse pe toţi. Victor Leu nu avea experienţă de Episcop, el căutase să ajungă, dar nu slujise nicăieri, bazându-se doar pe zvonuri proaste în privinţa hirotoniei lui. Într-adevăr, hirotoniile lui Victor Leu s-au repetat, dar nu când afirmă grupul lui Gamaliil, ci atunci când au intrat în contact cu Episcopii ROCOR şi s-a aflat adevărul. Mai mult de atât, Mitropolitul Silvestru a fost hirotonit prin toate treptele imediat ce s-a aflat de povestea reală a lui Victor Leu. Iarăşi, ei dau ca argumente poveşti care nu coincid una cu cealaltă. Victor Leu nu putea să hirotonească şi ceea ce s-a făcut, nu au primit; dar nu au considerat ca fiind o erezie, devreme ce ei fusese dezinformaţi şi la vremea aceea nu te puteai informa cum o poţi face acum. Chiar ei îl amintesc pe Ghimnazie că a trecut la grupul lui Gamaliil prin ani 1950, devreme ce în anul 1960 acesta a murit… Deci, iarăşi, cum putea să ajungă el la Slătioara în anul 1963, sau să plece de acolo în anul 1967 când a plecat  Victor Leu? A plecat la 7 ani după moarte? Iată încă o dată răstălmăcirea istoriei în mod prost şi fără un postament istoric. Dar, să mergem mai departe să vedem că neregulile nu se opresc aici.

„Grupul celălalt de tradiţionalişti, aveau ca preşedinte de cult, pe un creştin Ion Movileanu, din Mirceşti. Acesta, adeseori mergea la Ministerul Culturii, pentru interesele cultului. O dată, fiind pe un hol la Culte, un popă pe nou i-a spus: Ştiu că voi nu aveţi Episcop. Zilele astea s-a eliberat din închisoare un Episcop bun pentru voi. Îl cheamă Victor Leu. Uite, stă la adresa asta. (Preasfinţitul Victor stătea într-o garsonieră a fiicei sale.) Omul s-a temut să se ducă la acea adresă, gândindu-se că poate fi o capcană. S-a dus la Furceni unde era centrul tradiţionaliştilor şi a dus această veste. Astfel Monahul Mina Pătraşcu, care era şi conducătorul duhovnicesc al grupului, se duce imediat la Bucureşti la adresa respectivă. Nu a reuşit însă să’l găsească, căci era plecat la Slătioara. Tradiţionaliştii aflase că la Slătioara se întâmplă ceva scandal din cauza unui Episcop nou venit şi şi’au dat seama că ar putea fi el. Părintele Mina a prevăzut că dacă ăia se ceartă e posibil să plece de la ei. Când doi vechi prieteni se ceartă, e posibil sa se şi împace. Dar când doi noi prieteni se ceartă, aproape sigur că se despart. Părintele Mina s’a dus în Gara Fălticeni, I’a dat casierei şef 100 de lei şi i-a spus să verifice numele fiecărui om care cumpără bilet în următoarele zile. Şi de va veni cineva cu numele Victor Leu, să-l anunţe. Şi-a dat seama că probabil era îmbrăcat civil şi dacă era ieşit atunci din închisoare, era şi bărbierit. Aşa a şi fost. A venit să cumpere bilet de întoarcere la Bucureşti.

Să stăm puţin să analizăm ce spun ei aici, că e o totală aberaţie. În primul rând ei nu au fost şi nu sunt cult. În altă ordine de idei, Victor Leu pleacă de la Slătioara mult înainte. Apoi, Părintele Mina i-a dat casierei din gara de la Fălticeni 100 de lei pentru a-i spune când cumpără Victor Leu bilet. Deci, Slătioara nu e la Fălticeni şi pe bilet nu este trecut numele cumpărătorului, măcar atâta lucru putem şti. Mai mult de atât, nu era necesar să se ducă până la Fălticeni să ia trenul spre Bucureşti, cum nu e normal să spunem că plecăm din Târgul Neamţ şi cumpărăm biletul de la Brăila… Mai mult de atât, întâlnirea nu avea cum să fie pusă la cale în aşa manieră pentru că Victor Leu după ce a plecat de la Slătioara, a venit în Bucureşti şi acolo a rămas! Nu a mai fost primit niciodată la Slătioara după ce s-a aflat că nu este Episcop. Deci, ne răstălmăcesc istoria după cum vor ei, doar de dragul de a da un argument, iarăşi cât se poate de lipsit de inteligenţă. Să vedem cum continuă minciuna:

„Femeea i-a transmis Părintelui Mina trenul în care s-a urcat, iar el s-a dus cu maşina la Mărăşeşti. Când a venit trenul, s-a urcat în tren şi i-a spus şoferului să vină în gara Focşani. Dacă nu-l vede la uşa, să vină la Buzău. Îşi imagina că trebuia să fie un om foarte slab şi îngândurat care să recunoască că îl cheamă Victor Leu şi că este Episcop. Aşa şi era. L-a găsit, i-a spus cine sunt tradiţionaliştii şi de ce îl caută. La fel şi-a spus şi el istoria pe scurt şi au căzut de acord ca la Buzău să coboare şi să meargă la Furceni. Deja la Furceni se dusese zvonul că Părintele Mina s-a dus să aducă un Arhiereu. Nu se ştia dacă îl va aduce, dar credincioşii s-au strâns în faţa paraclisului ce-l aveau. Când a venit, a predicat despre dreapta credinţă. Sunt şi astăzi martori care au fost prezenţi atunci. Potrivit declaratiei sale, succesiune apostolică avea, mărturisire de credinţă avea.

Cu alte cuvinte, Mina îl aduce pe Victor Leu la Moviliţa, iar el se convinge în timp de câteva minute că Victor are har şi eclesiologie bună, devreme ce noi nu terminăm acest subiect de ani de zile. Ei şi-au pus încrederea în presupunerile lui, care nu se ştie cine-l punea să facă toate aceste înşelări la dresa Bisericilor Ortodoxe de Stil Vechi, mergând să hirotonească preoţi şi Episcopi pe motiv că s-a separat de ROCOR în anul 1948 că l-au hirotonit pe Teofil Ionescu, care defapt a fost hirotonit în anul 1954… Deci, nu mai reluăm povestea că am spu-o de prea multe ori până acum. El nu avea un act de hirotonie în baza la ceea ce afirma şi spunea că a pierdut valiza cu actele în gara din Viena… Ei bine, acele acte se făceau în baza unui număr de registru, unui raport al Sinodului, nu făceau Episcopi în garsoniere, pentru că ROCOR nu prea a hirotonit Episcopi între anul 1921 şi 1960 când au început să-şi restructureze Sinodul şi să nu mai primească alţi Episcopi, care fusese din alte Eparhii şi veneau doar să facă probleme, poate chiar plătiţi de KGB ca după ani şi ani să se reproşeze Sinodului faptele agenţilor lor. Ei spun că singura mărturie despre hirotonia lui Victor Leu, în anul 1948 se găseşte în cartea unui prieten al său, Constantin Moraitakos, din Constantinopol, deci, pe stil nou, care arăta pe atunci o gramată din limba germană (care o putea face oricine) şi o poză cu Victor Leu singu îmbrăcat în Episcop. Atâta tot? Ei bine, până acum noi am dat argumente istorice şi canonice de ce nu este Episcop şi ei vin cu argument o poză şi o gramată făcută după mulţi ani de la moartea lui Serafim Lyade. Oricine putea să copieze o semnătură, oricine putea să facă o gramată. Să nu uităm că el încercase să păcălească atât Patriarhia de Constantinopol, cât şi Patriarhia Ierusalimului. Este clar că avea ceva documente la el, să se prezinte a fi Arhiereu, că nu-l primeau doar pe baza promisiunii. Oricine putea să se declare Episcop şi să facă slujbe în alte ţări, dacă stăm să gândim în felul celor din grupul lui Gamaliil. Aşadar, Constantin Moratikis dă în carte exact ce a primit şi el, pe când era la Patriarhia Constantinopolului. Mai mult de atât, după ce au aflat că Victor Leu nu era Episcop, au anulat acea carte; dar, s-au mai păstrat câteva volume. Era evident, cineva o cumpărase deja. Însă, fiul lui, Evripidis Moraitakis, a scris o altă carte în care-l aminteşte, dar nu a mai pus şi gramata care era un fals, pentru că deja se aflase povestea lui Victor Leu. Toţi se aşteptau ca în cele din urmă să se ateste cumva hirotonia lui, măcar şi de orice grupare din lume; dar, nu a fost deloc aşa. Plus de asta, să repetăm să spunem adevărul despre Teofil Ionescu, despre separarea lui Serafim Lyade de ROCOR, despre celelalte născociri banale ale lui Victor Leu cu care încerca să păcălească lumea… Nu ar mai fi cazul, deja ne-am dat seama de această încărcătură de informaţii care nu coincid una cu cealaltă. Ba, dimpotrivă, cam nici la greci istoria nu a coincis faţă de ROCOR, ei dând cu totul alte poveşti, probabil culese după anul 2000 de la românii din gruparea lui Gamaliil Papil care începeau să iasă la suprafaţă, dar foarte puţin şi prin acel extremism al lor, dădeau de înţeles că sunt sinceri şi chiar au istoria care o prezintă, ajungând să combată ROCOR-ul cu argumente false şi chiar minciuni scornite de nişte oameni ce spuneau că au fost arestaţi, când defapt umblau liberi unde doreau. Dar, să mergem mai eparte.

Printre puţinele fotografii cu Victor Leu îmbrăcat în Episcop

Printre puţinele fotografii cu Victor Leu îmbrăcat în Episcop

În fraze apar greşeli multe, dar, preiau aceste texte în forma originală în care ne-o prezintă ei în mod public pe reţelele de socializare, pentru a nu munci în zadar. Am depus un efort a face această lucrare, timp, oboseală, şi nu-mi permit să modific pentru ca ei apoi să nu deţină argumente că am încercat să spun ceea ce nu este aşa. „Deci la Furceni, pe baza cuvintelor sale sincere, poporul mai ales că cam de vreun an nu mai avea nici un preot, l-a recunoscut imediat ca Arhiereu şi de atunci a devenit Întâistătătorul Cultului. Au fost hirotoniţi Preoţi Monahul Climent Muşat, Monahul Mina Pătraşcu şi Monahul Visarion Troian, iar Părintele Nifon Munteanu, Arhiereu. Presfinţitul Victor avea domiciliu forţat în Bucureşti şi imediat după hirotonia de Arhiereu, starea sănătăţii i s-a agravat aşa de tare încât nu se mai putea deplasa.

Mina Pătraşcu şi "Episcopul" Nifon, 1970

Mina Pătraşcu şi “Episcopul” Nifon, 1970

Victor Leu nu era sincer cu nimeni şi pentru nimci în lume. Făcuse o istorie proprie, acasă, în Bucurşeti, iar acum ne dăm seama de ce spunea că a fost arsetat şi a pierdut valiza cu acte în gara de la Viena, pentru că nu aveau cum să existe. Mai mult de atât, acele acte le prezentase şi la Constantinopol şi la Ierusalim şi acum, se putea afla, dacă ar fi încercat să spună că a fost hirotonit de alţi Episcopi, după anul 1954, având o poveste strâns legată de cea a Episcopului Teofil Ionescu din Franţa, unde fusese colegi ca preoţi şi de unde plecase el după terminarea doctoratului. Era evident, de acum spunea că nu are acte şi vorbea doar ceea ce ne relatează ei nouă, acum, care s-a demonat bucată cu bucată şi am arătat o istorie confuză, fără argumente măcar istorice. Nu avem cum să mai cerem acte când el spune că Serafim şi Ştefan s-au separat de ROCOR la hirotonia lui Teofil Ionescu, câtă vreme Serafim era mort de 4 ani când a fost horotonit. Iar Ştefan şi Filip erau prea tineri în ROCOR şi nu puteau să se mute de colo colo, cum doreau ei, pentru că doar ce scăpase din prigoana KGB-ului şi reuşise să rămână în viaţă, încadrându-se mai mult în mod ascuns, în ROCOR, să nu fie aflaţi şi asasinaţi cum au fost multe cazuri în Rusia şi peste hotare.

Aşadar, Victor Leu probabil s-ar fi dus acolo nu doar pentru a face puţină erezie în cadrul Bisericii de Stil Vechi, ca după ani şi ani să poată arăta cei de pe stil nou că ortodocşii de stil vechi nu au hirotoni… Să ne amintim de povestea cu mita dată la casiera din Fălticeni (care nu e tot una cu Slătioara) şi care nu avea cum să poată şti cine pleacă din Slătioara… Dar, să trecem peste. Nu ştim dacă pentru bani el a hirotonit acei preoţi şi pe Episcopul Nifon pentru o sumă de bani. Nu cred că avea el nevoie de câţiva lei ai unor călugări dezorientaţi pe care Gamaliil îi formase împotriva tuturor şi contra la toţi, devreme ce el însuşi am văzut ce poveste avea. Aşadar, să spunem doar că a fost o hirotonie doar pentru motivul ca cei de pe stil nou să lovească foarte puternic în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, ceea ce vădit se întâmplă. Nu doar cei de pe stil nou pot ataca această grupare, ci oricine! Ei dintru început nu au succesiune, nu au o istorie corectă, ci poveşti întortochiate bazate doar pe mintea bolnavă a unui preot mândru care se dorea a fi Episcop şi se şi considera al românilor de peste hotare, câtă vreme ERAU EPISCOPI ÎN EUROPA şi el nu fusese niciodată ca Episcop acolo. Ei spun că avea multă experienţă de Episcop. De unde să aibă? Mergând de colo colo? Orice preot care slujeşte în sobor cu un Arhiereu poate să practice acelaşi lucru, nu diferă foarte mult slujirea cu Arhiereu de cea cu preoţi… În sfârşit, trecem mai departe.

Revenim la plecarea lui Victor Leu de la Slătioara, că de acum s-a încheiat istoria „succesiunii” acestui Episcop şi istoria pe care el o prezenta pe atunci, care acum este în defavoarea celor din gruparea lui Gamaliil Papil. Aşadar, Mitropolitul Glicherie află de ROCOR de la Victor Leu şi împreună cu ceilalţi încep să caute posibilitatea unei comuniuni cu cealaltă Biserică Ortodoxă pe Stil Vechi din Europa. Aminteam că Victor Leu fuge la Bucureşti şi este urmat de Părintele Teofilact Murgoci. Aflând toţi că vin Arhierei din ROCOR la Slătioara, Părintele Teofilact era la o comunitate de prin judeţul Galaţi, care ascultase până atunci de Victor Leu. Aşadar, avea şi el dubii în privinţa poveştilor lui Victor Leu şi se întreba: „de ce a fugit şi nu a stat să-i revadă pe cei ce l-au hirotonit? Ce s-o fi întâmplat oare?” Aşa că Părintele Teofilact pleacă la Slătioara pentru a vorbi cu Episcopii ROCOR privind hirotonia lui. După aflarea celor pe care şi noi le-am amintit şi argumentat aici, Părintele Teofilact a fost hirotonit din nou în toate treptele, de asemenea şi ceilalţi. Într-adevăr, s-a lăsat hirotonia acelui preot despre care aminteau cei de la Furceni, dar, să nu uităm că Victor Leu fusese hirotonit preot… Aşadar, se putea primi Cununia; dar, hirotonia nu! Aşadar, Mănăstirea Slătioara capătă noi forme canonice, ROCOR repetând hirotonia Mitropolitului Glicherie, a Episcopului Silvestru şi a Episcopului Cozma, pentru că nu au recunoscut tainele făcute de Galaction Cordun. Nu pentru că ar fi fost el imoral sau cele câte s-au scris despre el, ci pentru faptul că nu era nici pe stil vechi, nu era nici un bun zelot şi mai mult de atât, ROCOR nu a primit hirotonii de la un singur Episcop. Totuşi, a fost un caz, în anul 311 în Africa, este vorba de fenomenul „Donatiştilor”. Dar, în anul Sfântul Sinod din 411 a hotărât să facă o iconomie şi să-i primească, deşi trecuse 100 de ani de la apariţia lor. Totuşi, de la Victor Leu nu puteai primi nimic şi nici de la Galaction. A fost posibilitatea ca ei să fie hirotoniţi din nou de mai mulţi Arhierei, s-a făcut, pentru a nu rămâne o pată pentru Biserică, pentru totdeauna. Cu toate acestea, cei de la Slătioara nu mai vorbesc despre acest lucru. Ei amintesc că în anul 1974 a fost făcută hirotesia acestora, dar doar atât! Am explicat ce era hirotesia; nu era o formă de hirotesie cum este cea de Protosinghel sau de Protoiereu, era chiar hirotonie, dar o iconomie care să nu smintească. Biserica Lui Hristos mereu a fost raţională şi mereu a găsit căi bune şi benefice Ortodoxiei; nu a fost nici extremistă şi nici absurdă. Cum să te bazezi pe succesiunea unui Episcop care nu a fost Episcop?

Într-adevăr, ROCOR-ul a avut mari probleme primind Episcopi între anii 1921 şi 1950; dar, după aceea, Mitropolitul Anastasie a făcut tot posibilul să evite a se mai repeta povestea lui Serafim Lyade, sau a altora ca el care făceau multe nacanoncităţi, fiind crescuţi în Biserici mari, de unde puteau învăţa şi lucruri bune, şi mai puţin bune. Astfel, am putea spune că ROCOR capătă o formă bine definită  abia în vremea Mitropolitului Filaret Voznesenky. Sunt multe de vorbit şi despre acei Episcopi precum Serafim Lyade care au lăsat istorii compromiţătoare pentru Biserică şi Sinodul ROCOR; dar, să nu uităm că veneau, se alipeau, din cauza prigoanei. ROCOR-ul nu putea să-i lase în rătăcire, să facă fiecare secta lui şi să fie martor la apariţia de mii de grupări şi secte care spun că sunt Ortodoxe. Ar fi multe de spus şi chiar argumentat despre Episcopul Matei din Grecia şi ce istorie şi-au făcut ei. Dar, vă promit că voi reveni şi asupra acestui subiect. Nu pentru că m-ar interesa prea mult, ci pentru a da argument că ROCOR într-adevăr a fost şi va rămâne singura Biserică Ortodoxă Autocefală care ne-a mai rămas acum din anul 1921, chiar şi după schimbarea calendarului din 1925.

Mulţşumesc Lui Dumnezeu că m-a ţinut treaz atâtea ore, nopţi şi dimineţi să pot culege întreaga istorie a acestui Episcop Victor Leu. Mulţumesc Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că mi-a dat puterea şi răbdarea să culeg istoriile din limba rusă, greacă, sârbă, germană, engleză chiar, pentru a arăta poporului nostru ROMÂN, cât de mult a fost urât de KGB şi cât de multă minciună a existat. Nu puteam face aceasta fără Darul Sfântului Duh, drept pentru care îi mulţumesc din toată inima Înalt Prea Sfinţitului Victor, ultimul Arhiereu din ROCOR-ul vechi rămas în viaţă. Voi continua istoria Bisericilor din întreaga lume, care se pretind a fi Ortodoxe. Am trecut prin această etapă de a-mi căuta Mântuirea, când Părintele Teofilact mi-a povestit despre acel mic Sinod ROCOR despre care nimeni nu mai ştia nimic. Mulţumesc tuturor care m-au ajutat, şi chiar Episcopului Partenie din Cipru, care m-a convins să scriu această istorie, mai cu seamă că poveştile lui nu erau demontate de nimeni, deşi toţi aveam dubii. Acum există luciditate, există cunoaştere, informare şi argumente. Nu putem avea argumente sub ştampilă de la anii 1930; dar, totuşi, urmând firul istoriei, cum au umrat şi Sfinţii Părinţi faţă de istoria scrisă şi nescrisă a Bisericii, dăm omenirii o istorie ce ţine loc de argumente şi chiar documente. De unde să luăm documente din anii 1930 – 1940? Să nu uităm că Biserica nu s-a bazat doar pe documente şi fotografii. Noi, totuşi, să ne străduim să aflem istoria adevărată, căci doar ea ne mai poate argumenta calea mântuirii noastre, fie spre mântuire, fie spre pierzare. Ori, până acum am văzut pierzare în toate Bisericile în care am fost, în toate stilurile. Chiar dileme multe sunt în privinţa Sinodului fondat de Matei, chiar şi a altora care şi-au făcut Sinoade. Este drept, era război. Dar, să nu uităm că războiul nu i-a întortochiat ideile lui Victor Leu de au ajuns să spună că Serafim Lyade a plecat din ROCOR contra lui Teofil Ionescu, sau a altora. Nici Teofil Ionescu nu a fost ţinut mult timp în Sinod, ci a plecat singur înapoi pe stil nou, nici alţii. Dar, vom mai vorbi pe această temă.

Mulţumesc celor care au avut răbdarea să citească atât de mult! Îmi cer iertare de greşelile din text. Am scris prepede, obosit şi cu timpul la limită; dar, când voi avea mai mult timp voi corecta, să rămână acest document peste veacui şi veacuri ca mărturie vie. Nu ştim ce se va întâmpla mâine; măcar să le păstrăm aşa cum sunt şi să avem răbdarea să le citim şi să le îndreptăm; nu să le schimbăm ca după alte decenii să fim contrazişi de cineva. Să lătăm lucrurile aşa cum au fost, nu să naştem noi alte poveşti. Omul este limitat şi se schimbă, omul are multe griji şi nu discerne în totdeauna cum trebuie. Să nu contribuim şi noi ca Victor Leu, ca gruparea lui Gamaliil Papil, la dezinformarea populaţiei în favoarea noastră. Biserica nu are doar Succesiune, are şi istorie. Doamne ajută!

Cu dragoste în Hristos, stimă şi repsect, în penultima Vineri din Sfântul şi Marele Post al Patruzecimii, din anul Mântuirii 2014, al vostru frate mai mic între toţi, Părintele Veniamin.

Biserica de la Furceni faţă în faţă cu adevărul

aprilie 10, 2014

ISTORIA GRUPULUI TRADIȚIONALIST FONDAT DE PROTOSINGHELUL GAMALIIL PAPIL

 Autor: Pr. Veniamin Ilie

După schimbarea Calendarului nostru bisericesc în anul 1924, împotriva hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și a celor Locale, împotriva istoriei Bisericii Ortodoxe și a Anatemelor ce s-au dat împotriva noului calendar al papei Grigorie, nici un Episcop nu a rămas în dreapta Credinţă. Au mai fost Episcopi despre care se presupune că au „combătut” stilul nou, deşi nu au avut nici unul din ei atitudinea Sfântului Ierarh Calinic şi a celor împreună cu dânsul, care s-au separat de Sinod în momentul în care Episcopii au hotărât să schimbe calendarul, fapt pentru care aceştia din urmă au cedat şi lăsând Biserica Ortodoxă aşa cum fusese până atunci, pacea s-a mai prelungit până în anul 1924. (more…)

Comuniune istorică

decembrie 16, 2012

MITROPOLIA SLĂTIOARA ŞI ROCOR-UL

Un scurt articol despre răutatea din Bisericile stăpânite de oameni

Pr. Blagocin Veniamin

Mitropolitul Vlasie si Mitropolitul Vitalie

Mitropolitul Vlasie şi Mitropolitul Vitalie

Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) a avut comuniune de-a lungul timpului cu mai multe Biserici Ortodoxe Tradiţionaliste, printre care şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, unitate ce a străbătut întreaga perioadă de arhipăstorire a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vitalie (Ustinov) (1986 – 2006). Despre această comuniune nu se prea vorbeşte mult la ora actuală, din nefericire, chiar dacă datori suntem toţi să răspundem în faţa Lui Dumnezeu, fie prin mărturisire, fie prin fapte.

Comuniunea rodnică dintre cele două Biserici, canonic, nu a luat sfârşit niciodată! Aceasta pentru că nu a existat un document prin care să se arate căderea uneia dintre Ele în vre-o erezie sau schismă. Cu toate acestea, din anul 2006 nu s-a mai amintit nimic despre ROCOR.

Ţin minte că discutam pe atunci cu nişte persoane din Bucureşti despre despărţirea ce avea să fie şi eram luat drept nebun. Din nefericire, dezbinarea a avut loc şi nimic nu se mai poate îndrepta.

Suntem în anul 2012. Să fie oare 6 ani de la despărţirea celor două surori, din cauza stăpânirii omeneşti? Ei bine, acest adevăr iese la iveală nescris, încă din anul 2001 când, în Bisericile de pe Stil Vechi din România începe să fie pomenit un alt Mitropolit al ROCOR-ului, anume Lavru. Chiar şi în reviste era amintit des numele lui, mai ales în „Tradiţia Ortodoxă” din acea vreme. Cu toate acestea Sinodul era condus de Mitropolitul Vitalie, până în anul 2006 când a trecut la cele veşnice.

Aici intervine un adevăr care oricât ar fi de ocolitoare vorba despre dânsul, pe români îi doare. Din ce cauză?

Arhiepiscopul Lavru şi  Patriarhul Alexei

În anul 2001 Sinodul ROCOR influenţat de Arhiepiscopul Lavru adoptă ideea că Patriarhia Moscovei s-a ridicat din erezia ecumenismului şi mai ales a serghianismului, fapt pentru care „ar trebui!” abordarea subiectului legat de comuniune. Acest subiect a fost categoric respins de Mitropolitul Vitalie şi apoi… s-a produs dezbinarea. O parte dintre ierarhi îl urmează pe Mitropolitul Vitalie, care susţinea că Patriarhia Moscovei trebuie mai întâi să îndrepte greşelile dogmatice ale sale, apoi să fie vorba despre o comuniune. De cealaltă parte, Arhiepiscopul Lavru era susţinut de câţiva episcopi, acoliţi ai săi în lupta contra Ortodoxiei, care susţin în continuare principii necanonice de unire cu Patriarhia Moscovei.

Ulterior Sinodului din anul 2001, Mitropolitul Vitalie refuză să mai aibă vre-o comuniune cu episcopii care au trădat Ortodoxia, prin tânjirea după comuniunea cu Patriarhia Moscovei, o comuniune fără un temei canonico-patristic. După ce Mitropolitul Vitalie, preşedintele Sfântului Sinod afuriseşte aceşti mincinoşi-episcopi, avea să se arate că ROCOR-ul de mult fusese prigonit de fiarele din interior, care de multă vreme îmbolnăvise sistemul sinodal. Astfel, prin lupte viclene, se ascunde acest adevăr şi se trâmbiţează prin Biserici şi Mănăstiri că Mitropolitul Vitalie s-a retras pur şi simplu, iar în locul său a urmat acest Lavru.

chrez_zayav

Hotărâre a Mitropolitului Vitalie, din data de 14/27 Octombrie 2001.

Hotărârile Sinodului adevărat, condus în continuare (după anul 2001) de către Mitropolitul Vitalie, au arătat clar faptul că episcopii ecumenişti din Sinod nu mai au nici o continuitate Apostolică pentru îmbrăţişarea ereziei ecumenismului.

După dezbinarea din anul 2001, când a fost despărţită neghina de grâu, Mitropolitul Vitalie a continuat să propovăduiască Ortodoxia şi să păstorească ROCOR-ul până în anul 2006.

0075149g

Sinodul condus de Mitropolitul Vitalie (2001 – 2004)

Sf. Sinod

Sinodul condus de Mitropolitul Vitalie (2004 – 2006)

După cum spuneam mai devreme, şi în România s-a adoptat aceeaşi strategie mincinoasă de ascundere a adevărului. În popor vehicula şi se instala „cu blagoslovenie” informaţia că Mitropolitul Vitalie s-a retras, nicidecum să se arate că un grup de episcopi au aderat la ideea de unificare cu Patriarhia Moscovei. Fără alte cuvinte, în România începe să fie pomenit la slujbe ca şi „mitropolit al ROCOR-ului” mincino-episcopul Lavru, care ulterior în anul 2006 s-a şi unit cu Patriarhia Moscovei, iar în scurt timp după trădarea ROCOR-ului şi mânierea Lui Dumnezeu, are parte de o marte grabnică, în urma lui rămânând un „Sinod” ecumenist şi plin de rătăcire bolşevico-serghianistă şi ecumenistă, din nefericire susţinută să se nască încă de la început, de Biserica din România.

Pe atunci erau doar 4 Episcopi în Sinodul Tradiţionalist Român (acum sunt 11). Cu toate acestea, nu toţi aveau implicare în ceea ce avea să aibă o tragică urmare. Ceea ce doare cel mai tare este că poporul român a fost minţit de un ierarh, care i-a sărutat mâna cu viclenie Mitropolitului Vitalie, să poată pătrunde în Biserică, ulterior să contribuie şi el la susţinerea celui care intenţiona să dărâme Biserica şi să o târască în mocirla ereziei.

Fără susţinerea nimănui, Mitropolitul Vitalie lasă în urma sa o Biserică săracă, prigonită, dar plină de Adevărul care mântuieşte, nu care umblă după interese lumeşti şi nu se gândeşte că într-o bună zi merge înaintea Lui Hristos să dea răspuns pentru faptele sale, mai ales pentru erezie.

Aceasta este tragica poveste a sfârşitului de drum dintre cele două surori adevărat mărturisitoare, datorită stăpânirii omeneşti care nu se osteneşte să păstorească Biserica după Pravile, ci după interese personale sau familiare.