Cântec duhovnicesc

Noiembrie 18, 2017

Anunțuri

ISTORIA BISERICII SUMERIENE CREȘTIN-ORTODOXE-APOSTOLICE (Hs. – Sec. VI).

Noiembrie 17, 2017

INTRODUCERE

Creştinismul apare în părţile fostului Sumer (Mesopotamia sau Siria de astăzi). Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar textul Evangheliei atribuită Sfântului Apostol Matei, unde este prezentată renumita „pescuire minunată”, de la care încep cele mai mari suspiciuni asupra originilor creştinismului: În Israel sau în Sumer, pe vechile ruine mesopotamiene unde a trăit odinioară strămoşul Adam? Iată ce găsim în textul Evangheliei: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Ev. Matei; cap. 4; vers. 17-24). Aici, vorbeşte foarte clar despre Siria; însă, intervenindu-se asupra textului în favoarea iudeilor, s-a minimizat faptul că primii Apostoli au fost adunaţi din fosta Mesopotamie şi nu din Israel.

Contradicţiile biblice pe care le-am dezbătut mai complex în lucrarea „Sumero-Creştinii-Apostolici”, continuă că alte descoperiri uluitoare asupra istoriei creştinismului. În această lucrare am vorbit despre faptul că Irod, menţionat în diferite texte biblice era mort de jumătate de deceniu la naşterea Lui Hristos, locul său fiind luat de fiul său, Arhelau. Întrucât recensămintele se făceau numai la începutul unei dinastii. Irod devine guvernator în anul 37 î.Hr., ceea ce ar schimba total biografia Mântuitorului conform unor false intervenţii asupra textului Biblic, Acesta având vârsta de 70 de ani la răstignire, dacă s-ar fi născut la recensământul respectiv. Irod moare cu 4 ani înainte de Hristos şi este urmat de Arhelau, fiul său. Acesta nu mai are nici un motiv să facă un nou recensământ pentru că moşteneşte conducerea direct de la tatăl său. Următorul recensământ, care şochează teologii; însă, de frică, nu au curajul să vorbească public, are loc în anul 6 d.Hr şi este menţionat de în Evanghelie de către Apostolul Luca: „Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David” (Ev. Luca; cap. 2; vers. 2-4). Domnia prezentată de Apostolul Luca este singura care coincide cu biografia Mântuitorului, chiar dacă i-ar scurta viaţa pământească cu 6 ani; însă, este mai aproape de adevăr decât vârsta de 70 de ani, cât ar fi avut dacă se năştea în anul 37 î.Hr. la recensământul lui Irod.

Recensămintele se făceau în Damasc, unde îşi avea guvernul Quirinius. În textul de mai sus vedem că se forţează ochiul cititorului amintind de o notorietate de ori „dar să ştiţi, să nu uitaţi, el era evreu din neamul lui David”… De ce ar fi trebuit să spună acest lucru? Ar fi fost vreun loc de interpretare că Hristos nu era evreu şi nici nu se trăgea din neamul lui David? Contradicţia textului, asupra căruia s-a intervenit de nenumărate ori, coincide cu ceea ce am citat mai sus, din Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Matei, care spune că, deşi doar ce ieşise la propovăduire, totuşi, dacă ar fi vieţuit în Israel, el spune că: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe,” (Ev. Matei; cap. 4; vers. 17-24). De ce să afle întâi mesopotamienii de Hristos, înaintea evreilor din Israel? Misterul se adânceşte şi mai mult datorită faptului că cele 4 evanghelii nu aduc nici un fel de mărturie despre viaţa şi activitatea sa de până la vârsta de 12 ani. O altă mărturie o aduce chiar biografia acestui guvernator Qurinius, care ne spune că a guvernat Siria până în anul 12 d.Hr. Coincidenţa izbitoare dintre apariţia publică pentru prima dată a Mântuitorului, la 12 ani, coincidenţa naşterii sale la recensământul lui Quirinius, faptul că el nici nu începuse să propovăduiască şi Matei susţine că cei din Siria deja ştiau de El şi îl căutau, iar primii 12 Apostoli au fost „pescuiţi” din părţile Siriei şi nu ale Israelului. Aici intervine şi faptul că Iosif din Nazaret nu avea cum să fie originar din această localitate, întrucât toţi fii săi, Iacob, cel mai mare, Iosif şi Simon-Petru cel mai mic, erau originari din Damasc. Mai târziu, după Învierea Domnului, Petru avea să întemeieze Biserica Antiohiei; însă, puterea politică l-a asemănat şi egalizat cu Apostolul Pavel, ca cititorul să nu mai fie curios să caute altă Biserică înfiinţată de Petru, decât cea a Romei, pe când el n-a ajuns niciodată la Roma şi nici nu i-a cunoscut vreodată pe propovăduitorii creştini-romani.

În afară de cei 12 Apostoli, în Mesopotamia mai erau născuţi şi o mare parte dintre cei 70 (sau 72) de Ucenici, precum: Tadeu, originar din Edessa mesopotamiană[1], care era unul dintre fiii lui Iosif din prima căsătorie; Matia, care a predicat în Etiopia, tot în fosta Mesopotamie[2], unii scriitori încearcă să-i forţeze biografia să-l arate ca un al II-lea predicator în Israel, după ce evreii l-au omorât pe Sf. Ap. Iacob, care era tot mesopotamian la origine, însă, după ce a predicat în Mesopotamia – Siria, Etiopia şi Capadocia, ar fi fost ucis de evrei în Israel. Totuşi, cei ce afirmă acest lucru, nu aduc nici un fel de argument, anul decesului acestui Apostol fiind necunoscut cu desăvârşire. Dacă anul nu se cunoaşte, atunci cum ar preconiza ţara în care a murit? Alţi Apostoli sumerieni: Aristarh din Apamea; Luca era din Antiohia siriană[3]; Ioan Evanghelistul de asemenea nu are o biografie precisă; mai mult de atât, în textul Evangheliei sale, apărute mult mai târziu, se prezintă diferite regiuni geografice care nu se află în Israel şi unele versete, mai exact din capitolul III sunt imposibile de tradus în limba ebraică. Indiciile arată că Ioan nu a văzut niciodată Israelul. Dincolo de acest amănunt, el a propovăduit în ultimii ani ai vieţii sale în Efes, locul unde se afla casa Maicii Domnului şi unde trecuse la Domnul. Dacă mărturiile vorbesc despre decesul Ei în Efes, în Mesopotamia, atunci, ce justificare are cel de-al doilea mormânt de la Ierusalim? Este prea clar: pelerinaje=venituri în plus pentru stat.

Sfântul Apostol Barnaba a predicat tot în părţile Sumerului. El este cel care-l duce pe Pavel la Apostoli, în Damasc, să-l Boteze: „Iar Barnaba, luându-l pe el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum a văzut pe cale pe Domnul şi că El i-a vorbit lui şi cum a propovăduit la Damasc, cu îndrăzneală în numele lui Iisus” Faptele Ap; cap. 9; vers. 27).

Despre Apostolul Pavel, aflăm două controverse în Noul Testament, care vădesc încă o dată falsificarea textului. Iată-le: „Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor; cap. 9; vers. 3-4). Mai departe scrie că: „Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l de mână, l-au dus în Damasc” (ibidem; vers. 8). Aici urmează să fie botezat şi îşi recapătă vederea. În epistola către Galateni scrie: „Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus in Arabia si m-am întors iarăşi la Damasc” Ep. Galateni; cap. 1; vers. 17). Pentru ce să se suie la Apostolii din Israel, dinainte de el, dacă toţi erau în Damascul sirian? La acea vreme în Israel era doar un singur Apostol, anume Iacob.

Sfinţii Apostoli Bartolomeu şi Filip propovăduiesc prima dată în fostul Sumer. Moaştele Sfântului Bartolomeu au fost descoperite în Mesopotamia, mutate ulterior în alte locuri, apoi readuse înapoi şi în cele din urmă luate de romani şi aruncate în mare, apoi „recuperate” şi aşezate într-o biserică italiană[4].

Iată ce relatează cartea intitulată „Faptele Apostolilor”, care, din nou ne aduce o mărturie cutremurătoare: „Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi”[5]. Din aceste versete, descoperim că primele dialecte vorbite de Apostoli, după Pogorârea Sfântului Duh, au fost în cele sumeriene/mesopotamiene. De ce oare au vorbit prima dată aceste limbi, devreme ce în Israel nu existau sumerieni? De ce spune prima dată Apostolul Luca, presupus autor al cărţii, că auzim noi fiecare limba noastră? Se vede clar că asupra textului s-a intervenit şi ulterior au adăugat şi limbile din „Iudeea şi în Capadocia”… Pentru ce ar fi trebuit ca Darurile Duhului Sfânt, printre care și vorbirea în dialecte şi limbi necunoscute de ei până atunci, să le dea „darul de a vorbi în limba iudaică”­, dacă se insistă pe ideea că ei erau iudeu? Exprimarea ar fi ca şi cum unui român i s-ar da darul de a vorbi într-o limbă străină şi să o menţioneze că este română, dacă el o vorbea deja.

O altă controversă neamintită în a II-a parte a lucrării trecute, este revenirea Apostolului Pavel în Siria sumeriană: „Iar Pavel, după ce a stat încă multe zile în Corint, şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat cu corabia în Siria, împreună cu Priscila şi cu Acvila, care şi-a tuns capul la Chenhrea, căci făcuse o făgăduinţă. Şi au sosit la Efes şi pe aceia i-a lăsat acolo, iar el, intrând în sinagogă, discuta cu iudeii” (Faptele Apostolilor; cap. 18: vers. 18-19). Aceeaşi asemănare a numerelor de versete indică o altă semnătură a falsificatorilor. Dacă Pavel a mers în Siria, aici locuiau sirieni, nicidecum iudei; scopul lui era de a propovădui creştinilor şi în cel mai rău caz, acolo nu se aflau iudei! Mai mult de atât, Apostolul Priscila nu avea cum să facă o făgăduinţă prin raderea capului, care era practică păgână, devreme ce el era creştin al Lui Hristos şi în cele din urmă, în Efes nu erau sinagogi evreieşti.

Altă controversă arată că autorii cărţii intitulate „Faptele Apostolilor” printre care se presupune a fi şi Luca, nu cunoşteau deloc practicile evreieşti. Iată ce spune: „Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu bază între fraţi. Scriind prin mâinile lor acestea: Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea” (Faptele Ap. Cap. 15; vers. 22-24). Doctrina evreilor spunea că orice copil trebuie tăiat împrejur la 8 zile, doar dacă este din neamul evreiesc. Ei nu convertesc la iudaism din alte neamuri. Aici descoperim că autorul textului nu cunoaşte aceste amănunte primordiale pentru tradiţiile de bază ale evreilor. Ei nu-şi trimit propovăduitori să taie împrejur pe cei de alt neam. Mai mult de atât, în versetele de mai sus menţiona că Pavel se dusese să discute cu iudeii din sinagogile Efesului. Dacă în Siria erau sinagogi, iar ei erau evrei, nu fusese tăiaţi împrejur de mici? Iată că descoperim încă o mărturie, asupra faptului că textul nu corespunde de nici un fel, în întregul cuprins al Noului Testament. Nu există evreu netăiat împrejur, ei tăindu-se toţi de prunci. Deci, în Mesopotamia nu se aflau oameni tăiați împrejur, ajunși deja la vârste majore.

Un alt text problematic este următorul: „dar după ce a încetat tulburarea, Pavel, chemând pe ucenici şi dându-le îndemnuri, după ce şi-a luat rămas bun, a ieşit să meargă în Macedonia. Şi străbătând acele părţi şi dând ucenicilor multe sfaturi şi îndemnuri, a sosit în Grecia. Şi a stat acolo trei luni. Dar când era să plece pe apă în Siria, iudeii au uneltit împotriva vieţii lui, iar el s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia” (Fapt. Ap; cap. 20; vers. 1-3). Ajungând în Grecia, unde toţi ştim că erau greci, idolatri, în textele acestea descoperim că şi Grecia era tot iudaică… un lucru mai fals decât toate cele de până acum; dar, acordarea unei importanţe sporite lui Pavel, în Siria, nu face decât să minimizeze importanţa celui mai mare Apostol de acolo, Petru, în ale căruia graţii nu prea a intrat niciodată Pavel, acesta mereu fiind sceptic ca nu cumva să fie iscoadă a evreilor. Lucrurile se complică şi mai mult în continuare, când aflăm că: „Aceştia, plecând înainte, ne-au aşteptat în Troa. Iar noi, după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile” (Fapte Ap; c. 20; v. 6). Aici textul intră în contradicţie cu faptul că în Troa din Asia Mică nu erau evrei, ci numai romani, dinainte de Hristos, din perioada lui Cezarul Augustus, fondatorul cetăţii, la 20 km de fosta localitate Troia. Aici arată că deşi Apostolii nu erau evrei, implicit Pavel, care era născut tot în apropierea Antiohiei mesopotamiene şi nu în Israel, se preocupau de „ziua azimelor” care era obicei evreiesc şi nu avea ce căuta la creştini. Deşi textul este vizibil falsificat, observăm că ori de câte ori pleca, Pavel „se întorcea în Siria la ceilalţi Apostoli” şi nu la Israel. Iată şi acest verset vorbeşte de revenirea lui la matcă, pentru a multa oară consecutivă: „Şi zărind Ciprul şi lăsându-l la stânga, am plutit spre Siria şi ne-am coborât în Tir, căci acolo corabia avea să descarce povara. Şi găsind pe ucenici, am rămas acolo şapte zile. Aceştia spuneau lui Pavel, prin duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte; c. 21; vers. 3-4). Este foarte interesant faptul că despre întâlnirile lui Pavel cu Petru nu se menţionează nimic de fiecare dată când acesta merge în Damasc sau în Antiohia, Petru fiind luminătorul Siriei şi nu numai el, fiind ajutat și de alți Apostoli; însă, aici se lasă impresia că lumea de acolo îl aştepta cu braţele deschise şi nu mai era altcineva pe care să-l primească şi să le propovăduiască. La finalul acestui verset, creştinii sau Apostolii din Siria îl sfătuiesc să nu se ducă la Ierusalim. Odinioară, Pavel mărturisea că însuşi Hristos i s-a arătat şi i-a zis să se ducă în Mesopotamia: „Şi am zis: Ce să fac, Doamne? Iar Domnul a zis către mine: Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit să faci” (Fapte; c. 22; v. 10). În aceeaşi lucrare controversată şi contradictorie din foarte multe puncte de vedere, se face referire la un anume rege: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui. (II Corinteni, c. 11; v. 32-33). Conducătorii Siriei în perioada Apostolică au fost: Aelius Lamila (32-35 d.Hr); Vitelius (35-39); Publius Petronius (39-42); Marsus (42-45); Longinus (45-49); Quadratus (50-60); Gnaeus (60-63); Gallus (63-67); Licinius Mucianus (67-69). Se presupune că Apostolul Pavel a fost creştin din anul 34 şi până în anul 67, când a fost martirizat. Acum, din ceea ce am văzut în versetul notat mai sus ca fiind al Apostolului Pavel, menţionează un rege, pe Areta, care nu a existat niciodată în Damasc pe perioada cât a trăit Pavel. Un guvernator cu nume asemănător, Harisius, a domnit în anul 290 d.Hr. despre care era absurd să fi vorbit Apostolul Pavel, care trăise cu aproape 250 de ani mai devreme. Mai trebuie amintit şi faptul că Maica Domnului a trecut la Domnul pe când locuia în Efes, unde se află şi casa ei şi nu sunt mărturii de nici un fel că ar fi locuit vreodată în Israel, Efesul fiind tot o localitate a foştilor sumerieni. Dacă Maica Domnului trece la Domnul în Efes, ce ar căuta mormântul ei în Israel? Un alt fapt adeveritor al istoriei falsificate spre binele iudeilor prin locuri de pelerinaje, subiect discutat în partea a II-a a lucrării.

Pornind de la indiciul că Pavel vorbeşte despre un conducător care a trăit la două secole după el, nicidecum contemporan lui sau înainte, de aici pleacă și indiciul faptului confirmat de apologeții creștini din secolul IV, care mărturisesc lucid că s-a umblat foarte mult la textele biblice ale Noului Testament, iar din acest motiv câțiva episcopi au fost anatematisiți începând cu anul 311 și mai departe vom vedea cine i-a favorizat să strice textele originale scrise de Sfinţii Apostoli.

Cum apar toate aceste contradicţii? Este una dintre întrebările care îi frământă pe cercetătorii teologi care doresc să ştie purul adevăr şi de cealaltă parte, este ghimpele în coastă al episcopilor mai mult oameni politici decât creştini, care se complac în textul denaturat şi în falsificarea lui, doar pentru a-şi păstra locurile de muncă extrem de bine plătite, fără să se gândească vreo clipă la mântuirea sufletului. Totuşi, dacă unora li se pare un subiect de ignorat şi involuntar le dă frâu liber păgânilor să propovăduiască textul falsificat, tocmai în favoarea iudeilor, nu sunt conştienţi la ce mare erezie contribuie. Este arhicunoscut faptul că, în apropiatul viitor, aceştia vor să-şi instaleze un nou „Mesia” şi scopul falsificării textelor nu a fost unul chiar atât de simplu! Altfel, dacă era o schimbare de virgule, sau de sensuri minore, nu s-ar fi mai iscat gâlceava din anul 311 şi împăraţii iudei nu ar fi ordonat şi susţinut uciderea celor ce s-au opus, întâi sute, apoi mii şi până în anul 370-380 când s-a ajuns la uciderea a 10.000 în timp scurt, fapt ce l-a determinat pe Sf. Ier. Ioan Gură de Aur să renunţe la comuniunea cu acest sinod iudeo-creştin-ecumenic, care din câte se pare, era foarte atent să-i persecute şi să-i nimicească pe cei ce contestau validitatea tainelor celor ce au dat spre ardere cărţile Apostolilor, celor ce le-au ars şi a celor ce au intervenit asupra textului original. După cum am mai afirmat şi în partea a II-a a lucrării, până astăzi Biserica suferă din pricina lipsei cu desăvârşire a unui manuscris original, singurul fiind o Liturghie a Sfântului Apostol Petru care se păstrează în Antiohia pe foi de tablă subţire şi în rest, nici un fel de legătură directă cu manuscrise originale ale Apostolilor primari. Întrebarea este: acei ce le-au distrus, au făcut erezie sau schismă? Sau este un simplu păcat neînsemnat, să distrugă cineva orice urmă de Apostol şi orice legătură directă cu Ucenicii Lui Hristos? În momentul în care iudeii îşi vor instala noul Mesia, ei vor scoate la iveală toate lucrurile falsificate din Noul Testament, împotriva creştinilor; însă, vor ceda doctrinei lor doar cei ce nu vor cunoaşte cine au fost autorii acestor falsificări în masă, programate cu mult timp înainte. Oamenii naivi vor ajunge să-l nege pe Hristos pentru că vor vedea contradicţii şi indicii despre falsitatea şi minciuna textului; însă, dacă vom fi conștienți că exact pentru împlinirea acestui fapt au fost falsificate, vom fi capabili să păstrăm creștinismul doar prin revenirea la autenticitatea sa și nicidecum urmarea unor texte false și pomparea apei la moara iudaică.

I.

PERIOADA PRE-NICEEANĂ ȘI SINODUL DIN CARTAGINA

DISTRUGEREA MANUSCRISELOR BIBLICE

Nu se cunoaște cu exactitate momentul în care s-a început intervenţia asupra textului biblic. Unii afirmă că încă din perioada pre-apostolică de la începutul secolului al II-lea s-au recurs la formarea unor texte noi care mai apoi au devenit, peste noapte, autentice. Conţinutul extrem de controversat atât în privinţa celor 3 evanghelii sinoptice şi a celei de-a 4-a şi totodată cea mai târzie dintre ele, vizibila intervenţie asupra textelor epistolelor şi ruperea oricărei legături cu Apostolul Petru, face primul obiect al naşterii celor mai periculoase reforme asupra creştinismului.

Unii cercetători ar afirma că Origen a contribuit din plin la falsificarea textului, plătit de împărtăteasa criminală Iulia, mama lui Sever, un tiran luptător care a ucis mii de creştini şi în acelaşi timp îl favoriza pe acesta să „traducă” textele biblice ale Noului Testament. Primul care îl acuză pe Origen că a făcut mai mult decât să traducă textul, ci chiar să-l compună într-o formă paralelă cu adevărul, este scriitorul Celsus, care nu după mult timp de la decesul său a fost declarat eretic. De ce? Pentru că divulga un „secret” plătit cu îndestulare de puterea politică. Acesta spunea: „„unii dintre credincioși, procedând așișderea cu persoanele care într-un acces de beție se automaltratează, au corupt Evanghelia de la integritatea ei originală, și de vreo trei-patru ori au remodelat Evanghelia”[6]. Acuzaţia este pe cât se poate de reală, pentru că Origen era un consumator renumit de băutură şi într-un moment de demenţă s-a castrat singur. Nici nu era de mirare că puterea imperială îşi alegea oameni nebuni să poată falsifica textele originale, întrucât felul în care aceştia încurcau iţele, nici grupuri mari de înţelepţi nu le mai puteau descurca.

Origen se apără şi susţine că şi el a găsit textele Noului Testament de-a gata modificate. El se apără: „Eu nu cunosc pe alții care să fi modificat Evanghelia, cu excepția adepților lui Marcion și cei ai lui Valentinus, și, cred, că și adepții lui Lucian (din Samosata). Dar o astfel de afirmație nu este o acuzație împotriva sistemului creștin, ci împotriva celor care au îndrăznit să-și bată joc de Evanghelii. Și, după cum nu este niciun motiv de acuzație împotriva filosofiei, deoarece există Sofiști, Epicureeni sau Peripatetici, sau alții, oricare ar fi ei, care au opinii false; la fel nu se poate aduce nimic împotriva creștinismului autentic deși există unii care au corupt istorisirile Evangheliei”[7]. Aruncarea vinovăţiei de la unul la altul nu face decât să arate comportamentul unuia care recunoaşte că şi alţii a contribuit la falsificarea textului, aşa că de ce să nu intervină şi el? Supărat pe faptul că era contestat de Biserică pentru că se castrase, Origen introduce intenţionat în textul Evangheliei două pasaje biblice, datate din anii 230-240 în care figurează ca şi virtute castrarea bărbăţiei, plasându-o ca şi cum ar fi spus-o Hristos: „„sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă”[8]. Tot acelaşi falsificator castrat, introduce acestui verset pe care l-a adăugat în Evanghelia de la Matei şi o notă de subsol în care îl declară castrat pe Apostolul Pavel. Disputele acestea au loc între persoane cu mintea învăluită ori în băutură, ori în nebunie lucie din care se dezvoltă un iz asemănător înţelepciunii josnice.

Intervenţiile asupra textului biblic au loc şi după Origen şi nu este exclus ca şi înainte de el, astfel încât, puterea politică se bucură de un Nou Testament falsificat din plin şi îl impune ca fiind doctrină obligatorie pentru creştini. Decretele imperiale nu i-au bulversat pe creştinii doritori să lupte în continuare şi să păstreze creştinismul autentic, mulţi dintre aceştia fiind originari din părţile Antiohiei, Siriei, Irakului de astăzi, din Dacia şi din Africa. În schimb, imperiul bizantin recurge la execuţii publice a celor ce nu doresc să accepte Testamentul obligatoriu prin lege şi ascund cărţi vechi prin casele sau Bisericile lor.

Fiind vorba de o luptă crâncenă care avea ca scop păzirea intactă a temeliei creştinismului, Episcopii zeloşi şi convinşi de credinţă, nu au tolerat nici un preot, episcop sau creştin care a contribuit la strângerea cărţilor vechi moştenite de la Apostoli şi predarea lor către romani să fie distruse. Cel mai mare val de ardere a avut loc în perioada 303 d.Hr. şi 311, începând cu domnia lui Diocleţian şi terminându-se în perioada domniei lui Constantin cel mare. În acest interval de timp, majoritatea cărţilor originale au fost strânse de unii episcopi şi preoţi, adepţi ai curentului „noii religiei creştine imperialiste”. Aceştia au reuşit să înşele preoţii, profitând de întâietatea lor ca şi episcopi, şi au strâns cărţile originale în anumite biblioteci. Ulterior, ele s-au făcut pierdute şi în cele din urmă s-a aflat că au fost date romanilor spre ardere[9].

În anul 305 are loc un Sinod în localităţile Cirta şi în 311 unul în Cartagina la care participă un număr de 70 de Episcopi, care îl numesc Episcop de Cartagina pe Majorinus. Aceştia condamnă hirotonia făcută de episcopul Felix, diaconului său eretic Caecilian. Felx de Aptunga fusese unul dintre episcopii care au dat înaltă ascultare şi cinste împăratului şi a contribuit la instalarea „noii religii imperiale”. Un alt numit trădător a fost Episcopul Secundus de Tighisis, care a încercat din răsputeri să-l atragă de partea „reformaţilor” pe episcopul Mensurius, fostul episcop de Cartagina, dar fără rezultate. Alte nume de trădători ai Cărţilor Sfinte şi cei ce vânduse creştini şi-i pârâse că ascund cărţi originale, au fost: Marinus de Aquae Tibilitanae, Donatus de Mascula, Donutus de Calama, Purpurius de Limata, Victor de Garbis, iar susţinător al trădătorilor s-a arătat Papa Militiade, care a pretins că va fi neutru la un Sinod între cele două părţi; însă, a căutat să impună fiecărei părţi să aducă la Sinod doar un număr de 11 Episcopi să apere cauzele fiecăruia; dar, după ce s-au semnat documentele, el a adus un număr de 15 episcopi să fie numărul mai mare împotriva Episcopilor care optau pentru păstrarea aşezămintelor Apostolice şi excluderea din cler a celor ce au contribuit la arderea cărţilor.

Revenind la situaţia iniţială a mişcării pro sau contra distrugerii cărţilor, Împăratul Constantin riscă să-şi piardă reputaţia sa chiar de la începutul domniei, creştinii din Bizanţ având acces la informaţiile despre activitatea sa iudaică şi subtilă împotriva creştinilor din perioada diocleţiană. „Dintr-un alt document aflăm că tot atunci Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina[10]. La vremea respectivă banii au reprezentat plata pentru contribuţia lui jidănească la distrugerea cărţilor; însă, Eusebiu de Nicomidia, Augustin şi Epifanie de Salamina, au schimbat contextul fără să mai amintească ce făcuse înainte acest episcop Cecilian. Practic, oamenii erau manipulaţi ca şi în ziua de astăzi, cei trei autori numindu-l „ortodox” la modul general pe acest eretic Cecilian. De pildă, Augustin face cele mai mari gafe în privinţă de doctrină creştină, socotind că distrugerea cărţilor nu este un păcat atât de grav. El consideră că cei ce nu au acceptat cărţile refăcute după porunca lui Constantin şi total în discordanţă cu manuscrisele Apostolice, „sunt eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[11]. Pentru aceste nume de pseudo-episcopi, susţinerea de bani de la guvern şi prietenia cu împăratul aveau o mai mare importanţă decât urmarea unor Apostoli care trăise cu aproximativ 3 secole înainte. Nu poate dovedi nimeni că aceştia nu erau de fapt atei fără credinţă în Dumnezeu, care făceau această meserie de scriitori, sau de episcopi, doar pentru soldele colosale primite de la Constantin.

În anul 313 Constantin încearcă să-şi spele imaginea în faţa poporului şi întocmeşte celebrul „edict de la Milano” prin care păcăleşte lumea că le va conferi libertatea creştinilor în tot imperiul Roman. Chiar până în ziua de astăzi se minte pe această idee că împăratul Constantin a dat libertate creştinătăţii, deşi creştinii devin majoritari[12] în tot imperiul încă de la anii 240-250 şi în vremea lui Constantin deja nu mai existau prea mulţi închinători la idoli. Văzând că nu reuşeşte să-i mintă pe oameni şi să le atragă atenţia de la Episcopii credincioşi care întăreau oamenii să rămână în dreapta Credinţă a Apostolilor, în anul 314 el convoacă un Sinod în Arles. Conform scrierilor lui Augustin de Hippo, acesta a fost începutul primului Sinod Ecumenic, precursorul celui din anul 325 de la Niceea. Scopul acestui Sinod nu a fost nici pe departe arianismul sau combaterea unor erezii, ci căutarea unor modalităţi prin care imperiul să scape de „răzvrătiţii” care ţineau morţiş să meargă după scrierile Apostolilor şi nu după poziţiile dictatoriale ale puterii imperiale. Sinodul a fost constituit din episcopi favorabili poziţiei lui Constantin; însă, datorită protestelor care au avut loc, aceştia au fost nevoiţi să-i cheme şi pe câţiva Episcopi ortodocşi care apărau credinţa Apostolică. Aceştia îşi argumentează modul în care a făcut abuz de putere Papa Militiade şi cum i-a obligat să vină doar 11 episcopi din 70, ca mai apoi el să semneze documentele cu un număr de 15 episcopi, toţi care erau de partea puterii politice, să fie un număr majoritar stabilit prin înşelăciune şi ipocrizie. Neavând încotro, Constantin şi episcopii acceptă faptul că aceşti Episcopi sunt în dreapta Credinţă şi că Cecilian este eretic trădător; însă, după ce au plecat de la Sinod, Constantin a căutat să pregătească nişte edicte prin care să-i condamne la moarte sau la exil, care aveau să fie puse în practică mai târziu, tot în perioada domniei sale. În cadrul Sinodului, pentru manipularea oamenilor, episcopii trădători iau hotărârea să-l sacrifice pe Felix de Aptunga[13]. În acelaşi an, după potolirea protestatarilor, Felix este reabilitat, în ciuda ereziei şi trădării, de către tribunalul condus de Aelius Paulinus din Cartagina. Practic, destituirea de câteva săptămâni a fost pusă la cale tocmai pentru închiderea gurilor protestatarilor.

Văzând că împăratul nu vrea să revină la Ortodoxia Apostolească, episcopii sumerieni (din Africa de Nord, Antiohia, Damasc şi din alte localităţi, au declarat invalide tainele trădătorilor şi hotărârea lor a fost irevocabilă. Aceştia argumentează poporului că trădătorii Sfinţilor Apostoli şi falsificatorii sau distrugătorii cărţilor Sfinte, sunt eretici şi caută să iudaizeze şi să schimbe credinţa după bunul plac bolnav al lui Constantin cel Mare, fiul lui Chlorus, de origine evreiască. Episcopul sumerian Majorinus luptă pentru apărarea credinţei; însă, acoliţii împăratului rând de el că nu este un bun teolog, în sensul că nu acceptă să reabiliteze cărţile biblice după modă şi după voia împărăţiei, practic, este un învechit[14]. În ciuda tuturor presiunilor şi a amuzamentului  iudeo-creştinilor, episcopii ortodocşi merg mai departe şi păstrează autenticitatea creştinismului. O mare majoritate a poporului le urmează şi nu acceptă reforma scripturistică.

II.

PERSECUȚIA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN ȘI DIVERSIUNEA ARIANĂ

Episcopul Majorinus care conduce Sinodul moare subit în 313-314 şi episcopii îl aleg pe Donatus Magnus. Împăratul hotărăşte în anul 317 că este timpul să apeleze la edictele sale şi îl impune cu forţa ca Episcop de Cartagina pe trădătorul Cecilian, iar cei ce nu-l vor accepta, dă dispoziţie să fie arestaţi şi Bisericile confiscate, iar cei ce vor opune rezistenţă să fie omorâţi[15]. Episcopii trecuse deja prin grele perioade de persecuţie şi pentru ei nu reprezenta nici o spaimă ameninţarea venită din partea unui alt împărat păgân, iudeu, care venea cu o altă strategie, aceea de pace falsă, dar în spatele căreia se ascundea o mare şarlatanie. Ei îşi văd în continuare de propovăduit şi constituie principalul factor care-l opreşte pe Constantin să-şi continue procedura ascunsă de iudaizare a creştinismului şi câştigarea puterii asupra Bisericii. Împăratul devine nerăbdător să-şi îndeplinească planul şi în preajma anului 318 trece la măsuri mai drastice împotriva celor ce nu se supun. În Africa de Nord sunt trimise trupe care să execute clericii şi să le confişte Bisericile[16]. În anul 319 în perioada lui Constantin cel mare sunt ucişi numeroşi creştini care nu acceptă reformarea politică a Bisericii. Printre aceştia se numără şi cei 45 de Mucenici din Nicopola Armeniei, arşi de vii într-un cuptor de foc[17]

Constantin emite mai multe decrete prin care îi condamnă la moarte pe cei ce vorbesc în public despre Cecilian sau despre distrugerea cărţilor Apostolice şi crede că prin frică va câştiga tăcerea opoziţiei[18]. Fiind căliţi şi obişnuiţi cu persecuţia, ei îndură chinurile şi torturile gărzilor imperiale; dar, îşi duc mai departe misiunea. Fiind majoritari în părţile Africii şi Mesopotamiei, respectiv în Antiohia şi în Damasc, cât şi în Cartagina, Constantin eşuează şi emite un nou decret în anul 321 prin care cere episcopilor numiţi trădători să încerce o altă strategie de luptă, paşnică de data aceasta[19].

Pentru că risca să-şi distrugă cariera politică pe scaunul imperial al Romei, datorită acestor crime făcute celor ce nu încălcau cu nimic constituţia şi legile statului, ci doar urmau Credinţei Apostolilor, Constantin îşi dă seama că singurul mod prin care poate să distragă atenţia publică este o diversiune. Sora sa, Constanţia, era rudă şi apropiată evreului Eusebiu de Nicomidia. Acesta este ajutat să „se convertească” la Creştinism, este pus episcop de Nicomidia cu forţa, în Palestina. El a fost coleg de şcoală cu Arie, care acum avea o carieră clericală în Patriarhia Antiohiei, sub omoforul Sfântului Ierarh Alexandru al Alexandriei. Eusebiu pune la cale întâlnirea lui Constantin cu Arie şi în cele din urmă, precum am amintit şi în partea II-a a lucrării precedente. Acesta revine în Alexandria şi îl şochează pe Episcopul Alexandru cu forţa cu care începe să propovăduiască erezia ariană. Acesta nu cunoaşte amănunte despre întâlnirea celor doi; însă, trimite scrisoare împăratului prin care îi prezintă ce se întâmplă cu Arie şi cât tulbură Biserica. De acum lumea se oprise din lupta pentru condamnarea distrugătorilor de cărţi Apostolice şi erau ademeniţi în capcana diversiunii care atingea direct doctrina Sfintei Treimi. După încheierea primei şedinţe a Sinodului din Niceea din anul 325, Sfântul Alexandru îşi dă seama că ceva este putred la mijloc şi părăseşte Sinodul. Moare subit 4 luni mai târziu, iar Arie revine în parohia sa din Alexandria, unde slujeşte până la vârsta de 80 de ani, ca o victorie adusă împăratului Constantin de a le capta atenţia tuturor printr-o diversiune atât de zguduitoare.

La împlinirea a 30 de ani de domnie a împăratului Constantin, Eusebiu ţine un discurs public pentru o şi mai bună ascultare a poporului faţă de împărăţie, vizibilă şi astăzi ca fiind una dintre marile insistenţe de manipulare. Despre lui Eusebiu la Sinodul din Niceea se mărturiseşte atât în lucrările Patriarhiilor Ortodoxe de astăzi, cât şi în cronicile din trecut, că: „La începutul controversei el a adoptat o poziție apologetică în favoarea lui Arie de Alexandria, împotriva lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie din Alexandria; la Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendințe de conciliere numai ca să corespundă dorinței împăratului”[20]. Moduri de falsitate a unor episcopi, încât să perieze împăratul mai mult ca pe Hristos, au fost întâlnite încă din secolele III-IV.

Primul Sinod ecumenic, ca şi celelalte, în deosebi V şi VI, au câteva hotărâri plauzibile la expunere şi altele care nu au fost expuse niciodată, dar care au adus modificări radicale şi tacite în Biserică. După terminarea acestui Sinod, când aparent lucrurile s-au terminat cu bine, după ce puterea politică s-a folosit de acei episcopi creştini, care nu au reprezentat niciodată nimic pentru Constantin, încep să moară rând pe rând.

La nici un an după terminarea Sinodului, moare întâiul Episcop, Alexandru al Alexandriei, care de fapt a pornit toată lupta împotriva arienilor. După terminarea adunării în anul 235 d.Hr. Patriarhul Alexandru este primul care moare subit. Un alt lider important al creştinilor care a luptat vehement împotriva arianizării imperiului, Papas, Episcopul de Nisibis, moare imediat după Alexandru, în acelaşi an 326, după ce îşi dau seama că arianismul a fost o diversiune.

Un detaliu iudaic apare chiar în prima formulă sinodală de tip ecumenică şi anume numărul, episcopilor chemaţi de Constantin. Aceştia au fost exact 318, în mod intenţionat, pentru a coincide cu numărul de 318 de slugi ale lui Avraam[21]. Indiciile scripturii stabilite dinainte, sau în acord deplin cu evreii, constituie şi următoarea realitate existentă în cuprinsul acestui număr mistic. Cei 318 ierarhi chemaţi la Sinod nu erau toţi episcopii Bisericii, ci anume au fost aleşi doar atâţi la număr. Versetele unde sunt aşezate numerele în Vechiul Testament sunt aşezate în felul următor: capitolul 14 versetul 14. Căderea Constantinopolului fiind regizată tot de către puterea islamo-iudaică (care conglăsuieşte în ascuns) încă din perioada aceea. De pildă, primul Sinod are această cifră de 318 membri; versetele şi capitolul repetă numerele, care mai apoi aveau să se demaşte prin următoarea întâmplare: Constantinopolul cade în timpul celei de-a 14-a dinastii, a Paleologilor, în anul 1453. 14 de 2 ori.

Un alt aspect îl constituie poziţionarea simbolică a canonului al 12-lea care implementează călugăria (practică budistă de contemplaţie şi forţarea firii, împotriva cerinţelor fireşti), practică eretică care nu a fost abolită de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi Ucenici, dintre care numai doi erau celibatari, restul Apostolilor (12+72=84 de Apostoli şi Ucenici) fiind căsătoriţi şi fără preocupări să oprească legea firii şi rânduiala pe care a lăsat-o Dumnezeu să fie aşa.

La primul Sinod Ecumenic a participat şi Episcopul Cecilian de Cartagina. Acesta fusese hirotonit în anul 311 de către episcopul Felix de Aptunga şi nu a fost primit ca Episcop de către cartaginezi pentru trădarea Învățăturilor Apostolice.

III.

PERIOADA POST-NICEEANĂ, INTENSIFICAREA PERSECUȚIEI

ÎMPOTRIVA CREȘTINILOR CARE NU RENUNȚĂ LA ÎNVĂȚĂTURILE APOSTOLILOR ȘI NU ADOPTĂ ÎMPĂRATUL CA ȘEF AL BISERICII

Unul dintre contestaţii acestui Sinod este Eusebiu de Nicomidia, care nu era creştin devotat, ci o slugă a lui Constantin în sânul Bisericii creştine. El nu a fost canonizat niciodată de Biserică. Despre acest arian se scrie că: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul  Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat. Deși nu era un arian, Constanțiu a căzut sub influența lui Eusebiu, care a sprijinit în fața lui politicile ariene. În 339, după ce și-a consolidat poziția pe lângă împărat și prin intrigi de curte, Eusebiu a pus la cale numirea sa ca Arhiepiscop de Constantinopol prin expulzarea lui Pavel I de Constantinopol”. Arienii rămân la puterea împărăţiei şi la conducerea Bisericii, după ce Constanţiu, fiul lui Constantin îl scoate din scaun pe Patriarhul Pavel Mărturisitorul (pomenit în calendar pe 6 noiembrie). Acesta a fost ucis în anul 351, în Armenia, fiind spânzurat în altar cu propriul omofor. Criminalii se temeau ca Sfântul Pavel să nu divulge care a fost adevăratul scop al Sinodului Întâi Ecumenic. Altfel, apărea suprimarea imaginii glorioase a împăratului eretic Constantin. Mai devreme, în anul 345 moare Sfântul Ierarh Nicolae la vârsta de doar 65 de ani. Detalii despre viaţa sa nu se cunosc în amănunt, decât faptul că nu a decedat pe data de 6 decembrie, ci atunci ar fi preconizat fiul lui Constantin cel mare, că Sfântul i se arătase acestuia să-i ceară să elibereze de la moarte 3 creştini. În realitate, Constantin era mort dinainte de Sf. Nicolae, în anul 337. Data sa de pomenire a fost aşezată de fiul criminalului Constantin cel mare, tocmai pentru a-l asocia pe Sfânt cu persoana mediocră a acestui tiran al creştinătăţii, spre manipularea celor naivi care nu intră în amănunte şi citesc doar ceea ce li se dă să citească.

În anul 347 Donatus este exilat din Africa de puterea imperială şi moare în exil în anul 355. Toate cărţile sale şi toate scrierile au fost distruse în perioada acestor ani, când toţi episcopii au fost arestaţi şi Bisericile confiscate. Ei au continuat să mai existe până în preajma anului 400, fiind persecutaţi şi schingiuţi, dar valul mare de infiltraţi a dus la reformarea acestui grup de rezistenţă pentru apărarea Credinţei Apostolice. După ultimul Sinod din anul 394, în localitatea Bagai, la care au participat 310 episcopi, noile valuri de persecuţii au dus la decimarea întregii ierarhii. În anul 412 Chiril ia locul pe scaunul papal al Alexandriei, în locul unchiului său, care în 397 ucisese 10.000 de creştini care opuneau rezistenţă şi nu doreau să adere la noul creştinism reformat pe placul puterii politice.

Despre alte cruzimi cu care a luptat acest meschin sinod politic, care şi-a atribuit în repetate rânduri numele de „ecumenic” să mintă că este „a toată lumea” am vorbit în lucrarea precedentă. Tot acolo am amintit şi cum au fost omorâţi mai mulţi Sfinţi care şi-au dat seama de planul meschin al episcopilor plătiţi de curţile regale pentru a îngenunchea creştinismul înaintea împăraţilor. În realitate, aceea nu era o ramură a creştinătăţii, ci o erezie iudeo-creştină-imperialistă, care dăinuie şi astăzi şi este majoritară, dar nu creştină, ci eretică. În acelaşi an, 412 împăratul Onoriu dă un edict prin care crimele şi torturile opoziţiei erau intensificate, încât în cele din urmă, toţi episcopii şi credincioşii au fost ucişi, iar alţii obligaţi să adere la cultul pseudo-creştin oficial. În următorul an, după ce a fost folosit de puterea politică timp îndelungat ca şi diversionist, Marcelin de Cartagina a fost executat prin decretul imperial. După ce s-au debarasat de personajul care deţinea strategiile cu care au luptat împotriva celor ce nu acceptau schimbarea credinţei, Augustin continuă să-şi joace rolul de marionetă a puterii politice, ajungând să afirme că toţi cei ce nu ascultă de rege sunt eretici. Mulţi critici ai timpului l-au catalogat drept a fi sluga împăratului; însă, din păcate el reuşise să fie ridicat la rang înalt de comemorare şi imaginea lui făcută luminoasă de către împărat şi în consecinţă, lumea de jos privea cu ochi indulgenţi şi primea orice manipulare, mai ales dacă erau scutiţi de torturi şi lăsaţi să trăiască în pace. Cam aşa a decurs lupta „sfintelor” sinoade, care-şi alegeau paravan „apărarea” credinţei împotriva Arianismului; dar, în spatele unei doctrine de acest fel, ei ascundeau crime groaznice şi torturi împotriva celor ce nu doreau să strice credinţa. Dacă pe aceştia îi ucideau, erau persecutaţi şi schingiuiţi, această păgână putere politică, în anul 341 îl alungă pe Sfântul Pavel al Constantinopolului şi îl omoară, îl înlocuieşte cu ereticul arian Eusebiu de Nicomidia în perioada lui Constanţiu II, iar arienii trăiesc bine şi fără să fie jigniţi de nimeni. Creştinii adevăraţi întotdeauna au fost persecutaţi de această păgână şi diavolească fiinţă, numită Constantin cel mare, iar ereticii şi ateii care i-au făcut jocurile sale, au fost privilegiaţi toată viaţa lor.

Dacă istoria Sinodului din Africa, apărător al Ortodoxiei Apostolice, se sfârşeşte tragic datorită torturilor, creştinismul autentic nu este dizolvat şi unii dintre marii Sfinţi Ierarhi ai vremii părăsesc scaunele bisericii compromise de mita imperială şi de trădarea Apostolatului şi se alătură rămăşiţei Sinodale a Sumerienilor, care a reuşit să supravieţuiască mai mult timp.

IV.

EPISCOPI CREȘTINI SUMERIENI LUPTĂ PENTRU APĂRAREA

CREDINȚEI ȘI A ÎNVĂȚĂTURILOR SFINȚILOR APOSTOLI

La Sinodul I Ecumenic din Niceea participă și doi episcopi din actuala România, anume Marcu al Tomisului și Teofil al Buzăului. Tot la acest Sinod mai participă și episcopul sumerian Audius, care împreună cu Sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei (sumeriene) își dau seama că Sinodul este o capcană a lui Constantin cel Mare. Episcopul Audius rămâne fidel învățăturilor Sfinților Apostoli și nu acceptă nici reforma pascală, pe care Constantin a dispus să o lege strâns de pascalia evreiască. În acest sens, cele 85 de Canoanele așa-zis apostolice au fost modificate sau chiar întocmite în perioada acestui împărat pseudo-creştin.

Patriarhul Alexandriei este otrăvit la puţin timp după Sinodul de la Niceea şi Episcopul Audius reuşeşte să scape cu viaţă şi nu se cunosc alte aspecte dacă a fost torturat de gărzile puterii politice să renunţe la opoziţie, sau a fost ascuns prin Alexandria sau în Constantinopol. În perioada lui Constantiu al II-lea, Episcopul Audius[22] este exilat la Goţii din Buzău, sau fuge să scape cu viaţă. El era originar din Mesopotamia, probabil din Antiohia sau Capadocia.

Episcopul Audius este primit cu braţele deschise de episcopii din Dacia, care se pare că nici ei nu primise nici arianismul şi nici reforma prin care împăratul devenea şeful Bisericii. Aici Episcopul propovăduieşte credinţa creştină apostolică[23] şi încheagă mai multe comunităţi creştine şi monastice în regiunile actuale ale Munteniei şi Sudul Moldovei. Se pare că Audius constituie aici o ierarhie care era susţinută de Sfântul Vasile cel Mare din Capadocia. După martirizarea Sfântului Sava Gotul de la Buzău, Sfântul Vasile cere ca moaştele Sfântului să fie depuse în Capadocia. Episcopul capadocian Vasile şi Episcopul Mesopotamian Audius colaborează în taină, fără ca împăratul Teodosie să afle această prietenie, sumerienii fiind declaraţi în afara legii pentru că nu dădeau întâietate de ascultare puterii imperiale, ci actelor Sfinţilor Apostoli[24].

Lupta puterii împărăteşti pentru dominarea Bisericii a fost făcută în general prin episcopii pseudo-creştini trădători ai fraţilor lor, episcopi dreptcredincioşi. Unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei avea să fie Sfântul Ierarh Meletie al Antiohiei, care odinioară fusese ademenit în capcana arianistă şi ulterior şi-a dat seama că este o diversiune a puterii politice. În anul 361 el îl hirotoneşte episcop pe Flavian al Antiohiei. Hirotonia are loc tot în urma unei capcane a puterii politice, ceea ce Meletie nu îşi dădu seama.

Subtil aflăm despre implicarea Sfântului Vasile cel Mare în activităţile Bisericii din Muntenia şi Moldova în ziarul „Basilica” al  Patriarhiei Române: „Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”[25]. În ziarul „Lumina”, tot al Patriarhiei Române, aflăm că: „A treia cale prin care monahismul a pătruns în acest teritoriu a reprezentat-o Siria, prin egumenul Audius, exilat împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică, la începutul secolului al IV-lea, călugării sirieni aducând aici o asceză aspră, în care se punea mare accent pe nevoinţe duhovniceşti precum postul, rugăciunea, metaniile şi liniştea”[26]. De asemenea, se mai ştie că: „Încă din 257, goţii dislocaseră din Capadocia cca 100.000 de persoane, cei mai mulţi creştini cu preoţi în frunte şi i-a aşezat în părţile intra-montane şi deluroase ale Buzăului. Aici aduce viaţa monahală din Capadocia un „Fericit Eutihie”, călugăr de-al Sfântului Vasile cel Mare (după anii 350-360), iar acest arhiepiscop cere şi duce în Capadocia moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apele Buzăului ca martir, după unul din părinţii proveniţi din acei dizlocaţi. Mai aduce monahismul Audius, iar Sfântul Vasile trimite aici misionari. La acea dată, în aceste părţi era şi o episcopie, cea mai veche din stânga Dunării”[27]. Este un mister motivul pentru care episcopul Audius ajunge în Dacia, el fiind de fapt sumerian şi care nu ar fi avut cum să se înţeleagă nici cu goţii şi nici cu restul dacilor. Prin aceste citări înţelegem că aici existau deja comunităţi creştine chiar din anul 257. Am mai discutat despre faptul că falsificarea textelor biblice încep cu perioada scriitorului Origene, care ne-ar argumenta faptul că venirea acestor creştini într-un număr atât de mare în ţara noastră, ar însemna că ceva i-a determinat să plece de acolo şi nu este de mirare să fie vorba de o altă persecuţie a puterii politice, mai timpurie, împotriva celor ce nu acceptă schimonosirea cărţilor Sfinţilor Apostoli.

Discreţia cu care colabora Vasile cel Mare şi Audius cu toţi sumerienii din ţara dacilor, este trădată de cineva rău-intenţionat. În anul 378 chiar împăratul Teodosie conduce o operaţiune militară împotriva goţilor[28], sute de creştini fiind omorâţi. Aici află că Vasile cel Mare are legături strânse cu sumero-creştinii din Dacia, probabil în urma unor torturi şi mărturisiri forţate. Anul următor, în 379, Vasile cel mare moare subit la doar 49 de ani. Trebuie reamintit faptul că acesta era primul an cu care îşi începea domnia criminală acest împărat iudeo-eretic, care a ucis şi contribuit la torturarea multor Sfinţi.

V.

PERIOADA SINODULUI AL II-LEA ECUMENIC ŞI CRIMELE ACESTUIA

ÎMPOTRIVA CELOR CE NU DAU ÎNTÂIETATE ÎMPĂRATULUI

Împăratul Teodosie convoacă Sinodul al II-lea ecumenic în anul 381. Acesta îl ademeneşte pe Patriarhul Meletie al Antiohiei să prezideze şedinţa sinodală. La acest Sinod au fost invitaţi şi fraţii Sfântului Vasile cel Mare, trecut la cele veşnice de aproape 2 ani, episcopii Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevastia. Brusc, chiar în timpul primei şedinţe Sinodale, Sfântul Meletie al Antiohiei este găsit mort în una dintre sălile unde a avut loc Sinodul. În urma acestei crime, împăratul îl numeşte prezident al Sinodului pe Episcoul Grigorie de Nanzianz; însă, acesta leapădă adunarea criminală şi se retrage la casa sa. Acestuia i se alătură un număr de 36 de episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac[29]. Fratele Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, moare tot la 49 de ani ca şi acesta, mai târziu, în anul 384. Sfântul Grigorie de Nanzianz, prieten din copilărie cu Vasile cel Mare, pe care de altfel l-a avut ca reper duhovnicesc în viaţa sa modestă, moare la 60 de ani în anul 390.

În anul 390 episcopul Flavian convoacă un Sinod local împotriva unui călugăr sumerian pe nume Adelfios şi a sumerienilor care nu acceptă dispoziţiile puterii politice şi nu fac ascultare de „marele Sinod” să strice aşezămintele Sfinţilor Apostoli. Flavian dispune ca împotriva lor să se desfăşoare ample campanii de tortură, să-i forţeze să accepte că puterea politică trebuie să conducă Biserica[30]. Audius avea să fie hirotonit episcop mai apoi de către Sfântul Ioan Gură de Aur, când acesta a lepădat comuniunea cu „marele sinod”.

Episcopul Ambrozie îi trimite o scrisoare de mustrare împăratului Teodosie, căruia îi scrise: „Nu este lucru împărătesc a tăgădui libertatea cuvântului, după cum nu este preoţesc a spune ce simţi”[31] şi mai pe urmă îi zice: „Fac aceasta, în primul rând, din dragostea şi preţuirea faţă de tine, din dragostea de a te şti pe calea mântuirii. Şi chiar dacă nu mi se permite aceasta, chiar dacă nu ai încredere în cuvântul meu, eu o spun totuşi din teama de a nu supăra pe Dumnezeu.[32]. Împăratul Teodosie, se vede clar că nu asculta de Episcopi, ci mergea după aceeaşi dorinţă şi mândrie împărătească de a conduce Biserica. Totuşi, el nesocoteşte insistenţele lui Ambrozie şi ale altor Episcopi. Teodosie întrunise Sinodul al II-lea Ecumenic din anul 381, cu care, se pare, Ambrozie nu era de acord în privinţa textului noului testament schimbat încă o dată. Împăratul este încurajat de către episcopii făţarnici şi linguşitori, astfel încât episcopul devine incomod. Pentru a detalia moartea lui, găsim câteva indicii asupra felului în care s-a întors împotriva suveranului politic: „Cu un curaj pilduitor, el a impus tuturor respectul faţă de preceptele morale evanghelice şi a apărat orânduielile Bisericii în faţa familiei imperiale, refuzând să-l împărtăşească pe împăratul Teodosie”[33].

În anul 395 împăratul Teodosie moare şi puterea politică este împărţită în două, fraţilor Arcadie la Constantinopol şi Onoriu la Roma. În anul 397 împăratul Arcadie convoacă Sinodul Local din Cartagina, despre care se ştie că a revizuit textul biblic al Noului Testament pentru a II-a oară în ultimul deceniu (381 sin. II – Teodosie; 397-Arcadie). Documentele acestui sinod local au fost păstrate secrete până în ziua de astăzi. Episcopul Ambrozie moare în mod misterios în acest an al întrunirii Sinodului. În anul următor, în viaţa politico-bisericească apare un alt personaj, renumit teolog bizantin pe nume Ioan Gură de Aur.

După Sinodul local, care a avut loc în 397, Sfântul Ambrozie moare subit. În scrisoarea către Episcopul Felix, a Sfântului Ambrozie, îi zice:: „Mi-ai trimis nişte trufe grozave, e de mirare cum au crescut aşa de mari. N-am vrut să le ascund în sân, cum se spune, ci le-am arătat şi altora. Ba o parte le-am dat prietenilor, iar o parte le-am oprit pentru mine (…). Ai grijă să nu găseşti trufe care sunt mai mari, dar care provoacă umflături dureroase; căci însuşirile lor sunt deosebite: pe cât sunt de plăcute ca dar, pe atâta sunt de rele în trup şi suflet”[34] (…) „Deşi trupeşte nu mă simt chiar aşa de bine, totuşi, când am citit scrisoarea ta, pornită din inimă şi plină de simţăminte, care sunt şi ale mele, am căpătat din ea un adevărat balsam întăritor, cuvintele tale fiind pentru mine ca o buruiană de leac”[35].

Despre criminalul Patriarh Teofil se ştie că a fost patriarh între anii 385 şi 412. Fiul surorii sale, Chiril, a devenit Patriarh al Alexandriei după moartea sa. În anul 394 Teofil susţine un Sinod în Constantinopol cu Ioan Gură de Aur, Teodor al Mopsuestiei şi Grigorie de Nyssa. În acest an hotărăşte să-l exileze pe Episcopul Pavel, care considera că Origen este eretic. Teofil şi Ioan rămân la poziţia pozitivă faţă de Origen şi distrugerea textelor originale ale Apostolilor. Oarecum, ei acceptă ideea că noul creştinism trebuie să meargă după voinţele puterii politice şi după ierarhii preferaţi de împărat.

VI.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

ÎNTRERUPE COMUNIUNEA CU MARELE SINOD

Ioan Gură de Aur este instalat ca Patriarh al Constantinopolului în anul 397, de către Patriarhul Teofil al Antiohiei, ales după uciderea Sfântului Meletie la Sinodul al II-lea ecumenic. În acest an se face o reformă generală în Biserică şi Patriarhul Teofil al Alexandriei hotărăşte să ucidă toţi sumerienii care nu se supun puterii politice şi noii biserici iudeo-creştine. Acesta şi-a strâns o armată de soldaţi şi preoţi iudeo-creştini ai „marelui” Sinod al II-lea ecumenic şi în acest an, 397, în care Sfântul Ambrozie de Mediolan era şi el ucis, Teofil ucide 10.000 de creştini sumerieni, a căror pătimire este menţionată în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, însă, pe cât se poate de mult fiind evitată realitatea pentru care au fost omorâţi. Iată ce găsim în sinaxar la ziua de 10 iulie: „Tot întru această zi, pomenirea Sfinţilor zece mii de părinţi, pe care prin foc şi cu moarte silnică i-a dat Teofil, episcopul Alexandriei pentru Isidor preotul”[36].

În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române aflăm alte amănunte despre aceşti episcopi ai marelui Sinod; dar, se forţează minimizarea faptului că „biserica” mare, condusă de puterea politică, era eretico-iudaică. Iată ce scrie: „Paladie menţionează în „Dialogul” său o dispoziţie în acest sens care îi avea în vedere pe clerici: „Unul dintre edictele (emise) împotriva episcopilor (care nu erau în comuniune cu el) conţinea această ameninţare: «Dacă cineva nu este în comuniune cu episcopii Teofil, Porfirie şi Atticus, să fie îndepărtat din Biserică şi să fie lipsit de bunurile personale»” (Paladie, „Dialog istoric”, XI). Un document similar a fost emis şi împotriva laicilor care refuzau comuniunea cu Atticus: „Cei ce sunt ridicaţi în demnităţi, să cadă (din ele), soldaţii să-şi piardă centurile, iar ceilalţi cetăţeni şi meşteşugarii să fie pedepsiţi cu o grea impunere în aur, (apoi) să fie trimişi în exil” (Paladie, Dialog istoric, XI)” (Articolul „Reabilitarea post-mortem a Sf. Ioan Gură de Aur”)[37].

După alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului şi uciderea celor 10.000 de sumerieni „neascultători” de către patriarhul Teofil, Sfântul Ioan Gură de Aur îl cheamă în Constantinopol să-l certe şi să-l caterisească pentru brutalitatea sa. În acest an patriarhul Teofil cu episcopul Flavian al Antiohiei pun la cale împreună cu împărăteasa Eudoxia să-l ucidă pe Sfântul Ioan. Acesta vede răutatea satanică din episcopii falsului Sfânt Sinod şi renunţă la scaun şi la comuniunea cu toţi acei episcopi. În acest sens, ziarul Patriarhiei Române relatează subtil: „Persecuţia a depăşit hotarele Constantinopolului şi s-a răspândit şi în Asia Mică şi Siria, unde au fost instalaţi episcopii anti-ioaniţi Victor la Efes şi Porfirie la Antiohia, şi în vreme ce unii susţinători ai Sfântului Ioan s-au supus în faţa acestei demonstraţii de forţă, ceilalţi s-au organizat într-o entitate distinctă, care s-a identificat cu gruparea ioaniţilor şi a dat naştere „schismei ioaneice”.[38] Sfântul Ioan Gură de Aur se separă de „marea biserică” mai mult politică decât creştină şi revine la Apostolat. Aceste îl hirotoneşte ca episcop pe sumerianul Adelfios, cel declarat eretic de episcopul Flavian pentru că nu dorea să asculte de „sinod” şi de puterea imperială şi să accepte schimbarea şi reformarea credinţei Apostolice. Despre Episcopul Adelfios aflăm chiar din „Limonariu” sau „Livada Duhovnicească” scrisă de Sfântul Ioan Moshul, pomenit de Biserica Ortodoxă pe 11 martie, care a trăit mult mai târziu, între anii 550-620, deci, până atunci Biserica păstrare memoria acestui Sfânt: „În lavra celui întru sfinţi părintele nostru Sava, ne-am dus la avva Atanasie. Şi ne povestea nouă zicând că a auzit pe avva Atinoghen, episcopul Petrelor, fiul stareţei Damiana sihastra, povestind acestea: Bunica mea, Ioana, avea un frate numit Adelfios. Acesta era episcop al Aravisei. Mai avea şi o soră care era stareţă la o mănăstire de maici. Intr-o zi s-a dus episcopul Adelfios la mănăstire s-o vadă pe sora lui. Când a intrat în curtea interioară a mănăstirii a văzut pe o sora de mănăstire muncită de demon şi aruncată la pământ. Episcopul a chemat pe sora lui şi i-a zis: Îţi place ca această soră să fie nedreptăţită şi muncită de demon sau nu ştii că eşti răspunzătoare, ca stareţă, de toate surorile? – Dar ce pot să-i fac eu demonului? i-a răspuns sora lui. – Dar ce ai făcut aici atâţia ani? a întrebat-o episcopul. Şi a făcut episcopul rugăciune şi a curăţit de demoni pe sora aceea”[39].

În această descriere a Sfântului Ioan Moshul, Episcopul Adelfie nu doar că nu era un călugăr eunuc şi eretic cum îl descrie sinodul mincinos al lui Flavian, ci era un arhiereu făcător de minuni, care nu era în vreo sectă! O altă mărturie şocantă pentru toată lucrarea de faţă este că acest călugăr sumero-creştin devine prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, din care putem să deducem ce se va întâmpla mai apoi: „Tot Atanasie ne povestea iarăşi despre acelaşi episcop Adelfios, zicând că a auzit de la sora lui acestea: Când Ioan Hrisostom, episcopul Constantinopolui a fost surghinuit în Cucuzan, a fost găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut mare îndrăzneală şi dragoste către Dumnezeu. Fratele meu Adelfios spunea: Când a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit că acest bătrân, dascăl al întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul patriarhal”[40].

Despre „schisma Ioanită” cum a fost numit Sfântul Ioan Gură de Aur şi episcopii dimpreună cu el care au întrerupt comuniunea cu pseudo-sfântul Sinod ecumenic, putem afla mai multe informaţii atât din scrierile apologeţilor contemporani cu ei, printre care şi ereticul Epifanie de Salamina, plătit de „marele sinod” şi de puterea politică a împărătesei Eudoxia.

După martirizarea Sfântului Vasile cel Mare, Biserica Goţilor – din actuala Muntenie – primeşte susţinerea Sfântul Ioan Gură de Aur. Aici, Episcopul Audius[41] hirotonise 2 episcopi, pe Uranus şi Silvestru.„Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius, originar din Mesopotamia (actualul Irak sau Vechiul Summer). Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creştini, el a convertit aici mulţi din rândul maselor. Sf. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi in nordul Dunării, unde „in părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei” a catehizat mulţi goţi şi a înfiinţat în „Gothia însăşi” mănăstiri, în care erau practicate viaţa călugarească, fecioria şi asceza. Audius şi ucenicii săi au predicat şi înfiinţat mănăstiri în Dacia Nord-Dunăreană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii specialiştlor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei, audienii au întemeiat aşezări monahale aici, înspre părţile din munţi mai ferite de migratori, aceste părţi corespunzând teritoriului actualei eparhii a Buzăului, îndeosebi zonelor din Munţii Buzăului”[42]

Despre implicarea Sfântului Ioan Gură de Aur în susţinerea „audienilor sumerieni” din actuala ţară Românească, mai aflăm: „patriarhul şi-a exprimat dorinţa de a-l hirotoni pe Moduarius (Moduhari), trimis de principele goţilor cu o scrisoare către patriarh, în care îi cerea un alt episcop pentru goţii de sub conducerea sa. Nu se ştie însă dacă Moduhari a fost hirotonit ca episcop al goţilor, dar în schimb inelul episcopal descoperit la Apahida, cu numele Omharus, ar putea probabil să confirme existenţa unui episcop got cu acest nume, ce ar fi putut păstori peste ostrogoţii afl aţi în Transilvania, ca aliaţi ai hunilor. Faptul că inelul lui Omharus este lucrat din aur transilvan ar pleda pentru făurirea lui într-un atelier local şi, în acest caz, nu ar putea fi exclusă nici posibilitatea ca Omharus să fi fost unul dintre episcopii nenominalizaţi, hirotoniţi de Uranus sau Silvanus, în Goţia”[43].

Însuşi arhiepiscopul Ioan venea să oficieze în aceasta biserică şi să predice ca într-una din duminicile anului 398 sau 399 când, după ce a slujit cu clericii goţi (Episcopii Uranus şi Silvestru) in limba lor şi după predica lor, a ţinut în biserica Sf. Pavel un cuvânt[44].

Sfântul Ioan Gură de Aur este de remarcat faptul că le-a vorbit „în limba lor”. Trebuie să reamintim că episcopul Audius era sumerian, ca şi acea colonie de 100.000 de creştini despre care am vorbit că erau veniţi în Muntenia după anul 250, toţi din părţile sumeriene. Sfântul Ioan Gură de Aur era şi el tot sumerian, născut în Antiohia la anul 407. El, renunţând la comuniunea cu eretica biserică a Constantinopolului, revine la credinţa originală a creştinilor sumerieni şi aici hirotoneşte mai mulţi episcopi şi îi întăreşte pe cei existenţi. Acesta îl hirotoneşte episcop pe un sumerian cu numele Unila, care a propovăduit creştinismul în părţile Crimeei de astăzi. Unila se pară că ar fi unul şi acelaşi cu arianul Ulfila, sumerian din ţara goţilor, care a predicat şi în România de astăzi pe vremea arianismului. Unila se converteşte şi el la creştinismul apostolic şi devine episcop, hirotonit din nou de Sfântul Ioan[45]. Despre acesta aflăm din ziarul Lumina că a devenit ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur şi este autorul unei copii a Bibliei sumeriene: „Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia”[46].

Ulfila moare în anul 383 în Constantinopol, iar ucenicul său, Episcopul Auxentios îi scrie viaţa într-o lucrare numită „Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae”.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a mai făcut parte din pseudo-biserica iudeo-creştină condusă de puterea politică. El a contribuit intens la dezvoltarea creştinismului apostolic al sumerienilor. El a continuat să-i susţină pe episcopi şi să lupte alături de ei. Printre aceştia se numără şi episcopul creştin-sumerian Marutha.

Marutha fusese un cleric sumerian care a participat la Sinodul Constantinopolitan din anul 381 şi la cel din Antiohia de la anul 390. La acest Sinod a fost anatematisit orice cleric care nu ascultă de puterea politică şi sumerienii au fost trecuţi în ilegalitate. Marutha vede că puterea politică nu renunţă la acapararea puterii în Biserică şi devine bun prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, tot sumerian. Sfântul Ioan îl hirotoneşte episcop de Maiafarakin[47]. Aici, guvernatorul locului Yezdigerd vede o sfinţenie deosebită în viaţa episcopului Marutha şi îl scuteşte de toate persecuţiile bizantine. Asta s-a întâmplat şi cu goţii sumerieni din Dacia, care reuşesc să primească susţinerea conducătorilor şi sunt lăsaţi în pace. Marutha a trăit până prin anul 415 şi a fost canonizat ca Sfânt de Biserica locului şi pentru vestea cuvintelor sale dulci şi faptele pline de bunătate, l-au trecut ca Sfânt şi acei iudeo-creştini care-i persecutau pe sumerienii „nesupuşi” împăratulului.

În anul 411 episcopul eretic Augustin pune la cale împreună cu puterea politică un Sinod în Cartagina, care urma să înteţească persecuţiile asupra creştinilor-apostolici. Într-o carte tradusă de catolicii din Blaj, aflăm câteva critici aduse acestor „îndărătnici” şi „neascultători” din cuprinsul activităţii iudeo-politice a „fericitului” Augustin. Iată cum se încearcă manipularea: „Conferinţa avu loc la Cartagina în 411, sub preşedinţia lui Marcellinus, care în numele împăratului dădu dreptul catolicilor(adică tuturor celor din biserica oficială) privitor la toate chestiunile (Sunt îndreptăţii să le facă orice celor ce nu se supun puterii politice, deci, orice). Numeroase convertiri au fost rodul conferinţei din Cartagina (convertiri forţate, violente, bazate pe crime şi torturi). Dar turbarea sectarilor (adică cei ce nu ascultă de împăratul iudeo-păgân) încăpăţânaţi mai crescu încă. În dieceza de Hioop ei au omorât un preot Restitutus, au scos un ochi şi au tăiat un deget preotului Innocentius”. Aici trebuie să vedem că unii creştini nu mai suportă să fie torturaţi de aceşti iudeo-creştini-convertitori şi sar în apărarea preoţilor lor torturaţi şi-i taie degetul unui călău. Ce grosolănie – zice papa – cum să îi taie degetul? Dar lor li se cutează să omoare zece mii de suflete la un loc şi să-i tortureze de mai bine de un secol în continuu? Atunci s-au reluat măsurile aspre. O lege din anul 411 merse până a pedepsi cu moartea pe cei ce luau parte la noile conventicule donatiste. Augustin protestă contra străşniciei pedepselor date. El rugă stăruitor să nu se pedepsească cei vinovaţi cu moartea, ci numai să li se ia libertatea”. (Practic, aici nu se mai aminteşte că tocmai şi Augustin fusese membru al Sinodului şi luase această hotărâre de torturare a sumerienilor şi a celor ce nu se supun politicii. El joacă teatru să pară a fi „dornic de bunătate” deşi semnătura sa se afla pe însângeratele legi ale păgânescului Sinod. „El recunoaşte totuşi că o represiune cumpătată a fost pentru mulţi un mijloc de întoarcere”[48].

Crimele şi torturile au continuat, luându-se numeroase decizii crude şi barbare. Dacă, unul, însă, din mii de oameni ucişi, îndrăznea să se apere sau să fugă, era considerat călcător de lege. Dacă ridicai mâna asupra călăului să te aperi, puterea iudeo-creştino-politică hotăra să înteţească şi mai rău crimele. Practic, sărmanii creştini erau prinşi într-un cleşte încins din care aveau să aleagă: tortura groaznică sau credinţa Apostolilor.

După moartea Patriarhului criminal-politic Teofil al Alexandriei (15 octombrie 412), urmează pe tronul patriarhal nepotul său, Chiril al Alexandriei (412-444). În acest timp creştinii adevăraţi aduceau mărturii asupra faptului că iudeii şi pseudo-creştinii oficiali lucrau împreună împotriva celor ce nu acceptau falsificarea cărţilor Apostolilor şi contribuiau la torturile acestora. Fiica împăratului Arcadie şi a împărătesei criminale Eudoxia, care contribuise la uciderea Sfântului Ioan Gură de Aur, împreună cu Chiril face o diversiune şi alungă din Alexandria toţi evreii, mutându-i într-o altă localitate, tocmai pentru a potoli gura creştinilor sumerieni. Chiril nu-şi câştigă reputaţia de exemplu. Orestes, prefectul Alexandriei şi o scriitoare pe nume Hypatia spun că ceea ce face Chiril este un teatru de ochii lumii[49]. Chiril se răzbună şi o ucide pe Hypatia[50], arătând că este în continuare un patriarh criminal precum unchiul său, Teofil al Alexandriei, care de asemenea s-a impus prin frică, cruzime şi tortură. În timpul Sinodului de la Efes, creştinii criticaţi pe nedrept l-au numit pe Chiril „un monstru, născut și educat pentru distrugerea bisericii”[51]. Exemplul vieţii sale era acela de evreu fals îmbrăcat în veşminte creştine. Chiar şi în sinaxarul „bisericii” iudeo-creştine este descrisă fizionomia lui exact ca a unui evreu: „Avea faţa netedă, sprâncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite, obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tâmple”[52]. Oare, trebuia scrisă această trăsătură evreiască în sinaxar, sau au lăsat o amprentă?

VII.

ÎNCHEIEREA LUCRĂRII

Lupta împotriva creştinilor sumerieni a fost dusă ani în şir. Sumerienii au reuşit să supravieţuiască în Dacia şi în alte ţări până în secolul al X-lea, când numărau un număr restrâns de membri. Persecuţia lor a continuat inclusiv până în perioada „marii schisme” şi după anul 1100 erau ucişi în întregime.

Flacăra lor pentru păstrarea autenticităţii cărţilor Sfinţilor Apostoli nu a fost stinsă şi au plecat la Domnul ca Sfinţi Mucenici, luptând secole la rând pentru apărarea Creştinismului adevărat. Biserica pseudo-creştină politică a căutat cu orice preţ să se descotorosească de adevărata Credinţă pentru mita puterii politice şi pentru colaborările ascunse cu statul evreu. Astfel, păgâno-episcopii cărora li se acordă cinste ca unor manipulatori, până în ziua de astăzi, nu au făcut altceva decât să lupte pentru slava evreilor şi pentru distrugerea creştinismului. De aceea, pe buzele pseudo-creştinilor manipulaţi „bine” din ziua de astăzi nu auzi nume de Sfinţi Apostoli, cât auzi nume de cuvioşi călugări care n-au avut alt rol decât acela de a contribui din plin la falsificarea adevăratei credinţe, a adevăratelor învăţături şi să transforme din persoana Lui Dumnezeu într-o brută, înfricoşătoare, criminală, sadică şi plină de pedeapsă, precum au fost părinţii lor, criminalii menţionaţi în această lucrare şi în cea anterioară.

Îndepărtarea creştinilor de Apostoli, tragerea lor spre indiferenţă totală în ceea ce priveşte lupta pentru mântuirea sufletului şi păstrarea adevărului, nu a fost decât formarea psihologică a lor de către „episcopi” ca în acelaşi timp ei să profite de delăsarea oamenilor şi să se ajungă ca astăzi, în secolul XXI, să nu fie găsită nici urmă de rânduială Apostolică. În ceea ce priveşte personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhia Română scris sus şi tare că „a fost reabilitat” cum am amintit mai sus; însă, este clar că Sfântul Ioan Hrisostom nu a avut nici un fel de comuniune cu această sectă imperială, politică şi iudaică. Acest aspect îl veţi vedea şi în foarte multe lucrări falsificate ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cum ar fi şi „predica la Naşterea Domnului” în care nu se aminteşte nimic despre importanţa Naşterii Lui Hristos, despre mântuitoarea zi a Întrupării Sale, ci sunt pomeniţi o mulţime de evrei din vechiul Testament, iar despre importanţa Mântuitorului nici măcar un rând. Oare, atât de iudeo-păgân ar fi fost Sfântul Ioan Gură de Aur? Nicidecum! Cum am arătat în lucrarea anterioară că Sfântul Vasile care a trăit în secolul al IV-lea, aminteşte în Canonul 1 din Pidalion de o sectă numită „caterii” care apar abia la jumătate de mileniu după el, în preajma anului 1000, tot aşa şi scrierile Sfântului, extrem de multe la număr, cât nu ar fi putut scrie 10 persoane în 3 vieţi de om obişnuit, sunt falsificate în favoarea „reabilitatorilor”. Toate aceste falsuri şi „reabilitarea” Sfântului, cât şi trecerea în calendar sau sinaxar a unor nume de creştini sumerieni, au încercat să distragă atenţia oamenilor timp de 1000 de ani să nu afle că aceşti Sfinţi nu au avut nici un fel de lucru comun cu această putere politică grămădită în pseudo-sinoadele care se pretind a fi creştine, dar mai mult iudaico-politice.

Sfinţii Părinţi nu au primit decât cele 3 afundări de la aceşti iudeo-creştini şi asta s-a discutat pe parcursul mai multor sinoade de manipulare publică, care îi criticau pe sumero-creştini că repetă mirungerea şi hirotonia şi nu primesc euharistia iudeo-creştinilor. Cum să le primească, dacă aceştia sunt eretici şi au ucis atâtea mii de Sfinţi pentru a trage creştinismul în mâinile unor păgâni antihrişti, anti-creştinism şi anti-Apostoli? Singura cale a mântuirii este aceea de a reveni la Sfinţii Apostoli şi de a nu mai călca peste Sfintele Moaşte ale Sfinţilor aceştia care s-au jertfit şi şi-au dat viaţa în mâinile călăilor iudeo-creştini, să apare Credinţa.

Slavă Domnului, având atâtea mărturii din trecut, revenirea noastră la creştinismul Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi este posibilă. Aşa a rânduit Dumnezeu ca aceste mărturii să nu fie distruse niciodată şi Biserica acelor Sfinţi de demult, să dăinuie şi să se refacă din propria cenuşă, arsă din temelii de iudeo-creştinii păgânizaţi, plini de răutate şi dihonie, ale căror episcopi până în zilele noastre mint sfinţenie şi în faptele lor sunt aceiaşi atei şi păgâni, plini de răutate şi mândrie, plini de înstrăinare de Hristos şi dornici de slavă şi deşertăciune a puterii politice.

Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să ne întoarcem înapoi la dragii şi iubiţii noştri Sfinţi Apostoli şi să mergem pe cărările trasate de Sfinţii Părinţi, care nu în zadar s-au ostenit, ci spre triumful Bisericii Lui Hristos, ca noi, astăzi, să avem pildă vieţile lor şi mărturii toate pătimirile şi chinurile pe care le-au îndurat. Amin.

Slavă Sfinţilor Tăi Apostoli, Ucenici,

Episcopi, Propovăduitori şi Mucenici,

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel întreit Sfânt.

Pr. Horepiscop Nicolae.

Astăzi, 4/17 Noiembrie 2017

VIII.

BIBLIOGRAFIE SUMARĂ

[1] Extinderea creștinismului în primele trei secole . Williams & Norgate. pag. 293.

[2] Viaţa Sf. Ap. Matia; Doxologia; 21 mai 2012.

[3] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; „Sf. Ap. şi Ev. Luca”; 18.X.2013.

[4] Calendar Ortodox cu Sinaxar; 2017, Ep. Siluan de la Roma, Italia.

[5] Faptele Apostolilor; cap. 3. Vers 8-10.

[6] „Contra Celsus, Book II, Chapter XXVII”

[7] Ibidem; cap. XXVII, part. II; MISQUOTING JESUS. The Story Behind Who Changed the Bible and Why. New York: Harper San Francisco. pag. 52. ISBN 9780060738174

[8] Ev. Matei; Cap. 19; vers. 12.

[9] Istoria Bisericii creștine, voi. 2, pag. 69, Schaff, Philip.

[10] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 14;  Eusebiu de Cezareea scrieri part. II, pag. 32.

[11] Augustin; Mărturisiri, Epistola 93.

[12] Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) vol. 2-9.

[13] Optatus(Episcopul Mileve), Mark J. Edwards, Optatus, pag. 20, Liverpool University Press, 1997.

[14] Edward L. Smither, Istorie şi Teologie (James Clarke & Co, 25 septembrie 2014).

[15] Frend, WHC (1952), The Donatist Church: A Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9; pag. 156.

[16] Frend, WHC (1952), Biserica Donatistă: o mișcare de protest în Africa de Nord a Romaniei , Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161, p. 62; din scrisorile lui Constantin conservate de Optatus.

[17] Prooloagele, vol. II, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, tipărit la Bacău în 1999, pag. 891/jos; 10 iulie.

[18] 1819-1893, Schaff. Philip, 2 Vol. 04 The Anti-Manichaean And Anti-Donatist Writings, pag. 469 punctul 4.

[19] Ibidem, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161.

[20] Migne, J.P., ed. Eusebiou tou Pamphilou, episkopou tes en Palaistine Kaisareias ta euriskomena panta (in Greacă). Patrologia Greacă 19–24, 1857.

[21] Facere; cap. 14; vers. 14.

[22] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[23] Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174

[24] Patrologia graeca, vol. 32; „Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea)”, rev. Ortodoxia, an. 31, 1979, nr. 1, p. 146-150.

[25] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; 31.12.2014; Sfântul Vasile cel mare.

[26] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în dacia lui Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.

[27] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017.

[28] Fontes Historiae Dacoromanae II, greacă/română; pag. 595; Bucureşti, 1970.

[29] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române, din 22 mai 2009,

[30] Scrisoare către Patriciu din Edessa, P.O. 30, Paris, 1963 apud Guillaumont A., art. Mesalieni, col. 1074.

[31] Scrisoarea către împ. Teodosie; PSB. Vol. 53; pag. 186; fragment din al. 1.

[32] Ibidem; aliniatul 3.

[33] Cuvânt înainte al Patriarhului Teoctist; pag. 6; PSB. Vol. 53.

[34] Scrisoarea a III-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 35.

[35] Scrisoarea a IV-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 36.

[36] Vieţile Sf. de peste tot anul; Episcop Galaction al Teleormanului; Ed. BOR Alexandria 2003, pag. 442/jos.

[37] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Reabilitarea Sf. Ioan Gură de Aur; Dragoş Boicu, 6 februarie 2016.

[38] Ibidem Ziarul „Lumina”, 6 februarie 2016.

[39] Limonariul; cap. 128; VIATA LUI ADELFIE, EPISCOPUL ARAVESEI SI DESPRE FERICITUL IOAN HRISTOSTOM.

[40] Ibidem; cap. 128; ultima parte.

[41] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[42] Dacia Magazin, nr. 91-92, anul X, iulie-august, pag. 53, anul 2013

[43] Începuturile vieţii monahale în Transilvania DUMITRU COBZARU, Pag. 71; Tabor nr. 9, decembrie 2011

[44] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur; omilie a Vi-a; Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur.

[45] Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur, Guerin, pag. 476

[46] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc, 6 martie 2010, autor: Dumitru Manolache.

[47] Viața armeană Marutha de Mafickat , Ralph Marcus, Revista Teologică Harvard , Voi. 25, nr. 1 (ianuarie 1932), 47.

[48] „Observatorul” din Beiuş, anul III – 1930, nr. 4-5-6; Papa Piu al XI-lea. Despre Augustin, Pag. 257-258.

[49] John Anthony McGuckin pagina 12.

[50] Otto Bardenhewer, Geschichte, pag. 24

[51] Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, pag. 47

[52] Vieţile Sfinţilor, Episcop Galaction al Teleormanului, Ed. BOR-Alexandria 2003, pag. 230, col. 2, al. 3.

CUVÂNT ÎNAINTE

Octombrie 29, 2017

Deşi antic şi prezent în scrierile și mărturiilor Sfinţilor Părinţi din primele 5 secole, Sumero-Creştinismul Apostolic se află într-o stare incipientă de dezbatere şi cercetare, atât din partea creştinismului-ortodox, cât şi a lumii ştiinţifice; care, parcă în mod intenţionat ascund ceva. Pe buzele marilor teologi ai primelor secole, cât şi a celor din zilele noastre, se nasc numeroase controverse şi contradicţii biblice nou-testamentare, care multora dintre noi le dă impresia că ceva nu se leagă.

Pornind de la faptul că unii cercetători şi teologi timpurii, precum Origene din Alexandria sau Clement Alexandrinul şi-au lăsat numeroase opere alcătuite după manuscrise ale Sfinţilor Apostoli, cât şi cei mai din urmă, precum Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului, care citează manuscrisele, acestea fiind păstrate în original, pe când cele ale Apostolilor fiind de negăsit.

Lumea este bulversată din ce în ce mai mult de descoperirile unor texte Nou-Testamentare de către arheologi, care nu au o datare mai veche de anii 250-300 d.Hr. Ţinând seama de distanţa prea mare dintre Apostoli şi redactările târzii ale acestor texte, a născut timp de 1700 de ani întrebări cu privire la autenticitatea lor, sau dacă acestea au fost copiate integral după vreun manuscris al unui Apostol sau Ucenic al Domnului. Dilema păstrării originalelor alexandrine şi „pierderea” mai mult sau mai puţin intenţionată a scrierilor apostolice, a dat naştere multor polemici nerezolvate până în ziua de astăzi. Oare, atât de neînsemnate sunt operele Sfinţilor Apostoli, încât au fost aşa de mult ignorate, încât să fie pierdute? Este remarcabil faptul că acestea sunt menţionate de către Origene sau Clement, mult după trecerea celor mai mari persecuţii împotriva creştinismului. Cu siguranţă fiind amintite, ele au supravieţuit până în anii în care creştinismul câştigă libertatea şi susţinerea împăraţilor bizantini. Totuşi, ajungând până la momentul libertăţii, fără să fi fost distruse, tocmai în această perioadă dispar fără de urmă.

În lucrarea de faţă vom descoperi câteva nume celebre de împăraţi şi episcopi de după anul 300, care au condus câteva lupte terifiante împotriva manuscriselor, pe care înşişi le citaseră odinioară, urmate de crime cutremurătoare, de care nu au scăpat nici Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei, ucis prin otrăvire chiar după Sinodul Ecumenic din Niceea din 325, Sfântul Meletie al Antiohiei, ucis chiar în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic, Ambrozie al Mediolanului care a fost şi el asasinat în apropierea unui Sinod Local din Cartagina la anul 397, cât şi fraţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, amândoi murind subit la vârsta de 49 de ani şi alte personalităţi.

Misterele creştinismului sunt atât de complexe, încât necesită studiu raţional, răbdare şi încredere. Din păcate, foarte mulţi teologi au adoptat poziţia că „nu putem afla adevărul”; însă, ne-am aştepta ca adevărul să se afle chiar în faţa noastră; dar, printr-o manipulare psihologică, să fim convinşi că el nu există, înainte de a face măcar câţiva paşi pentru a-l descoperi? Va fi şocant pentru teologii zilelor noastre, să descopere cele mai palpabile indicii şi mărturii istorice, tocmai în cărţile Sfinţilor Părinţi. Aceeaşi întrebare mi-am adresat-o, încă de la intrarea în contact cu primele contradicţii biblice. Oare, o carte revelată, poate să se contrazică? Nicidecum! Atunci, cine şi de ce a lăsat aceste contradicţii intenţionate? Controversele prezente în vieţile unor Sfinţi din secolele III-V, sau crimele de după conferirea libertăţii creştinismului, chiar au fost reale? De ce a fost nevoie ca împăraţii, aparent creştini, să recurgă la uciderea a 10.000 de Sfinţi? Ce ziceau aceşti Sfinţi şi nu trebuia să afle poporul şi ce au luat cu ei în mormânt şi n-au mai apucat să scrie? Toate aceste întrebări îşi găsesc răspunsurile exact acolo unde nu ne aşteptam şi poate că prea puţini teologi şi-au dat seama de acest lucru, că rezolvarea se află exact în faţa noastră; dar, necesită timp să descoperim toate ascunzişurile, pentru aflarea un adevăr pur şi argumentat.

21 august 2017 – începerea cărţii.

INTRODUCEREA PRIMEI PĂRŢI VECHIUL TESTAMENT, DE LA REVELAŢIE LA IRELEVANŢĂ

Octombrie 29, 2017

Creştinismul are două Cărţi fundamentale după care se călăuzeşte: Vechiul şi Noul Testament. Acesta, într-un întreg, alcătuieşte „Biblia” sau „Sfânta Scriptură”. Epopeea în sine nu este una exclusiv religioasă, ci, porneşte de la evenimente religioase timpurii, precum „facerea lumi” şi devine pe parcursul perioadelor seculare, în care a fost scrisă, o carte religioasă, politică, istorică, astrală şi ştiinţifică. Caracterul său multicultural o face temelia mai multor confesiuni religioasă, atât pre, cât şi post Creştine.

Biserica Creştin Ortodoxă este singura instituţie de cult care nu-şi are Biblia ca singur cod fundamental. Aceasta invocă şi alte două repere: Sfânta Tradiţie şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Ortodoxia, la modul general, are o serie de „tâlcuiri” stabilite încă din perioada secolului al III-lea şi până în secolul al VI-lea, care au fost adoptate ulterior şi de către cultele protestante sau neo-protestante. „Tâlcuirile” sunt explicaţiile argumentate şi analizate minuţios de către apologeţi şi hermeneuţi, pentru a prevenirea interpretării defectuoase a textului polisemantic. Naşterea unor interpretări dogmatice eronate, a fost definită ca fiind „erezie” şi fiecare cult în parte încearcă să-şi alcătuiască tiparul propovăduirii, în acord cu fiecare tâlcuire.

Aproape fiecare verset din Biblie are note de subsol, care indică similitudinea altor versete, sau a altor subiecte, care-l pot ajuta pe cititor să înţeleagă mai bine ce a dorit autorul să transmită. Nu de puţine ori, Biblia găzduieşte şi versete care nu au note de subsol, nu se regăsesc în alte cărţi din cuprinsul acesteia, sau sunt pe cât se poate de mult evitate. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament întâlnim astfel de paragrafe, pe care cercetătorii le identifică a fi adăugări.

Apariţia Vechiului Testament nu poate fi datată cu exactitate; însă, primele 5 cărţi mozaice care alcătuiesc „Pentateuhul”, apar cu aproximaţie între anii 1300-1400 î.Hr. Ansamblul biblic este atribuit profetului Moise; dar, mărturiile textului ne arată că parcursul capitolelor vorbesc despre Moise la timpului trecut, ceea ce ne argumentează faptul că nu-i aparţin sau că au fost scrise mai târziu, intervenindu-se asupra textului original. Aceste 5 cărţi cuprind facerea şi apariţia primelor forme de civilizaţie; identificarea locaţiei unde s-a format prima aşezare umană, sub conducerea strămoşului Adam, între râurile Tigru şi Eufrat din Sumerul antic; primele relatări despre omul primitiv, potopul lui Noe şi în imediata apropiere se sare peste un interval de 4000-4500 de ani, ajungând direct la naşterea lui Moise, apariţia şi formarea statului Israel. Din acest moment, Moise devine autorul primelor cărţi biblice, târzii, spre deosebire de crearea lumii şi a lui Adam, din urmă cu 7500-8000 de ani înaintea noastră şi aproximativ 5500-6000 de ani înainte de Hristos.

Fiind vorba despre o diferenţă de timp extrem de mare dintre Adam şi Moise, când apar primele cărţi ale ale Vechiului Testament, deducem faptul că toate aceste întâmplări, „facerea lumii”, „crearea omului”, Adam şi vechiul Sumer”, „Potopul lui Noe”, „apariţia Babilonului” şi alte etape istorice, legendare, au fost culese cel mai probabil din cultura Sumerului antic, care dispăruse deja în perioada preotului Ezdra (480-440 î.Hr.), el fiind totodată primul cărturar evreu căruia i-au stat la îndemână pietrele, sculpturile şi prima formă de scriere cuneiformă, adamică, pe când a locuit în Babilon. Această aşezare este situată pe ruinele fostului Sumer.

Moise nu ar fi putut avea acces la textele sumerienilor, el născându-se în Egipt şi ulterior ajungând în actualul Israel, care apare ca stat cu 1400 de ani î.Hr. Mult mai târziu, preotul Ezdra are această oportunitate culturală şi intervine asupra textelor biblice, oferindu-le o altă formă mult mai bogată în mărturii din antichitate. Totuşi, chiar dacă intervine asupra „Pentateuhului”, Vechiul Testament păstrează caracterul iniţial conceput de Moise, cu excepţia unor argumente care fac obiectivul unor contradicţii nerezolvate până în zilele noastre, atât de evrei, cât şi de creştini.

Textul mozaic iniţial, cuprinde o multitudine de erori dogmatice, care contravin firii divine şi nu corespund cu lucrarea şi puterea Dumnezeiască. Mai multe crime şi orori sălbatice, care erau atribuite „poruncii Lui Dumnezeu”, erau rostite doar de către oamenii politici, neinspiraţi de divinitate. Tendinţa lor era de a-şi forma poporul să fie brutal şi criminal. Ei urmăreau să înrădăcineze în conştiinţa populaţiei dorinţa neîncetată de a cuceri alte popoare, localităţi sau sfere de influenţă. În unele cazuri aceste fapte au funcţionat după planul conducătorilor politici; însă, de cele mai multe ori dădeau greşi. În lucrarea de faţă vom descoperi câteva polemici teologice, unde guvernatorii evrei îl invocau pe Dumnezeu, îndemnând lumea spre crimă, pretinzând că divinitatea le va hărăzi victoria. În cele din urmă ei săvârşesc crimele; dar, victoria făgăduită nu se mai adeverea. Este absurd să credem că Dumnezeu te îndeamnă să omori, promiţându-ţi ceva anume, ca după ce desăvârşeşti lucrarea ta, să nu-ţi mai ofere ceea ce ţi-a promis. Asta se întâmplă în foarte multe cazuri, unde vom identifica faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea şi promitea, ci conducătorii politici.

Mergând pe învăţătura Mesianică „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan, Cap. 5, v. 39), vom descoperi cu stupoare că pe cât de mult este lăudat textul biblic ca fiind intransigent şi neînduplecabil, un amalgam de paragrafe sau chiar capitole întregi întrec limita iraţionalităţii, mediocrităţii, sadismului şi plagierilor, cât şi dovezi frapante care ne arată clar că în foarte multe cazuri, nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea. Atunci, cine?

După cum ne învaţă şi Mântuitorul Iisus Hristos, citind Scripturile, socotim că în ele avem viaţa cea veşnică. Nimic neadevărat; însă, putem observa cum Evanghelistul Ioan evidenţiază cum „socoţi că în ele găsiţi viaţa cea veşnică”, ceea ce arată o probabilitate pe care doar cititorii o socotesc a fi aşa. Care sunt aceste versete probabile, care îndeamnă la lucruri neplăcute Lui Dumnezeu şi cele care ne arată calea spre mântuire? În lucrarea de faţă vom evidenţia convergenţa lor pe un drum total diferit de cel al mântuirii.

Fireşte, din Scripturi putem culege extraordinar de multe învăţături utile, benefice vieţii paşnice, cât şi mântuirii; însă, mai sunt şi anumite scăpări care influenţează întunecimea autorului ce a redactat o carte sau alta. Pornim de la ipoteza Genezei, că: „Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere, cap. 1, vers. 2). Spre deosebire de Evanghelia propovăduită de Apostoli, unde Dumnezeu era lumina, Vechiul Testament începe într-o formă macabră şi întunecată. Mai mult de atât, continuă cu aceste cuvinte: „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap. 1; vers. 3-4). În primul Verset apare dominarea întunericului metaforic şi lipsa luminii. În cel de-al doilea verset constatăm că autorul îi neagă atotştiinţa Lui Dumnezeu, devreme ce îl descrie neştiutor că lumina era bună şi abia acum constata acest lucru, ceea ce este cea dintâi erezie a Vechiului Testament, înaintemergătoare mai multor negări a firii atotştiutoare Dumnezeieşti.

Este de înţeles de ce se află extrem de multe nereguli majore în Vechiul Testament! În primul rând pentru că textele erau scrise de autori politici, care nu aveau foarte multă pricepere teologică şi dogmatică. Dacă textele le erau revelate de divinitate, pe înţelesul oamenilor, Dumnezeu ar fi găsit cele mai excelente formule şi explicaţii logice, care nu ar fi subminat puterea dumnezeiască. În continuare, vom descoperi aproape toate contradicţiile biblice ale Vechiului Testament, care au influenţă inclusiv  Noul Testament şi trebuie să le cunoaştem, pentru apartenenţa noastră creştină şi adevărata identitate eclesiastică. De aceea, Vechiul Testament nu doar că nu trebuie evitat, ci studiat minuțios, pentru a descoperi toate indiciile legate de identitatea divinității care era invocată de profeți și oamenii politici. Oare, mărturiile ne vor descoperi că această entitate este de fapt Dumnezeu sau diavolul?

Autor P. Veniamin Nicoșor Ilie

Durată text: 21 august – 29 septembrie 2017.

 

PRIMA PARTE – VECHIUL TESTAMENT.   Cap. 1. Cele 7 zile ale creaţiei, negarea atotştiinţei dumnezeieşti şi zoofilia.

Octombrie 29, 2017

Fascinanta epopee a creării lumii şi a întregului univers, a stârnit interes pentru fiecare om în parte. Este poate cel mai citit subiect şi totodată cel mai controversat, nici sumerienii şi nici alte popoare preistorice nelăsând prea multe scrieri. Totuşi, minunea „creaţiei” este relatată aproape identic în cele două culturi monoteiste sumeriană şi mozaică. În cea dea două, despre care vom discuta în cele ce urmează, facerea lumii este relatată mai puţin din perspectiva divină, decât din cea umană. De pildă, conceptul omului faţă de atotştiinţa Lui Dumnezeu se face prezent încă de la primele versete şi cuprinde exact 6 negări ale acestei trăsături divine:

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap. 1. Vers. 1-4).  Atât în prima zi, cât şi în celelalte 5, întâlnim aceeaşi lipsă de „vedere înainte” asemănător unui om care face un experiment, nu ştie ce face şi abia mai apoi conştientizează ceea ce a făcut, dacă este bine sau nu: „A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua”(Facere; cap. 1; vers. 7-8). În acest verset descoperim cea de-a doua negare a atotştiinţei divine; însă, mai observăm şi prima afirmaţie care se pare a fi irelevantă şi ne-revelată de Dumnezeu. În primele milenii, până prin secolul XVI-lea d.Hr. oamenii de ştiinţă au crezut că dincolo de pământ şi de „cer” se află apă. De aceea, Moise explică fără nici o logică revelată, că „a despărţit Dumnezeu apele cele de deasupra tăriei”, pentru că deasupra tăriei nu este şi nu a fost apă, iar universul nu este o tărie, nici lichidă şi nici solidă.

„Tăria a numit-o Dumnezeu cer” nu poate fi numită de Dumnezeu cer, pentru că, spre deosebire de omul primitiv, Dumnezeu cunoaşte ceea ce a creat dincolo de „cer” şi, într-un mod surprinzător, avem de a face cu prima dovadă că textul mozaic nu este revelat de divinitate, pentru că Moise nu știe ce este dincolo de cer și nici divinitatea pe care o invocă!

În versetul al 10-lea care descrie ziua a III-a a creaţiei, avem de a face cu prima inspiraţie sumeriană, întrucât acest popor antic ne explica faptul că, întru început pământul a fost acoperit în întregime cu apă, care de altfel este şi „simbolul vieţii” de la care primele sculpturi emblematice pentru cultura sumeriană, au fost realizate în formă de „peşte”, de „Crucea” cu 4 laturi egale şi „Steaua Sumeriană”,numită mai apoi de către creştini „steaua Maicii Domnului”, care se află şi în reprezentările iconografice ale acesteia.

Lipsa de continuitate dintre evenimentele relatate de Moise şi cele raţionale, ne este evidenţiată în descrierea celei de-a III-a zi: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facere; cap. 1; vers. 11-13). Deşi ajungem la ziua în care începe să crească verdeaţa pe pământ, observăm că nu există soarele care are un rol primar în viaţa şi creşterea plantelor de orice fel.

„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii.  Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele” (Facere; cap. 1; vers. 14-16). Moise ne arată încă o dată că nu este inspirat de către Dumnezeu în ceea ce scrie, ci pur şi simplu el copiază teoriile lumii ştiinţifice ale vremii în care a trăit. De pildă, Luna nu a fost şi nu este o planetă luminoasă. Soarele „este luminătorul cel mare”. Lumina Soarelui ajunsă pe Lună, o face vizibilă de pe Pământ; însă, aceasta nu o poate caracteriza drept un corp luminător. Neavând nici un dialog cu Dumnezeu, Moise nu putea să anticipeze aceste lucruri, deoarece el se inspira doar din ce descoperise astrologii până în anul 1500-1400 Î.Hr. Sunt anumite zile în care Luna este situată în spatele Pământului şi lumina Soarelui nu ajunge la ea, nefăcându-o vizibilă de pe planeta noastră.

După ce am explicat faptul că luna nu este un corp luminescent, continuarea lui Moise nu-şi mai are sensul: „Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facere; cap. 1; vers. 17-19). Dumnezeu nu putea să vadă bine această relatare mozaică, întrucât Cerul nu era o tărie acvatică, Luna nu era un corp luminos şi în concluzie, nu este nici un luminător al pământului.

În a cincea zi a creaţiei, apare şi mărturisirea sumeriană că viaţa se naşte prima dată în apă şi apoi pe uscat: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea” (Facere; cap. 1; vers. 20-23). Cu excepţia faptului că Dumnezeu nu vorbeşte cu păsările, peştii şi de regulă nici omul nu vorbeşte cu animalele care nu au raţiune şi pricepere și nu receptează dialogul. Caracteristica este întâlnită la vietăţile acvatice şi la păsările cerului, cu excepţia unui anumit număr redus de animale domestice care sunt înzestrate cu receptarea dialogului.. Toate animalele au fost înzestrate de Dumnezeu cu instinctul de a creşte şi a se înmulţi. În concluzie, singurul adevăr de până acum este mărturisit aici, cu privire la crearea vieţii acvatice şi apoi a celei terestre, conform teologiei civilizației sumeriene.

„A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.  Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere; cap. 1; vers. 25-27). Expresia „după asemănarea noastră” este întâlnită şi în cultura sumerienilor, unde întâlnim aceeaşi imagine trinitară a Lui Dumnezeu. În acest capitol bărbatul şi femeia apar concomitent, pe când, în capitolul al II-lea, acelaşi autor se contrazice: „a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facere; cap. 2; vers. 21-22). Din două capitole reies două poveşti total diferite; însă, înainte de acest fapt, găsim o altă contradicţie mozaică. Pentru a înţelege acest verset trebuie să continuăm lecturarea cu următorul subiect: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Facere; cap. 2; vers. 8-9). „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 28-29). Dacă porunca Lui Dumnezeu ar fi fost ca oamenii să mănânce din fructele şi legumele care creşteau pretutindeni şi de care Edenul era înfrumuseţat şi îmbogăţit, atunci, să observăm cu luare aminte următoarele: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facere; cap. 2; vers. 20). Devreme ce umbla gol, nu mânca vietăţi vii, avea tot ceea ce-i trebuia, nu vă miră în ce fel vede Moise că „întrebuinţa” Adam animalele, încât Dumnezeu ar fi zis: Haideţi să-i facem o femeie”? Avem de a face cu primul caz de zoofilie? Este ciudat că în cultura sumeriană, Dumnezeu îl creează pe Adam înţelept, intelectual, semi-doct, vrednic de a purta asemănarea chipului Lui Dumnezeu, iar în cartea lui Moise îl găsim ca un „încercător de animale”.

Cap. 2. Facerea Lumii şi a omului în cultura sumeriană. Comparaţii cu textul biblic.

Octombrie 29, 2017

Sumerul este recunoscut ca fiind cea mai veche aşezare umană de pe Terra. Acesta era situat între râurile Tigru şi Eufrat, după cum scrie chiar şi în Pentateuhul biblic: „Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facere; cap. 2; vers. 14-15). Cu alte cuvinte, Moise relatează începuturile omenirii în Sumerul antic, aşezare pe care după 4000-4500 de ani, el o defineşte ca fiind „Edenul pământesc”.

Acest aspect prezent în biblia mozaică ne face cunoscut faptul că prima legătură a seminţiei noastre omeneşti se trage din Sumer. Cine erau sumerienii? Ce istorie au şi ce edificii sau urme au lăsat în urma lor?

Sumerienii au fost primul popor care şi-a format cetatea în jurul lui Adam. Aceştia aveau o formă complexă de explicare ştiinţifico-religioasă a creării lumii. Aceştia au avut o credinţă monoteistă – într-un singur Dumnezeu. Facerea lumii nu are aspectul relatat de către iudei; Dumnezeu nu-şi neagă atotştiinţa, nu se contrazice şi nu confundă Luna cu un corp luminos şi nici nu afirmă că în cer există o apă permanentă. Cultura sumerienilor este cu totul diferită de cea mozaică şi continuă să fascineze lumea ştiinţifică, pe când cea mozaică nu aduce absolut nici un aport coerent şi real, decât ficţiune.

În cultura evreilor scrie că Adam a fost plămădit din lut, adică din pământ şi apă. Sumerienii însă, mărturisesc acelaşi lucru; dae, nu-l arată pe Dumnezeu asemenea unui copil de grădiniţă care stă să facă un omuleţ din lut. Ei dezvoltă, afirmând că divinitatea a creat Pământul şi celelalte planete cu o distanţă aproape egală între ele, fără a avea vreo dată ocazia să se lovească una de alta. Pământul apare prin comasarea a două planete într-una singură: una solidă şi una lichidă, fiind posibilă existenţa vieţii doar pe această singură planetă: Terra. Spre deosebire de Moise, sumerienii nu-i atribuie Lui Dumnezeu munca fizică, ci doar voinţa sa de a face totul, asemănându-L cu o Inteligenţă divină imposibil de descris în cuvintele omeneşti. Moise, însă, îl descrie pe Dumnezeu ca un maniac care porunceşte să fie violate femei, ucişi copii, vrea jertfe de sânge, vrea morţi şi răutate. Ba dimpotrivă, mai vrea şi răutate şi ură între un amărât de om şi un şarpe iraţional. Aceste noţiuni nu apar în cultura sumeriană, decât faptul că Dumnezeu, aici, pe pământ, i-a creat pe oameni din inerţia voinţei sale şi nu culcându-l pe unul, rupându-i coastele ca să-i facă femeie, după ce nu mai aveau chip „de trăit în pace bietele animale” şi era vitală crearea femeii. Moise poate se inspirase de la ciobanii evrei care năpădeau oile, după cum bine ştim…

În urma sumerienilor au rămas câteva tăbliţe sculptate, cu vechimi estimate între 7000 şi 7500 de ani, care descriu mai detaliat Facerea Universului, creat de Dumnezeu prin raţiunea şi inteligenţa sa, care nu-i încape în discuţie omului şi în veci nu va putea să priceapă, cum de stau într-o armonie atât de antică aceste planete, care străjuiesc bătrânul nostru sistem solar. Tăbliţele sumeriene ne descoperă cele mai vechi scrieri despre Adam, sau reprezentaţii iconografice care vorbesc despre acele vremuri de început ale omenirii.

SUMERO-CREȘTINI . SCULPTURA ANTICA- ADAM SI EVA SI FII LOR

În această sculptură antică, reprodusă în câteva exemplare, expuse la mai multe muzee din lume, după un original datat din urmă cu aproximativ 7500-8000 de ani, sunt închipuiţi primii oameni.  Prima figură fiind asemănătoare lui Cain amintit şi în Vechiul Testament, despre care sumerienii spuneau că a fost primul om curajos şi puternic, înţelepţit de Dumnezeu, care a îndepărtat fiarele sălbatice de lângă aşezarea umană. El se ocupa cu vânătoarea. A doua figură este pomul Edenului, care are 4 ramuri, ceea ce simbolizează înţelepciunea, sau cum a numit-o Vechiul Testament „cunoaşterea binelui şi al răului”. A 4-a figură o reprezintă pe Eva, care ţine în mână un fruct rupt din acest pom al înţelepciunii, cu care reuşeşte să învingă răutatea, sau ispita închipuită prin a 4-a figură de jos. A 5-a reprezentare este „Duhul Lui Dumnezeu, care umbla peste ape” după cum apare şi în Vechiul Testament. Al 6-lea este Adam şi al 7-lea este asemănător lui Abel, care se îngrijea de agricultură şi de pescuit, pentru procurarea hranei.

Piatra de la care se inspiră şi Ezdra, când modifică textul biblic al lui Moise, este descoperită în vechiul Sumer şi nu poate fi explicată în adevărata ei simbolistică. Babilonienii venind ulterior în aceste ţinuturi, nu au cunoscut alfabetul cuneiform şi majoritatea explicaţiilor originale nu s-au mai aflat niciodată. Este remarcabil faptul că Dumnezeu îi dă omului înţelepciunea să o fructifice, să se folosească de ea şi nu îl îngrădeşte la mâna conducătorului politic, cum a încercat preotul evreu Ezdra, să tâlcuiască acest peisaj după placul lui de conducător politic: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”(Facere; cap. 2; vers. 8-9.). Cu toate că autorul încearcă să explice că înţelepciunea nu este destinată oamenilor, ci numai lor, în calitate de conducători ai poporului, teologii au tot încercat să interpreteze acest verset ca fiind vorba de o „ispitire” a Lui Dumnezeu făcută omului, să vadă dacă va încălca porunca Sa; însă, ce nevoie ar fi avut Atotştiutorul, care ştia dinainte ceea ce zidise, să ispitească/să încerce un om, câtă vreme însuşi apostolul Iacov zice: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacov; cap. 1; vers. 13-14.). Deci, autorul textului din Vechiul Testament a dorit să-i predea poporului învăţătura ascultării şi a lipsei totale de căutare a înţelepciunii. Şi atunci, cartea începe cu o mediocră strategie de manipulare? Fireşte că da!

SUMERO-CREȘTINI . SIMBOLURI SUMERIENE DIN VREMEA LUI ADAM, PREZENTE IN ICONOGRAFIA ORTODOXA.

Foto1. Sf. Treime în iconografia slavă; Foto. 2. Simbol Sumero-creştin complet, care este format din 8 laturi (∞ este şi simbolul infinităţii; iar cele 4 ramuri ale pomului înţelepciunii, reprezintă limita intelectului omenesc); Foto. 3. Dumnezeu Tatăl; pictură din Catedrala Ortodoxă din Sibiu.

SUMERO-CREȘTINI . ADAM SI EVA SI POMUL DIN EDEN.

Oamenii distrug pomul cu fructele necunoscute până astăzi, atât în Vechiul Testament cât şi în cultura sumeriană, care aveau anumite daruri sau proprietăţi. Deasupra este steaua cu 8 raze. Femeia şi soţul ei se roagă de sălbaticii veniţi (fără îmbrăcăminte pe ei, probabil babilonienii), să nu rupă acest copac. Femeia ţine în mână o lumânare sau o făclie. Sălbaticii îl distrug.

SUMERO-CREȘTINI . ADAM ȘI CRUCEA DE ASTĂZI

Foto 1. Un înţelept sumerian purtând un pandantiv, care se pare a fi prima identificare a Crucii în Sumerul antic. Foto 2. Doi oameni se roagă divinităţii care crease totul, în genunchi, practică întâlnită inclusiv la creştini. Deşi rugăciunea în genunchi este contestată de curentele moderniste şi protestante, iată că sumerienii, urmaşii direcţi ai lui Adam se rugau astfel.

Cap. 3. Abel şi Cain. Prima crimă macabră cu care începe Pentateuhul.

Octombrie 29, 2017

Ajungând la cei doi fii ai lui Adam, Abel şi Cain, prezentaţi de Vechiul Testament, îi descoperim de asemenea într-o sculptură antică sumeriană şi biografia lor nu este nici pe departe cea relatată mai târziu de Ezdra, prin intervenţia sa şi completarea Pentateuhului.

Sadismul biblic începe cu o crime şi cu blesteme între cei doi fraţi. Conform capitolului al 4-lea din cartea Facerii, versetele 1 şi 2, Eva l-a născut pe Cain şi apoi pe Abel. În relatarea mozaică din acest capitol începe deja demascarea politicii comerciale. Abel era păstor de oi, iar Cain era lucrător de pământ – cultiva plante. După care, „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat” (Facere; cap. 4; vers. 3-5). Inspirat din teologia sumeriană, autorul lucrării copiate şi falsificate, caută să le transmită oamenilor un mesaj clar: creşteţi oi şi le aduceţi nouă la templu şi nu plante sau legume, pe care să le mâncaţi voi!

Lucrarea Vechiului Testament nu doar că este neclară, furată, chiar mincinoasă, este extrem de haotică şi prost concepută, aflându-se în contradicţie într-o proporţie foarte mare. Dacă în capitolul al 4-lea, Dumnezeu nu doreşte legume şi plante, ci omul să crească oi, să ne întoarcem la porunca Sa din primul capitol – sau cel puţin i-o atribuiau cei ce debitau aceste texte: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 29). În principiu, Dumnezeu nu avea cum să greşească spunând „pomi cu sămânţă” pentru că nu există nici un fel de pom sau plantă fără de sămânţă! Deci, nici toţi cei ce au fructe cu sămânţă, nu sunt comestibili.

Mitul mincinos legat de cei doi fraţi, primii născuţi din Adam şi Eva, relataţi de autorul evreu, se complică imediat după crimă, când Dumnezeu îi zice lui Cain: „Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ” (Facere; Cap. 4; vers. 12). După ce i-a murit al doilea copil, Eva a mai născut un fiu, pe Set[1], cel de-al 3-lea copil. Discordanţa dintre toate subiectele de până aici, nu se opreşte, ci continuă. În versetul din urmă Cain devenea un fugar, iar în acelaşi capitol, se auto-contrazice scriind tot el că nu a mai devenit fugar, ci s-a căsătorit şi a trăit în pace: „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh” (Facere; cap. 4; vers. 17). Încâlcirea minciunilor şi lipsa de continuitate este descoperită în capitolul al 5-lea, când se spune clar că după naşterea lui Set a avut şi alţi „fii şi fiice”[2] şi bineînţeles, Cain n-ar fi avut cu cine să se căsătorească în capitolul al 4-lea, când Eva nu născuse încă nici o femeie. Din descrierile sumerienilor, Primii oameni nu au fost doar 2. Adam/Adamah/Adapa înseamnă Pământ, sau om cu piele roşie, pământ roşu, lut, etc.; iar Eva înseamnă „cea care dă naştere” sau „viaţă”, iar în ebraică, spre necinstea fiinţei care dă viaţă, i-au dat numele Eva, ce înseamnă „animal” sau „şarpe”.

Relaţiile incestuoase dintre fii şi fiicele lui Adam şi Eva este, de fapt, de origine egipteană, unde faraonii se căsătoreau cu surorile lor. Mai mult de atât, Seti I, cel de-al treilea, nu este nici pe departe fiul lui Adam şi Eva, ci este vorba de un faraon egiptean care, în mod ciudat, a trăit mult mai târziu, contemporan cu părinţii lui Moise.

În teologia sumeriană Cain nu şi-a omorât fratele pentru oi sau plante, ci a fost un luptător curajos ce a reuşit să alunge leii din preajma cetăţilor Sumerului, care probabil căutau să facă rău populaţiei umane din acele zone pustii. Inspirat de curajul lui, autorul Pentateuhului falsifică povestea în favoarea primei manipulări pentru aducerea cărnii, care de altfel nu era jertfită în faţa oamenilor, ci aducătorii doar trebuiau să ştie că le-au dus la templu. Dacă preoţii le luau acasă sau le comercializau, nu se poate şti cu exactitate, devreme ce nici măcar nu credeau în Dumnezeu, ci se foloseau de numele Lui tocmai pentru a înspăimânta „supusul ascultător”.

[1] Facere; cap. 4; vers. 25.

[2] Facere; cap. 5; vers. 4.

Cap. 4-5. Potopul lui Noe şi Turnul Babilonului (Babel).

Octombrie 29, 2017

 

Cel mai cunoscut eveniment biblic relatat în Vechiul Testament, are denumirea de „Potopul lui Noe”.  Acesta prezintă o părere de rău a Lui Dumnezeu asupra creaţiei, despre care mai înainte zisese: „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” (Facere; cap. 6; vers. 6). Relatarea mozaică nu avea cum să fie o insuflare dumnezeiască, întrucât Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârile sale. Oamenii greşesc extrem de mult şi în ziua de astăzi; dar, nu a ajuns încă, Dumnezeu, să se pocăiască, pentru că nu are către cine să se pocăiască! Nu are cum să-i pară rău, pentru că răul este doar o trăsătură umană; nu are cum să pedepsească păsările cerului, pentru că nu este un răutăcios şi un mânios, încât să omoare păsări şi animale pentru neghiobia oameni.

Contradicţiile potopului lui Noe sunt evidente în Vechiul Testament încă de la numărul perechilor de animale, descrise de autorul cărţii: „Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă” (Facere; cap. 6; vers. 19). În continuare, va trebui să observăm şi numerele capitolelor şi ale versetelor pentru a constata cât de repede autorul se contrazice singur: „Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe” (Facere; cap. 7; vers. 9). În următorul verset spune că: „Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască” (Facere; cap. 7; vers. 2.) Iniţial scrie că ia câte o pereche, apoi şapte perechi şi dacă mai adăugăm şi câte o pereche curată, sunt deja 8 perechi!?

Potopul, după descrierile sumerienilor antici, a fost o inundaţie locală, din care au reuşit să scape doar câteva persoane, împreună cu câteva animale. Însă, spiritul înspăimântător alevreului care a scris cartea „Facerii”, a căutat pe cât se poate de mult să-l falsifice şi să fie cât mai bun de folosit în manipularea populaţiei prin frică. În intenţia lui de a fi atent la subiectul manipulării, să inspiră teama poporului „pios şi supus”, autorul face câteva greşeli fatale, care sunt păstrate până astăzi şi nu li se poate da de cap: „Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra pământului” (Facere; cap. 7; vers. 17). Acest verset ne detaliază foarte precis că potopul a ţinut 40 de zile. Autorul care povesteşte după 3000 sau 4000 de ani, ştie precis… deşi cam total problematic! Iată ce scrie chiar la finalul aceluiaşi capitol: „Şi aşa s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile” (Facere; cap. 7; vers. 23-24). „Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina” (Facere; cap. 8; vers. 1-3). Cu alte cuvinte, întâia oară ploaia s-a terminat la 40 de zile şi ulterior a încetat la 150 de zile, la o distanţă de doar câteva propoziţii. Relatarea, mai puţin revelată, cuprinde pe lângă „un potop de greşeli” şi o sursă de unde a fost inspirată această fantasmagorie, a unui Dumnezeu atât de rău şi crud. Realitatea descrisă de sumerieni nu a fost atât de exagerată.

SUMERO-CRESTINII, POTOPUL LUI NOE; TURNUL BABEL.

Foto. 1-2. Sculpturi sumeriene, care nu se ştie cu exactitate ce reprezintă, vorbeşte de o călătorie pe apă, probabil în urma unei inundaţii de proporţii, sau a unui Tsunami devastator, ceea ce nu ar fi specific regiunii sumeriene şi nici israeliene. Aspectul poate înfăţişa şi o luptă condusă de Noe, sau uciderea vreunui şarpe uriaş din apă (astăzi existând astfel de exemple acvatice). Foto 3. Oamenii se urcă pe un turn pentru a observa astrele sau pentru a prăznui o sărbătoare, nu pentru a amesteca limbile pământului, a căror complexitate NU se realizează aşa: „hocus-pocus”.

Vechiul Testament relatează despre binecunoscuta poveste a „Turnului Babel” în care „s-au amestecat limbile” că: „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facere; cap. 11; vers. 1.). Întrebarea care-i frământă pe mulţi cercetători teologi este: înainte de Potop şi de apariţia „Turnului” babilonian, au existat alte limbi? Mai sus am citit versetul pe care ni-l arată Vechiul Testament. Oare, exista doar limba sumeriană, sau mai existau şi alte limbi? La aceeaşi dilemă ne răspunde tot acelaşi „Deuteronom” cu câteva propoziţii mai înainte, unde se contrazice, zicând: „Sălaşurile lor se întindeau de la Meşa spre Sefar, până la Muntele Răsăritului. Aceştia sunt fiii lui Sem după familii, după limbă, după ţări şi după naţii” ( Facere; cap. 10; vers. 30-31). Din acest verset remarcăm că înainte de Turnul Babel existau deja alte limbi.

Cap. 6. Apariţia poporului lui Avraam  şi falsificarea unor mărturii antice. Arătarea Sfintei Treimi este copiată de la sumerieni.

Octombrie 29, 2017

Interpretarea biblică are un rol aparte. Sunt foarte multe pericope care au mai multe înțelesuri, sau sunt pur și simplu pilde care necesită tâlcuiri. Când vine vorba de scrierile Vechiului Testament și mai ales atunci când îl menționează pe Terah, tatăl lui Avraam, nici matematica nu seamănă în textul extrem de sigur neinsuflat de divinitate. Din acesta reiese că „Terah a trăit şaptezeci de ani şi atunci i s-au născut Avram, Nahor şi Haran” (Facere; cap. 11; vers. 26). iar la sfârşitul capitolului al 10-lea, scrie că „toate zilele vieţii lui Terah în pământul Haran au fost două sute cinci ani. Şi a murit Terah în Haran (Facere; cap. 11; vers. 32). Matematic vorbind, din 205 ani, cât a trăit, scăzând cei 70 pe care-i avea când i s-a născut Avraam, reiese că fiul avea 135 de ani când a plecat din Haran.

După moartea tatălui, Moise relatează în continuare, că Avraam a hotărât să plece din Sumerul antic pentru a-şi înfiinţa propriul său oraş. Moise continuă astfel: „a plecat Avram, cum îi zisese Domnul, şi s-a dus şi Lot cu el. Avram însă era de şaptezeci şi cinci de ani, când a ieşit din Haran” (Facere; cap. 12; vers. 4). La o distanţă de doar 4 propoziţii de unde reieşea că Avraam avea 135 de ani, acum avea doar 75.

Lucrurile se precipită şi mai mult în capitolul 16, când, Avraam la 86 de ani, face un copil cu sluga nevestei sale, care era de neam străin, egiptean (Facere; cap. 16; vers. 1). „A luat deci Sarai, femeia lui Avram, pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după venirea lui Avram în pământul Canaan, şi a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său”(Facere; cap. 16; vers. 3.). După 9 luni de la împerecherea cu ex-sclava: „Avram însă era de optzeci şi şase de ani când i-a născut Agar pe Ismael” (Facere; cap. 16; vers. 16). Din acest verset, autorul iarăşi se contrazice; căci, dacă Avraam avea 135 de ani când plecase din Haran spre Canaan şi apoi spre ţara Filistenilor, nu avea cum să facă un copil la 86 de ani în Canaan, când el avea să plece spre acest loc abia peste încă 49 de ani.

După cum spuneam, foarte multe versete biblice sunt provenite din cultura teologică a sumerienilor, probabil cea moştenită direct de la Adam, prezentat în teologia sumeriană cu numele de Adapa. Prin urmare, sculpturile vechi de peste 7500 de ani descoperite în fostul oraş sumerian Uruk, seamănă izbitor cu descrierea biblică relatată extrem de târziu de evrei.

Ezdra a cules din cultura sumeriană anumite informaţii, pe care le-a modificat în aşa fel încât să fie prezentate într-un context nou, cititorilor sau ascultătorilor, la întoarcerea lui din Babilon. Chiar de la primele capitole biblice se observă clar o totală lipsă de insuflare divină, mai cu seamă inspiraţii din alte cărţi din antichitate.

În cele ce urmează, va trebui să observăm detaliile dogmatice menţionate extrem de mult în Vechiul Testament şi răspândite inclusiv în Noul Testament, ale arătării Sfintei Treimi lui Avraam. Acest aspect face obiectul unei alte erezii care-şi are originea în tendinţa evreiască de a prelua învăţături din cultura sumeriană, pe care să şi le atribuie în mod meschin.

„Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ(… )Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: „Fă, precum ai zis!” După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: „Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac” (Facere; cap. 18; vers. 8). Din această relatare înţelegem că Dumnezeu a mers la Avraam să facă un ospăţ, atât de buni prieteni erau, încât petreceau împreună, se întâlneau din când în când şi toate aceste relatări prindeau foarte bine la poporul ascultător şi supus: Avraam, liderul nostru, este prieten cu Dumnezeu! Mănâncă vaci şi azime împreună! Câtă inspiraţie poţi avea să scrii aşa ceva?

În urma întâlnirii dintre Avraam şi Cei Trei, are loc această promisiune: „Şi l-au întrebat Oamenii aceia: -Unde este Sarra, femeia ta?” Iar el, răspunzând, a zis: „Iată, în cort!” Zis-a Unul: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”. ( Facere; cap. 18; vers. 9-10).

În capitolul din urmă, aflam că: „Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea. Şi voi încheia legământ cu tine şi te voi înmulţi foarte, foarte tare” (Facere; cap. 17; vers. 1-2). Practic, apare prima promisiune care nu se va adeveri niciodată, până în ziua de astăzi; dar, autorul continuă: „Numaidecât să fie tăiat împrejur cel născut în casa ta sau cel cumpărat cu argintul tău şi legământul Meu va fi însemnat pe trupul vostru, ca legământ veşnic” (Facere; cap. 17; vers. 13). Oare, Dumnezeu este mincinos, sau Avraam? Devreme ce vorbeşte despre „legământ veşnic”; însă, Mântuitorul Iisus Hristos îl anulează şi îi sfârşeşte „veşnicia”. Cine a minţit, Dumnezeu dându-i legământul şi numindu-l „veşnic”, adică pentru totdeauna, sau Avraam a făcut această tăiere doar pentru că îşi dorea foarte mult să facă mulţi copii să poată să-şi înmulţească slugile, cu dorinţa de a cuceri toate popoarele? Să mai observăm că el abia împlinise 99 de ani şi în concluzie, nici măcar nu plecase din Haran, să poată face acest legământ în Canaan. Mai mult de atât, divinitatea îi promite ţinutul Canaanului, care niciodată nu se adevereşte! Deci, Dumnezeu nu minte în promisiunile lui, pe când divinitatea lui Avraam minte şi pe deasupra este şi oscilantă, neagră şi întunecată.

Din acest capitol înţelegem că Dumnezeu se duce la Avraam, mănâncă azime, fac un banchet cu carne de vacă, un chef în cinstea unui nou fiu făcut cu o amantă şi a tăierii împrejur a organului bărbătesc. La ce-i trebuia Lui Dumnezeu pielea lui Avraam şi de ce îl numeşte „Legământ veşnic”? Şi-a schimbat Dumnezeu părerea, oscilând încă o dată? Nici vorbă de aşa ceva! Dumnezeu – Sfânta Treime – nu s-a arătat niciodată lui Avraam şi nu i-a cerut să-şi taie nimic. Arătarea Sfintei Treimi, în realitate, a avut loc conform scrierilor antice sumeriene; şi i se arătase strămoşului Adam în Sumer.

SUMERO-CRESTINII. Sfânta Treime se arată lui Adam; Sumerienii și planetele în antichitate.

FOTO 1: Dumnezeu Tatăl din Ceruri, trimite înţelepciunea la Adam, în chipul unor „Trei Oameni” (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). În această sculptură ni se spune că limita lui Adam era de a cunoaşte doar cele 3 planete: Luna (1), Pământul (2)  şi Soarele (3), reprezentate deasupra capului său. Prin masă este închipuită înţelepciunea şi pedagogia. Pe masă este închipuită o sferă perfectă cu o Cruce care simbolizează: perfecţiunea înţelepciunii de a cunoaşte tainele Cerului (1), Pământului (2), Apei (3) şi Aerului (4). Sub Adam sunt simbolizaţi doi oameni care stau închişi într-o ladă, ca în necunoştinţă, neînţelepţi. Cei Trei Oameni sunt închipuiţi mai mici de statură, pentru a arăta că s-au coborât la nivelul intelectului uman, pentru a-l ridica pe om la înălţime.

FOTO 2. După arătarea Sfintei Treimi lui Adam, acesta îi cheamă pe fii săi la el să-i înveţe tainele pe care le-a învăţat de la Dumnezeu. Într-un mod impresionant şi totodată inexplicabil pentru toată lumea ştiinţifică, deasupra celor doi fii, este reprezentat Soarele în mijloc (de la care mai târziu David a copiat simbolul numit „steaua lui David”) şi alte 13 planete. La acea vreme sculptura nu putea avea prea mare însemnătate, pentru că Moise credea sus şi tare că sunt doar 3 planete; însă, iată că fără ajutorul telescoapelor moderne, fără să creadă că în cer este apă şi luna este un soare mai mic, Adam cu adevărat a vorbit cu Dumnezeu şi nu a îndrugat asemenea erori mozaice.

SUMERO-CREȘTINI PLANETELE

Soare, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn si Luna – au stat la stabilirea celor 7 zile ale săptămânii, sumerienii formând primul calendar în lume. Ţinând cont că nu exista nici o posibilitate de a vizualiza spaţiul, era suficient ca aceste 7 planete descoperite să fie considerată o minune venită din cer, imposibil de conceput pentru un popor preistoric! Dar, ceea ce uimeşte şi mai mult, este o adâncire şi mai profundă în misterul creaţiei Lui Dumnezeu şi prezenţa în sculptura antică a unor planete pitice, descoperite foarte târziu!

  1. Ceres – planetă pitică – descoperită în anul 1801;
  2. Pluto – planetă pitică – descoperită în anul 1930,
  3. Eris – planetă pitică – descoperită în anul 2003;
  4. Haumea – planetă pitică – descoperită în anul 2004;
  5. Makemake – planetă pitică – descoperită în anul 2005.

În anul 2017 sunt cunoscute doar 12 planete în afară de Pământ. Dacă abia în anul 2005 a fost descoperită cea de-a 12-a planetă a sistemului solar, cine le-a descoperit lui Adam şi sumerienilor, existenţa a 14 planete cu tot cu Soare? De remarcat este faptul că a 14-a planetă, numită Nibiru mai târziu de către babilonieni, nu a fost descoperită nici până astăzi. Totuşi, revenim la întrebarea retorică: Cine le-a descoperit sumerienilor aceste taine imposibile de ştiut la acea vreme?

Căruia i s-a arătat Sfânta Treime? Lui Adam să-i descopere teoriile care nici astăzi nu pot fi explicate, despre universul de dincolo de Cer, despre felul cum să-şi înveţe oamenii să construiască cetăţi, edificii, construcţii inexplicabile nici până astăzi? Sau lui Avraam, unde îi este atribuită Lui Dumnezeu expresia de „legământ veşnic”,care mai apoi nu mai este veşnic; să mănânce o vacă, azime, să doarmă şi să bea? Oare, ce nălucă a avut autorul textului când şi-a bătut joc de Sfânta Treime? Probabil „întunericul” cu care a şi început cartea sa! Puţini ne dăm seama cât satanism va urma să descoperim în această carte, abia de acum înainte!

Cap. 7. Apariţia religiei mozaice şi a Vechiului Testament. Moise, între ateism şi înşelăciune diavolească.

Octombrie 29, 2017

Un factor politic care joacă cel mai important rol în înmulțirea iudeilor, în Egipt, a fost exemplul faraonilor care se căsătoreau frate cu soră. La intrarea în Egipt iudeii numărau doar 75 de persoane, conform datelor din cărțile Facerii[1] și Ieșirii[2] şi nicidecum un popor mare şi puternic cum se lăudau prin ale cărţi ale Vechiului Testament. Iudeii migrează de bunăvoie în Egipt din cauza sărăciei.

Religia mozaică apare cu aproximație în anul 1400 î.Hr. autorul ei este profetul Moise. În cartea Facerii, Cahat[3] este tatăl lui Amraam[4] care se căsătoreşte cu verişoara sa, Iochebed[5] şi din relaţie/incest (între verișori) se nasc 3 fii: Aaron; Mariam şi Moise, autorul religiei mozaice. Trebuie să remarcăm şi faptul că Moise se naşte cu câteva mii de ani după ce Dumnezeu a condamnat incestul în Vechiul Testament, după cum argumentează autorii. Moise se naște cu aproximativ 4000 de ani după Facerea Lumii – folosind calculul de timp iudaic; deci, într-o familie nelegiuită!

În diferite pasaje se exagerează privind „cuceririle” frecvente pe care le tot făcea poporul evreu asupra ţărilor şi a imperiilor din jurul lor; însă, numărul evreilor era extrem de mic pentru a trezi măcar vreun interes Faraonului, sau altor regi ai unor popoare imense. Erau foarte mari să se războiască cu 75-100 de persoane care nu-şi găseau locul nicăieri și aveau un stil de viață nomad. Mai mult de atât, egiptenii nu au avut niciodată o formă de sclavie în dezvoltarea statului, acesta fiind la apogeul progreselor încă de la începuturile sale. În perioada când evreii și-au căutat refugiul aici din cauza sărăciei, Egiptul antic dezvoltase deja o vastă cultură în domenii precum astrologia, fizica, matematica, arhitectura, aveau un vocabular foarte bogat, un stil de viață modern și bazat pe respectarea drepturilor individuale ale fiecărui cetățean. Civilizația ajunsese pe culmi înalte și omenirea întreagă nu mai era de mult o colonie de băștinași aborigeni care trăiau în construcții rupestre, cum încearcă teologii ortodocși sau catolici să ne explice că înainte de apariția Noului Testament totul era un haos și lumea era incultă. Incultă nu era; dar, aștepta să le aducă Dumnezeu libertatea cuvântului și învierea din păgânătatea fără de sens și lipsită de mântuire. Chiar și binecunoscutul teolog dac, Zamolxis, a prevestit venirea Lui Hristos pe pământ, în momentul în care-l condamna pe Solomon care încă domina poporul evreu cu „frica”, definindu-o ca fiind „începutul înţelepciunii”[6] pe când frica, nu este începutul înţelepciunii, ci factorul principal care-l determină pe om să accepte orice teorie a puterii politice şi aşa-l face mai vulnerabil în faţa manipulărilor de orice fel. Hristos a îndemnat omul la discernământ şi stăpânirea de sine în privinţa păcatelor care nu sunt benefice trupului şi nici sufletului. Dar, pe cine să intereseze proorociile raţionale ale altor teologi din vechime, legate de Hristos, câtă vreme tot creştinismul a fost tras spre venerarea iudaismului şi determinat să nu aibă ochi şi nici urechi?

Ajunşi în Egipt, condiţiile de trai bune i-au ajutat pe evrei să se înmulţească. De fapt, „creşteţi şi vă înmulţiţi” este şi a fost un concept mozaic în urma frustrărilor conducătorilor lor, care nu vedeau cu ochi buni faptul că există popoare mult mai mari ca ale lor. Aici profită din plin de posibilitatea de a trece de la oi şi capre la cunoaşterea strategiilor de luptă, descoperirea culturii şi încep să prindă contur în viziunile lor de a se constitui ca şi popor. Indiferent de cultura culeasă din această ţară, evreii niciodată nu au conştientizat faptul că în privinţa culturii, ei nu au ieşit cu absolut nimic în evidenţă, nu au descoperit nimic, nu au adus nimic nou şi nu au inventat nimic. Ei, dimpotrivă, ajung să se folosească de puţinele descoperiri ale altor popoare şi să susţină că Dumnezeu le-a revelat Pentateuhul, că sunt 3 planete mari, dincolo de cer este „o tărie infinită de apă”  şi că totul se învârte în jurul evreilor. Din păcate, inclusiv creştinismul a fost determinat să mărturisească acest neadevăr şi nicidecum nu l-au învăţat de la Hristos sau de la Apostolii Săi, ci li s-a impus de către puterea politică, ajunsă după secolul al III-lea d.Hr. pe mâinile unor evrei tainici.

Tendinţa de manipulare a lui Moise avea să se observe mult mai târziu. Doar câteva exemple ne-ar fi de ajuns să vedem cât de limitat gândea acesta. De pildă, am amintit că el şi fratele său Aaron (şi sora) sunt proveniţi din relaţie de incest între doi verişori. Mai târziu tocmai Moise se preface că acest caz al lui trebuie trecut cu vederea, el are dreptul să încalce legea pe care tocmai o inventase şi doar poporul de rând are obligaţia de a o respecta: „Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul să-i descopere goliciunea; Eu sunt Domnul” (Leviticul; cap. 18; vers. 6). Practic, Moise la orice vorbă, îl invoca pe Dumnezeu; dar, când era vorba de faptele familiei sale, Dumnezeu nu mai avea nici o importanţă; se puteau împreuna şi între ei, indiferent de gradul de rudenie. Nici Avraam nu a avut o purtare mai bună înaintea Lui Dumnezeu, şi el căsătorindu-se cu sora sa primară[7], deşi incestul este considerat fărădelege tocmai din vremea lui Noe. Avraam nu a lăsat nimic scris; abia mult mai târziu Moise îi scrie biografia, cum a vrut el şi nu cum a fost ea în realitate. Ulterior, Ezdra completează ceea ce a îndrugat Moise, cu ceea ce i s-a părut lui că este bine de furat din cultura sumerienilor lui Adam.

Conotaţie cu tentă eronată de „revelaţie”, o au foarte multe fapte biblice, care pun la îndoială adevărata Credinţă falsificată, batjocorită şi târâtă în mocirla manipulării de conducătorii atei ai unor popoare, care-l invocau pe Dumnezeu doar pentru spaima supuşilor. Să urmărim cu atenţia unul dintre cele mai groaznice exemple: „Dar iată oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării…” (Acest om simplu, muritor de rând, venise la Moise să-l roage să nu-l ucidă că era căsătorit cu o femeie de alt neam). Finees, fiul lui Eliazar, a luat o suliţă „A intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece” (Numeri; cap. 25; vers. 6-9). Purtarea satanică a conducătorului pentru omorârea acestor doi tineri care veneau să se pocăiască, ne arată că NU Dumnezeu îl insufla, deşi el pretinde aceasta. Iată ce mărturisesc fratele şi sora lui: „Mariam şi Aaron vorbeau însă împotriva lui Moise pentru femeia etiopiancă, pe care o luase Moise, căci Moise era căsătorit cu o etiopiană” (Numeri; cap. 12; vers. 1). Deci, Moise era căsătorit cu o femeie de alt neam şi îi omora pe alţii pentru că făceau ceea ce a făcut şi el. Aici poate fi vorba de o boală psihică cu devieri de comportament, violente și chiar sadice, psihopatice și în cazul lui, crime și torturi îngrozitoare, atât în decursul domniei sale, cât și cu repercusiuni pe durata multor secole după aceea. Studiind textul mozaic redactat de Moise, stările pe care le manifestă din punct de vedere medical, dau indicii de netăgăduit că suferea de paranoia şi grandomanie, iar mai târziu vom vedea că avea şi deficienţe de vorbire. Cum să nu fie născut bolnav, când părinţii lui erau rudenii de sânge? Logic!

Dacă până acum puteau fi suspiciuni de interpretare, în cele ce urmează vom vedea o erezie de proporţii, care adevereşte şi faptul că NU Dumnezeu insufla ceea ce „prooroceau” conducătorii politici: „Cu tine am lovit bărbat şi femeie, cu tine am bătut tânăr şi bătrân şi cu tine am lovit fecior şi fecioară. Cu tine am lovit păstor şi turmă, cu tine am bătut pe plugar şi boii lui şi cu tine am lovit pe mai-marii ţinuturilor şi pe căpeteniile cetăţilor. Şi voi răsplăti Babilonului şi tuturor locuitorilor Caldeii pentru toate relele ce au făcut ei Sionului sub ochii voştri”, zice Domnul” (Ieremia; cap. 51; vers. 22-24). Nu cunoaştem ce rele ar fi făcut aceste popoare uriaşe unui trib băştinaş care îi atribuiau Lui Dumnezeu toate ereziile, crimele şi faptele lor. Divinitatea este prezentată ca fiind promotoare a urgiilor, crimelor de orice fel, care în mare parte nu trebuiau să aibă vreo justificare. La un moment dat, evreii încep să se omoare ei între ei, gândind că Dumnezeu vrea moarte şi tortură, ceea ce se întâmplă astăzi cu curentul islamic. În versetul de mai sus vorbeşte despre interesul evreilor conducători de a cuceri Babilonul. Ei le promit oamenilor că dacă vor ucide bătrânii şi copiii, Dumnezeu le va da sub stăpânire tot Babilonul.

Dovada clară că nu Dumnezeu le vorbeşte, ci satana, o găsim în continuarea cărţii, unde scrie foarte clar că: „Şi a alergat oştirea Caldeilor după rege şi a ajuns pe Sedechia în şesurile Ierihonului. Atunci toată oştirea lui a fugit de la el. Deci au luat pe rege şi l-au dus la regele Babilonului în Ribla, în ţinutul Hamat, unde acesta l-a judecat. Regele Babilonului a junghiat pe fiii lui Sedechia înaintea ochilor acestuia; a junghiat de asemenea în Ribla şi pe toţi cei mari din Iuda. Iar lui Sedechia i-a scos ochii şi a poruncit să-l încătuşeze cu cătuşe de aramă; şi l-a dus regele Babilonului la Babilon şi l-a pus în casa cea de pază, unde l-a ţinut până în ziua morţii lui” (Ieremia; cap. 52; vers. 8-11).

În aceeaşi carte, promisiunea de mai-nainte este doar o minciună, care nu se adevereşte. Evreii în frunte cu regele lor, omoară acei copii şi bătrâni nevinovaţi, cu gândul că vor câştiga tot Babilonul, cum le promisese gura mincinoasă care le vorba din cine ştie ce ascunziş. Într-un cuvânt, ei nu cuceresc nimic, ci sunt prinşi şi condamnaţi ca şi criminali, de către cei pe care doreau să-i cucerească. Mult mai târziu, în cartea Psalmilor, David continuă istoria aceasta, zicând: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136; vers. 8-9). Astfel, frustrarea lor că nu au câştigat şi nu s-a adeverit promisiunea „divină”, persistă până la David, care reaminteşte cât de minunată este uciderea unor copii nevinovaţi şi îi blestemă pe cei ce i-au oprit. Nici David nu a fost străin de astfel de crime. În acest context, el îi consideră nişte egoişti pe acei care nu i-au lăsat pe evrei să omoare fără de milă nişte bătrâni şi copii nevinovaţi. La urma urmei, având un popor de 75-100 de nomazi sălbatici, cu cine te poţi război? Cu nimeni! Dar, în dorinţa ta de a mânji pereţii templului păgâno-îndrăcit cu sânge nevinovat, neputând să te războieşti cu o armată mai mare, căsăpeşti şi torturezi oameni lipsiţi de apărare sau inocenţi nevinovaţi.

Revenind la textul care relatează crima în sine, practic, conducătorul evreu, prin gura lui Ieremia, joacă un teatru de-a „ne vorbeşte Dumnezeu” şi trimite poporul de rând, uşor de manipulat, să omoare copiii şi bătrânii unor cetăţi de la periferia Babilonului. Ieremia le promite în chip fals în numele Lui Dumnezeu, că vor cuceri tot imperiul acela; numai că, aflând de isprava evreilor, caldeenii şi babilonienii vin cu oştirea şi îi întemniţează. Deci, Ieremia vorbeşte inspirat de „un dumnezeu” care i-a minţit că dacă vor ucide copii, femei şi bătrâni nevinovaţi, vor câştiga teritoriul. Astfel, promisiunea nu se mai realizează şi ei criminalii, sunt prinşi şi judecaţi pentru crimele murdare pe care le făcuse acelor oameni nevinovaţi. Ce şi-o fi închipuit Eremia în strategia lui? Haideţi să punem tribul nostru să omoare copiii, să creadă babilonienii şi caldeenii că noi suntem neînfricaţi şi nemiloşi şi vor fugi mâncând pământul, de frica acestora? Ba bine că nu s-a întâmplat aşa, cum îi delira mintea sa plină de întuneric, mândrie şi devieri comportamentale cu tentă sadică.

O istorisire cutremurătoare o face alt profet din Vechiul Testament, anume Iezechiel, care relatează tot ca şi cum Dumnezeu ar fi zis: „”Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei” (Iezechiel; cap. cap. 9; vers. 5-6). Războaiele au constituit într-o mare parte formarea imperiilor; însă, celelalte popoare nu ucideau tot ce prindeau, ci căutau pe cât se poate să unească cele două regiuni, încât acel popor să trăiască în continuare pe vechea aşezare. Numai că, evreii erau de părere că rasa lor este net superioară, nimeni nu are dreptul să existe. Practic, în secolul din urmă omenirea a cunoscut un psihopat, pe nume Adolf Hitler, care a crezut că poporul german este superior celorlalte ţări, toţi trebuie anihilaţi şi lichidaţi, încât numai rasa lui să existe pe pământ. Observaţi asemănarea dintre cele două exemple de psihopaţi şi paranoici? Până acum de ce nu aţi putut-o observa? Din cauza manipulării sataniste, care a căutat să-l ţină pe om legat cu propriile lui lanţuri.

Contradicţia Noului Testament cu a celui Vechi este frecventă. Sfântului Apostol Iacov, zice: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacov; cap. 1; vers. 13-14). Iată ce spune în Vechiul Testament: „După acestea, Dumnezeu l-a ispitit/încercat pe Avraam” (Facere; cap. 22; vers. 1). Iată şi alte locuri unde Dumnezeu este numit, de fapt, satana întunericului şi ispititorul, ca de exemplu: „Zis-a Moise către popor: Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la încercare(să vă ispitească) pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să nu greşiţi. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. Şi a stat tot poporul departe, iar Moise s-a apropiat de întunericul unde era Dumnezeu” (Ieşirea; cap. 20; vers. 20-21). Şi alt text: „Atunci v-aţi apropiat şi aţi stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer şi era negură, nor şi întuneric. Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o” (Deuteronom; cap. 4; vers. 11 – 12). În aceste versete sumbre, întunecate, bazate pe întuneric, frică, manipulare şi ispite, ni se prezintă exact satana din adâncul întunericului, demascând încă o dată caracterul satanist al acestei cărţi. Dumnezeu nu are de ce să-l ispitească pe om, pentru că nu este ispititor! Dumnezeu nu are de ce să-l încerce pe om, pentru că este atotştiutor! Dumnezeu nu are de ce să se odihnească sâmbăta, pentru că Adam nu le-a predat sumerienilor această zi, ci Duminica, iar ziua sâmbetei este adoptată de Moise extrem de târziu, de la egipteni. Deci, sâmbăta babiloniană şi egipteană, este instalată ca zi de odihnă şi de Moise, să încarce cu ceva lipsurile teologiei sale.

Sfântul Apostol Iacov, minte când spune că Dumnezeu NU ispiteşte pe nimeni, ci numai satana? Nu minte deloc! Noi, mai mult de 1500 de ani, am rostit o rugăciune către un ispititor? „Şi nu ne duce pe noi în ispită” (din rugăciunea „Tatăl nostru”). Dacă şi Rugăciunea de căpătâi a fiecărui creştin a fost semnată cu pecetea fiarei satanice, falsificată în văzul tuturor şi totuşi, puţini au observat abaterea dogmatică! Doar că, în momentul în care începi să descoperi adevărurile, TOCMAI din Scriptură, vei fi considerat eretic! Dar, preferă să fii considerat eretic de ereticii care au falsificat rânduiala şi aşezământul Domnului, decât să fii eretic înaintea Lui Dumnezeu şi drept în faţa unor manipulatori străini de divinitate! Corect din punct de vedere dogmatic ar fi „Nu ne lăsa pe noi în ispită”, pentru că noi cădem în ispitele propriilor pofte şi nu Dumnezeu ne trimite sau ne duce în ele; însă, putem să-i cerem să nu ne lase în acele căderi personale, ci să ne ridice.

Naşterea lui Moise este relatată cu mai multe detalii în primul capitol al cărţii „Ieşirea”. Faraonul (Seti) ordonase uciderea tuturor pruncilor evrei. De aici, naraţiunea nu este altceva decât o epopee fictivă, specifică comportamentului iudaic din acele vremuri, care obişnuia să discrediteze cu orice preţ locurile pe unde trecuse. Acest adevăr ne este relatat de mulţi scriitori antici şi mai ales de dovezile palpabile, care ne atestă faptul că în Egiptul antic nu se făceau abuzuri asupra populaţiei, chiar construcţia piramidelor şi a altor edificii egiptene, constituiau un mod prin care ofereau o muncă oamenilor, bineînţeles remunerată. Este ştiut faptul că egiptenii nu construiau numai piramide, ei având numeroase porturi prin care exportau diverse produse comerciale, fructificau munca şi prosperau economia. Ei nu erau pasionaţi de crime şi torturi ca şi evreii, pentru că aceste orori nu aduceau nici un beneficiu. Ca drept urmare, evreii au trăit cu această teorie şi apoi ajung la limita sărăciei şi pleacă să muncească în Egipt din cauza foametei.

Nu există nicăieri alte argumente mai halucinante, similare celor relatate de evrei, privitor la brutalitatea stăpânirilor pe unde treceau. Vom înţelege mai târziu cu alte exemple şi date concrete. Aş dori să nu se înţeleagă faptul că poporul egiptean era drept înaintea Lui Dumnezeu în credinţa sa în diferite zeităţi şi cu imoralităţi (care nu lipseau nici de la evrei…). De pildă, „uciderea pruncilor” este un mod prin care preoţii de după Moise, sau chiar şi în timpul lui, sensibilizau la culme orice om, orice ascultător. Cum să nu te sensibilizezi când este vorba de copilaşi nevinovaţi? Dar, această persecuţie nu a existat, ei nefiind slugi în Egipt, ci angajaţi. Moise, de fapt, nu vorbea de cruzimea unui stat compact şi dezvoltat ca cel egiptean, ci exact despre propriile fapte criminale ale lor, ale evreilor.

Trecând peste uciderea pruncilor din vremea „naşterii lui Moise”, Fiica faraonului, prezentată în scrierile relevante ca fiind o „prinţesă”, de data aceasta ajunsese să coboare din înălţimea împărăţiei tatălui ei şi se scaldă într-un râu. Binecunoscut este faptul că evreii nu locuiau nicidecum la poalele curţii regale, ci tocmai în partea opusă a ţării; deci, vorbim despre o lungă călătorie a fiicei lui Faraon să se scalde într-un râu murdar de la periferia împărăţiei. Aşa se naşte povestea că fata îl creşte pe copil la casa faraonului. Poate fi exclusă total ipoteza ca Moise să fie tocmai un fiu al faraonului, predestinat pentru a crea mai târziu religia mozaică? Este de discutat pentru că multe dintre relatările sale sunt problematice şi incerte.

[1] Facere; cap. 46; vers. 27;

[2] Ieșire; cap. 1; vers. 5.

[3] Facere; cap. 26; vers. 11.

[4] Ieşire; cap. 6; vers. 18.

[5] Ieşire; cap. 6; vers. 20.

[6] Solomon; cap. 1; vers. 7.

[7] Facere; cap. 20; vers. 12.

Cap. 8. Cele zece porunci. Revelate, sau copiate? Crimele lui Moise.

Octombrie 29, 2017

Plagiatul mozaic din cultura teologică sumeriană nu este nici pe departe unul excelent, ci erorile se ţin lanţ în tot cuprinsul scripturii. Şi bineînţeles cum ştim cu toţii că Dumnezeu nu face greşeli, erorile Vechiului Testament ar trebui să ne argumenteze şi faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le insufla. Chiar şi celebrul „Decalog”, o lege a conduitei morale, o normalitate a omului plăcut Lui Dumnezeu, nu-şi are originea în „insuflarea” făcută lui Moise, cum caută autorul cărţii vechi-testamentare să se auto-preamărească, ci şi acesta este copiată din cultura antică egipteană, cultură pe care inclusiv Moise o studiase cât timp a stat în Egipt. Cartea celor 10 porunci este de fapt „Cartea Muritorilor”. Această carte era un îndreptar de făgăduinţe pe care omul le face divinităţii, cu aspectul original: „Nu-i fac rău aproapelui” (făgăduinţa a 5-a); „nu ucid” (făgăduinţa a 6-a), „nu preacurvesc” (făgăduinţa a 7-a), „nu fur” (făgăduinţa a 8-a), „nu spun minciuni în locul adevărului” (făgăduinţa a 9-a), „nu-i nedreptăţesc şi nici nu-i înşel pe alţii” (făgăduinţa a 10). Nu doar aceste 5 făgăduinţe coincid, ci toate, primele cinci nefiind semnificative pentru credinţa monoteistă, ci doar pentru cele politeiste; dar, conţinutul este similar. Aceste făgăduinţe le făceau egiptenii la funeraliile oricărei persoane şi o astfel de piatră cu inscripţia decalogului era aşezată în groapa răposatului, sau care erau mai înstăriţi, le sculptau pe pereţii mormintelor.

În ce priveşte Decalogul lui Moise – plagiat de la egipteni – replica este transformată dintr-o făgăduinţă, sau promisiune, într-o poruncă. Dumnezeu nu ne porunceşte, pentru că ne iubeşte, cunoaşte îndărătniciile, cât şi neputinţele noastre! Dumnezeu lasă libertatea omului de a-L urma. Ceea ce constituia Moise în acei ani, se definea ca „o nouă religie” şi în această problemă, impunerea, porunca şi invocarea Lui Dumnezeu, erau singurele mijloace prin care putea ajunge la destinaţie: manipularea oamenilor în direcţia dorită de către conducătorul lor. Acest Decalog este vital pentru mântuirea oamenilor; însă, nu-i aparţine lui Moise! Este un cod de făgăduinţe fireşti, pline de adevăr, dragoste şi bunătate, care sunt rânduielile firii umane, bineînţeles date de Dumnezeu; însă, nu lui Moise!

Dacă este să interpretăm asemănarea ca fiind o revelaţie, înseamnă că Dumnezeu le vorbea şi egiptenilor, de le-a revelat acest Decalog cu mult timp înainte de Moise?

Oare, fără porunca „să nu ucizi” sau fără textul original „nu ucid!”, omul nu ar fi ştiut ce înseamnă bunătatea, să nu facă rău semenilor, după cum spune şi proverbul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”? Ba bine că nu! Copierea acestor texte, falsificarea sau invocarea lor, era un mod prin care conducătorii şi puterile politice încercau să-şi ocupe timpul liber. Adeseori nu aveau altceva mai bun de făcut, ei fiind hrăniţi din produsul celor ce munceau din zi până în noapte. Era absurd ca într-o societate dezvoltată, cu cultură, parfumuri, invenţii, astrologie, matematică, ştiinţă medicală, etc., să ajungi să crezi că era ceva incredibil ce copiase Moise: „să nu ucizi”… Nici Jertfele aduse nu erau arse în faţa oamenilor, ci într-o cameră ascunsă, unde probabil ajungeau la casele preoţilor şi urmau să fie valorificate. Oamenii mâncau iarbă şi verdeaţă, iar pastorii se hrăneau cu bunătăţi.

Fiecare conducător al poporului evreu avea obişnuinţa să invoce dumnezeirea ca fiind responsabilă pentru reforme politice sau legislative, care de cele mai multe ori erau împrumutate de la alte popoare şi prezentate ca fiind „proaspăt insuflate de sus”. Iată alte câteva exemple de satanism prezent în Vechiului Testament: „ucideţi toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le; iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” (Numeri; Cap. 31; vers. 17-18.) Religia mozaică o argumentează ca fiind „revelaţie a lui Dumnezeu”. A cărui dumnezeu?! De când Dumnezeu are apucători de violator de virgine? Această poftă o avea doar obsedatul sexual care conducea poporul, nicidecum revelat de Dumnezeu, ci insuflat de cultura satanistă pe care o înrădăcinase în obiceiurile oamenilor. Iată încă un exemplu de satanism: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi sa-i ucideţi cu pietre: pe fată pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui său. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău” (Deuteronom; cap. 22; vers. 23). În viziunea călăului-autor, Moise, care nu are ce căuta în Calendarul Ortodox, ce vină ar fi avut acea femeie violată? De cele mai multe ori violatorii îşi iau măsurile de precauţie, ca nimeni din jur să nu audă nici un zgomot, strigăt, sau alt indiciu care să le trădeze prezenţa. Dumnezeu nu ar fi revelat o asemenea nedreptate şi aberaţie, scornită doar în mintea sadică a unui om, care vedea libertatea doar pentru el; în rest, moarte şi crimă, torturi şi chinuri întunecate – revelate de stăpânul întunericului, diavolul.

Cap. 9. Victorii închipuite şi cuceriri mincinoase. Alte crime psihopatice şi promisiuni „divine” neadeverite niciodată. Evreii au plecat de bunăvoie în Egipt şi nu au fost luaţi în robie.

Octombrie 29, 2017

Poporul evreu nu prea pare să fi existat înainte de Moise. De pildă, mulă lume se duce la „muntele căpăţânii”, unde evreii spun că este îngropat capul lui Adam; însă, el a trăit între Tigru şi Eufrat, cum zice şi Vechiul Testament, nicidecum în Israel. Nici războaiele măreţe din care ieşeau victorioşi cam tot timpul, nu erau decât relatări lăudăroase, după câteva sute de ani de când s-ar fi întâmplat acea victorie. Acest detaliu îl descoperim la Iosua: „Apoi a lovit Iosua tot ţinutul muntos, Neghebul, câmpia şi ţinutul mării şi pe regii lor şi n-a lăsat să scape nimeni, ci a omorât toată suflarea, cum poruncise Domnul Dumnezeul lui Israel” (Iosua; cap. 10; vers. 40). Aici iarăşi avem un exemplu în care Iosua nu face altceva decât să-şi arate lipsa de credinţă în Dumnezeu, scopul lui fiind să le spună oamenilor orice, să-l invoce pe oricine, doar ca ei să fie determinaţi să omoare într-una! După ce poporul îşi dă seama că el încearcă să-i mintă cu relatările atât de victorioase, la 5 capitole după ce a scris prima afirmaţie lăudăroasă, bineînţeles, Iosua se schimbă radical şi uită şi de victorie şi de faptul că-i „omorâse pe toţi”, revenind cu altă explicaţie mai plauzibilă: „Dar pe Iebusei, locuitorii Ierusalimului, nu i-au putut alunga fiii lui Iuda şi de aceea Iebuseii trăiesc cu fiii lui Iuda în Ierusalim până în ziua de astăzi” (Iosua; cap. 15; vers. 63). Acum n-a mai existat „exemplara” ucidere a tuturor şi până la urmă iudeii au şezut şi ei pe lângă vechii locuitori ai Ierusalimului, iebuseii, care i-au primit la ei în cetate şi nu mai umblă pribegi cu oile şi caprele. Deci, victoria lăudată nu prea a fost reală.

Făgăduinţele cu care conducătorii evrei îşi ţineau în frâu poporul, erau minciunile „picate din cer”. Iată încă un exemplu de „joaca de-a profetul”. Aici este discutabilă verticalitatea divină, din perspectiva textului biblic: „Atunci Domnul i S-a arătat şi i-a zis: Să nu te duci în Egipt, ci să locuieşti în ţară, unde-ţi voi zice Eu. Locuieşte în ţara aceasta şi Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, că ţie şi urmaşilor tăi voi da toate ţinuturile acestea şi-Mi voi împlini jurământul cu care M-am jurat lui Avraam, tatăl tău. Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea” (Facere; cap. 26; vers. 2-4). Subînţelesul prin care Isaac le spunea oamenilor ce i-a zis lui, personal, Dumnezeu, într-un colţ, fără să vadă şi să audă nimeni, ne descoperă un mare adevăr pe care mai devreme probabil l-aţi fi contestat: Evreii NU erau luaţi în robie de gigantul popor Egiptean, pentru că erau prea puţini! Aici se vede clar cum conducătorul încearcă să le spună oamenilor:  NU plecaţi în Egipt – deci, de bunăvoie – ci staţi aici că vom deveni un popor mare. Când vreo dată a cucerit sau a stăpânit evreul Egiptul, Mesopotamia, ţara Filistenilor şi alte ţări din acea zonă? Niciodată! Deci, conducătorul politic le promite oamenilor şi nicidecum Dumnezeu! El apelează la această şarlatanie pentru că oamenii, istoviţi de atâta slugărnicie şi sărăcie, tindeau să nu-l mai urmeze pe şeful tribului evreiesc şi doreau să plece în lumea largă. El le promite: staţi cu mine că eu voi pune la cale cucerirea tuturor; însă, nu cucereşte nimic; dar, are slugi garantate la oi şi capre, deci, mână de lucru gratuită, doar pe promisiunea viitorului.

Trecuse câteva generaţii de la Avraam şi lumea deja nu-i mai credea pe conducători şi opta să se ducă la muncă în Egipt, pentru a avea ce mânca. Pe de cealaltă parte, conducătorii apelau la tot felul de strategii pentru a nu-şi pierde slugile şi muncitorii şi pentru a nu rămâne şi ei săraci, să fie nevoiţi să muncească, în loc să trăiască din munca altora. Până acum Dumnezeu nu-şi împlinise promisiunea[1] făcută lui Avraam. Oare, Dumnezeu este un mincinos notoriu? Nicidecum! Dumnezeul evreilor era o entitate inexistentă; însă, Dumnezeul cel adevărat, necinstit de evrei, nu le vorbeşte niciodată şi nici nu le promite nimic, decât mincinoşii politicieni din fruntea tribului nomad.

Chiar şi Avraam apela la aceleaşi strategii de a le promite ceva oamenilor, dar tot ca şi cum i-ar fi făgăduit Dumnezeu, pentru a fi cât mai credibil în faţa lor: „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit” (Facere; cap. 18; vers. 18-19). Care era voia acelui dumnezeu? Crimă, întuneric, torturi, violuri, urgii, nenorociri? Acela nu era Dumnezeu! Este vădit că evreii le promiteau marea cu sarea; dar, în momentul în care ajungeau la ananghie, conducătorii schimbau felul lucrurilor, în unul mai realist: „Atunci Iacov a zis către Simeon şi către Levi: Mare tulburare mi-aţi adus, făcându-mă urât înaintea tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor. Eu am oameni puţini la număr; se vor ridica asupra mea şi mă vor ucide şi voi pieri şi eu şi casa mea” ( Facere; cap. 34; vers. 30); iar mai departe, găsim o altă completare a vitejiei: „Iar Israeliţii, văzându-se în primejdie, pentru că poporul era strâmtorat, s-au ascuns prin peşteri, prin stufişuri, printre stânci, prin turnuri şi prin şanţuri” (I Regi; cap. 13; vers. 6). Iată că se sfârşeşte epoca lui Avraam şi diavolul minţii lor i-a minţit şi au rămas un popor mic de atunci şi până în zilele noastre. Mai mult de atât, din bravi cuceritori, permanent protejaţi de divinitatea de negăsit, ajung să fugă mâncând pământul, ascunzându-se prin peşteri sau grote, doar să scape cu viaţă.

Un preot teolog din Arhiepiscopia Tomisului încerca să explice în ziarul „Adevărul” că: „Biblia nu ne prezintă un Dumnezeu nedrept, ci doar faptul că ochiul rău poate vedea rău chiar şi pe cele bune sau drepte”. Dar, ne va fi greu, oare, să argumentăm că nu există nici o divinitate care să le vorbească şi că Dumnezeul bunătăţii, nu le-a vorbit niciodată acestor criminali? Preotul încearcă să mai explice că: „În timp ce Noul Testament este o lume a dragostei, iertării şi îndreptării, Vechiul Testament pare o lume a răzbunării, crimei şi imoralităţii. Ar fi greu să evaluăm lumea dinainte de Hristos prin prisma principiilor Noului Testament”[2]. Observăm aici cum încearcă din răsputeri să ne prezinte ca şi cum lumea era brutală, nu exista cultură, nu exista lume ştiinţifică, nu exista moralitate şi discernământ. Preotul Tănăsescu încearcă să ne facă să credem că nu există nici un fel de disciplină şi conduită, iar oamenii nu au de unde să cunoască. Drept să vorbim, noi nu discutăm de un popor din era Mezozoică  sau Cenozoică, când omul ar fi putut fi sălbatic. Noi discutăm despre un popor care apare în jurul anilor 1400 înainte de Hristos, când cultura era deja definită, marile popoare erau preocupate de ştiinţă, descoperire, intelectualitate şi nicidecum doar de bătăi, crime, torturi, etc. Va trece timpul şi din islamul fanatic de astăzi se va naşte vreo altă confesiune. Aceea cu siguranţă va vorbi supuşilor labili că în perioada anilor 2000-2050, adică în perioada noastră, erau numai fapte de cruzime peste tot şi nu exista civilizaţie de nici un fel, de asta omorau ei şi erau mai problematici societăţii decât preistoricii… Aşa se va naşte încă vreun popor cu un tipar „Vechi Testamentar” islamic, bazat pe crime, torturi şi schingiuiri, mizând pe impresia că aşa era lumea în acea vreme. Iudaismul stă de altfel la baza islamismului de astăzi, care s-a remarcat în toată lumea prin câtă cultură au alte popoare şi cum văd islamiştii să trăiască împreună cu popoarele culte: să le omoare şi să le oblige să adere la cultul lor! Totuşi, când vechii-testamentari şi-au creat acea lege plină de crime şi morţi, au venit cumva sumerienii peste ei, să-i omoare de ce s-au îndepărtat de Credinţa Părintelui Adam? Nu!

Hristos, venind în lume, nu a dus mai departe iudaismul, formând un creştinism pe rădăcini eretico-satanice şi criminale! Hristos este numit şi „Adam cel nou” şi de aici trebuie să vedem că Acest Adam Cel nou, Dumnezeu şi Omul, ne-a lăsat prin Apostoli exact aceleaşi simboluri ale lui Adam cel vechi şi ale Sumerului de demult dispărut: Crucea; Steaua Dumnezeirii şi Peştele. Hristos ne-a adus sumero-creştinism şi nu iudeo-creştinism. În cea de-a doua parte vom vedea care Sfinţi Părinţi au ripostat împotriva iudaizării textului Noului Testament, din timpul unor Sinoade ecumenice şi locale, unii fiind chiar ucişi în timpul acestor adunări episcopale, de către aşa-zişii împăraţi creştini, precum: Sfântul Alexandru al Alexandriei, ucis prin otrăvire la Sinodul I Ecumenic, pentru că l-a depistat pe Constantin cel mare ca fiind autor al diversiunii arianiste, care nu apare cu scopul pe care-l ştim noi, ci de a camufla altceva, mai grav; Sfântul Meletie al Antiohiei, ucis chiar în timpul Sinodului; Sfântul Ambrozie de Mediolan – otrăvit în timp cu trufe, pentru că l-a certat pe împăratul Teodosie, care a revizuit mai mult decât trebuia textul biblic; Sfântul Vasile cel Mare şi fratele său Grigorie sunt asasinaţi amândoi la 49 de ani; Sfântul Ioan Gură de Aur este ucis după ce hirotoneşte un episcop sumero-creştin, despre care câteva cărţi bisericeşti ne vorbeşte în detaliu, dar extrem de puţin.  Patriarhul Teofil al Antiohiei omoară 10.000 de părinţi care se revoltase împotriva Sinodului care revizuise textul biblic în totalitate şi-l iudaizase în cele mai cutremurătoare proporţii şi alte crime sadice, barbare şi maniace, pornite chiar din perioada lui Constantin cel mare, al cărui tată, Chlorus, fusese evreu şi conducător al Palestinei; dar, să revenim la textul Vechiului Testament!

O altă promisiune neîmplinită, dar deși este prezentă în Vechiul Testament, rămâne neobservată de mulți cititori îndoctrinați. Subiectul este legat de soarta lui Iacov. Acesta, ajuns la limita sărăciei, hotărăște să plece în Egipt, lăsându-se convins de popor. Versetele demontează încă o dată falsa ipoteză că ei au fost luaţi în vreo robie de egipteni, devreme ce nu reprezentau nici măcar o ţară, ci un grup de nomazi care se plimbau cu căruţele de colo colo: „Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău, nu te teme a te duce în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare. Am să merg cu tine în Egipt Eu Însumi şi tot Eu am să te scot de acolo, iar Iosif îţi va închide ochii cu mâna sa!” După aceasta s-a ridicat Iacov de la Beer-Şeba, iar fiii lui Israel au luat pe Iacov, tatăl lor, şi pe copiii lor şi pe femeile lor în căruţele pe care le trimisese Iosif, ca să-l aducă.” (Facere; cap. 46; vers. 3-5). Încă o dată Vechiul Testament ne arată faptul că ei au plecat în Egipt şi nu a venit cineva să-i ia în robie; dar, ceea ce este foarte important şi neobservat de nimeni, este faptul că acea voce, pentru impresionarea poporului, îi promite că-l va scoate din Egipt şi-l va hărăzi tot aşa, un popor mare cât toate zilele din an. Iacov probabil şi-a dat seama că în Egipt are condiţii bune de trai, fapt ce-i va determina pe evrei să se înmulţească atât de mult, încât vor cuceri Egiptul, atacând din interior.

Oprindu-ne la promisiunea că-l va scoate din Egipt, este clar că nu Dumnezeu vorbea cu el, pentru că, mai apoi, Moise relatează chiar în capitolul următor că „Iacov a mai trăit în ţara Egiptului şaptesprezece ani. Zilele vieţii lui Iacov au fost deci o sută patruzeci şi şapte de ani” (Facere; cap. 47; vers. 28); „Sfârşind Iacov poruncile sale, pe care le-a dat feciorilor săi, şi întinzându-şi picioarele sale în pat, şi-a dat sfârşitul şi s-a adăugat la poporul său” (Facere; cap: 49; vers. 33). Deci, făgăduinţa lui nu a fost o promisiune de la Dumnezeu, ci, modul prin care şi-a minţit şi manipulat slugile credule, pentru că el nu a mai ieşit din Egipt, ci acolo a murit. Deci, nu l-a mai scos viu şi cu nici un popor gigant de acolo. Încă o dată constatăm că Dumnezeu nu minte; iar divinitatea invocată în Vechiul Testament nu este Dumnezeu şi nu le vorbeşte, nu le promite, nu îi minte!

Această profeţie „te voi face un popor mare” sau „vei avea un popor cât numără stelele cerului”, sau „prin tine se vor binecuvânta toate neamurile”, teologii contemporani cu noi, iudaizaţi până în adâncul conştiinţei, încearcă să ne explice că din Avraam se va naşte Hristos şi el va binecuvânta toate neamurile. V-aţi întrebat vreo dată, ca însuşi Noul Testament să ne explice de ce Hristos nu se trage din Avraam, Isaac, David, Iuda etc.? În partea a doua a cărţii vom vedea despre ce taine este vorba şi ce avem în faţa ochilor şi suntem manipulaţi să nu vedem. Să nu uităm că nici această profeţie „du-te în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare” nu se referă la nici un Iisus Hristos şi nu prevesteşte nimic! Pentru că el spune: „mi-a zis Dumnezeu să mergem în Egipt la lucru. Ne înmulţim şi ne facem un popor mare, atacăm Egiptul şi-l cucerim! Numai că, profeţia nu se adevereşte nici unde şi nici cum, pentru că în Egipt ei nu au devenit deloc un popor mare, ci relativ tot la fel de lipsit de cultură, în ciuda faptului că au stat în cel mai civilizat şi dezvoltat imperiu al lumii de atunci. Asta a fost o altă minciună a conducătorului: „haide-ţi după mine! Nu mă lăsaţi slugilor, sclavilor! Eu am nevoie de sclavi la oi şi capre! Este foarte simplu de ce nu se adeverea cam nimic: Nu le vorbea Dumnezeu!

[1] Facere; cap. 12; vers. 3.

[2] Preotul Tănăsescu; ziarul „Adevărul” din 10 iulie 2015.

Cap. 10. Poruncă divină: să fie omorâţi cei ce vor să vadă ce fac profeţii cu banii donaţi la templu.

Octombrie 29, 2017

Dacă teatrul pe care-l juca Moise şi apropiaţii săi, chiar şi urmaşii sau înaintaşii, era unul foarte bine crezut de popor, v-aţi întrebat vreo dată cum se cereau bani în numele Domnului? Iată: „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului răscumpărare ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul număratului. Cel ce intră la numărătoare să dea jumătate de siclu, după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere; deci darul Domnului va fi o jumătate de siclu. Tot cel ce intră la numărătoare, de la douăzeci de ani în sus, să aducă această dare Domnului. Să nu dea bogatul mai mult, nici săracul mai puţin de jumătate de siclu dar Domnului, pentru răscumpărarea sufletului” (Ieşirea; cap: 30; vers. 11-15).

Era şi ceva evident… Lui Dumnezeu nu-i trebuiau banii oamenilor la acest recensământ, care mai degrabă era o strângere de fonduri. Banii colectaţi mergeau „la templu” după cum poruncise „domnul”. Doar că la templu nu era Domnul, ci fratele lui Moise, Aaron. Nu ne-ar trebui prea multă minte să ne întrebăm despre ce este vorba. De obicei banii se strângeau în „cortul sfânt”. Aici, de asemenea, se întâmplau cele mai frecvente minuni, precum ar fi: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Vezi ca seminţia lui Levi să n-o bagi la numărătoare şi să nu-i numeri pe fiii lui Levi cu fiii lui Israel; Ci rânduieşte pe leviţi la cortul adunării şi le încredinţează toate lucrurile lui şi toate câte sunt în el. Ei să poarte cortul şi toate lucrurile lui, să slujească în el şi să îşi aşeze tabăra împrejurul lui. Când va fi să plece cortul, leviţii să-l strângă, şi când va fi să se oprească, leviţii să-l aşeze; iar de se va apropia unul străin, să fie omorât”(Numeri; cap. 1; vers. 48-51). Nimeni nu vedea nici cine vorbea cu ecou, devreme ce în cort era doar fratele lui Moise şi nici nu aveau voie să vadă cine numără banii, că altfel erau ucişi. Deci, afacerea de familie a lui Moise mergea cu roatele ca şi unse.

Recensământul şi strângerea banilor nu trebuia să se facă de faţă cu cei număraţi, adică de faţă cu slugile simple, oamenii de rând, iar leviţii să fie cei ce numărau banii şi numărul de locuitori, să ştie cât au câştigat din această înşelăciune şi câtă prostime există pe faţa pământului. La sfârşit, de asemenea, fratele lui Moise ascuns după cort, vorbeşte cu ecou să-l audă lumea şi să creadă că este Dumnezeu, spunându-le cu subînţeles: „supuşilor, voi să credeţi ce vă zicem noi, că de nu, domnul ne-a pus să vă omorâm dacă vă uitaţi în interiorul cortului. Noi suntem cinstiţi şi banii nu-i vom folosi pentru bunul nostru trai… Vă primitem!” Aşa s-au dezvoltat afaceri fructuoase în rândul familiilor de conducători evrei, iar poporul a rămas tot la stadiul de colibe din paie, oi şi capre. Pe de cealaltă parte, aspectul recensământului „secret” are şi o strânsă legătură cu practicile lui Avraam care-şi minţea poporul că este unul extrem de mare şi care nu credea în aceste basme, era condamnat la moarte.

Nu exista alternativă pentru omul de rând. Erai obligat să crezi în minciunile lui Moise că vorbea Dumnezeu cu el, de fapt după principiul „nu l-aţi văzut şi nu l-aţi auzit, dar l-am auzit eu când eram singur. Dacă nu credeţi şi nu vă spuneţi vă voi ucide la porunca domnului”. Pe semne că se mai iveau şi persoane care tăgăduiau parşivitatea diavolului; dar, aceştia trebuiau cu orice preţ omorâţi. Altfel, afacerea biblico-evreiască avea să cadă mult prea devreme: „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronom; cap. 17; vers. 12). Scurt şi cuprinzător: acceptă să fii manipulat ca să nu fii ucis! Dacă nu accepţi, altă alternativă nu ai! Islam!

Crimele în masă se făceau acolo unde reuşeau să găsească câte un trib nomad fără apărare, pe care-l puteau cuceri. Era şi normal să ajungă într-un trib străin şi să descopere că acolo nu credeau în Moise, nu ştiau cine este Moise, nu aveau internet să caute şi nici relaţii de dialog cu evreii sălbatici, să ştie sau să practice ritualurile lor. În aceste condiţii, conducătorul dornic să mai capete o parcelă de pământ, aplica aceeaşi strategie a vârâtului după cortul sfânt, de unde i se auzea vocea şi zicea: „Să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronom; cap. 13; vers. 15-16). Dumnezeu nu vorbea cu Moise şi nici cu vreun criminal obscur, ci setea lui satanică de a ucide oameni nevinovaţi, chiar şi de alte credinţe de ar fi fost. Era ceva firesc să descoperi oameni care se închină chiar şi la vreo vacă, piatră sau orice altceva, întrucât vorbim totuşi de o perioadă destul de îndepărtată în timp. Nu toate popoarele evoluase, cum nici astăzi nu au dispărut triburile criminale şi mediocre. Devreme ce toate lucrurile din cetate erau spurcate de idolatrie, nu ar trebui să ne punem un semn de întrebare: cum le-ar fi cerut Dumnezeu ca jertfă Lui? Este ca și cum ai spune că vei săvârși Sfânta Liturghie dintr-un vin stricat, cu miros rău și o pâine mucegăită, care, nu sunt deloc bine primite înaintea Lui Dumnezeu, decât atunci când nu divinitatea i-a cerut şi revelat evreului o aşa blasfemie.

Un alt aspect stânjenitor pentru imaginea proorocilor şi a modului în care născoceau doar crime şi violenţe, fără să lase măcar ceva frumos şi bun în urma lor, este conturat în alte două versete din cartea a III-a a Regilor. Aici este prezentat cu lux de amănunte o boală psihică a unui om, considerat prooroc. Nu este exclus nici faptul ca oamenii cu boli psihice, ieşiţi din comun, să fi fost chiar cooptaţi în această postură de către conducătorii triburilor, dinadinsul pentru a asculta fără şovăire şi să fie folosiţi în manipularea populaţia: „Atunci un om din fiii proorocilor a zis către un prieten al său, după cuvântul Domnului: „Bate-mă!” Dar acesta nu s-a învoit să-l bată. Atunci i-a zis: „Pentru că nu asculţi de glasul Domnului, iată, când vei pleca de lângă mine, te va ucide un leu”. Şi plecând omul acela de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a ucis pe dânsul” (III Regi; cap. 20; vers. 35-36). Nici nu-i de mirare că astăzi unii au început să argumenteze prezenţa „extratereştrilor verzi” sau a zânelor şi a sirenelor. Se regenerează vădit înalta capacitate intelectuală a omului… Doamne fereşte de atâta prostie şi retard de rang înalt!

Unii teologi ar încerca să găsească tot felul de explicaţii banale, cu aspect de „tâlcuire”. De cele mai multe ori, tâlcuirea înseamnă abaterea de la subiect, doar pentru a nu mai da nici o explicaţie teologică şi coerentă acelei situaţii. În situaţia crimelor împotriva unor fiinţe fără raţiune, a unor copii, chiar şi a unor adulţi, nu poate fi răstălmăcită la infinit, doar pentru ca noi să dăm slavă unei cărţi evreieşti inutile, sau chiar foarte dăunătoare!

Este lesne de înţeles de ce ţi se reproşează dacă încerci să o „tâlcuieşti” altcumva decât acele note de subsol, date tocmai de oamenii evreilor, ca tâlcuirea ta să se învârtă tot în perimetrul necunoştinţei tale, dorit de ei. Diferenţa dintre aceste versete, îndemnuri la crime sau relatările unor omoruri grosolane, sadice şi satanice, este acela că o parabolă, o metaforă, nu se îndreaptă spre sfatul „mergi şi ucide”, ca tu din tâlcuire să interpretezi că trebuie să mergi să-ţi prăşeşti ogorul. Ele pur şi simplu nu sunt chiar deloc metafore, ci îndemnuri criminale, după tradiţiile vechilor arabi (care apr de nenumărate ori în Vechiul Testament şi nu este exclus ca şi legea lui Moise să fie chiar o inspiraţie arabică, cel puţin la capitolul sadism, satanism, crime şi torturi.

Trecând mai departe, va trebui să vedem şi „sfinţenia” din cartea Proorocului Isaia, în care din patru sfaturi bune, două sunt criminale, orgolioase şi întunecate. Iată ce fel relatează acesta o profeţie de-a lui, despre care bineînţeles că spunea că-i revelată de Dumnezeu: „Oricine va fi aflat va fi străpuns şi oricare va fi prins va cădea de sabie. Copiii lor vor fi zdrobiţi înaintea ochilor lor, casele lor vor fi jefuite şi femeile lor necinstite” (Isaia; cap. 13; vers. 15-16). Din textul său reiese că acel dumnezeu sadic, care-i revela lui, adică diavolul, era pasionat nu numai de uciderea unor copii, în faţa unor părinţi cu inimile frânte! Vă daţi seama ce înseamnă să-ţi ucidă copilul în faţa ochilor tăi? Mai mult de atât, acest zeu-satanic este fascinat deopotrivă şi de tortură, dar şi de violuri şi nu în ultimul rând de jefuirea caselor, de parcă Lui Dumnezeu îi trebuia bucuria goliciunii unor evrei sălbatici, de a batjocori nişte femei şi mai ales lucruşoarele care se găseau prin acele case sărăcăcioase şi cu pereţii pătaţi de sânge, după ce treceau pe acolo „oştile domnului” – ale domnului întunericului, ale satanei!

Cap. 11. Nu mai găseau ce să omoare? Au început să omoare animale! De ce? De virtute!

Octombrie 29, 2017

Dacă celelalte popoare ale lumii aduceau tot felul de aporturi culturii, care era în plină dezvoltare în vremea apariției Israelului ca stat și religie mozaică, aceștia din urmă aveau o diversitate de mediocrități sadice ridicate la nivel de „bunătate”. Nu este exclus ca noi acum să vorbim despre nişte psihopaţi, pe care, din păcate, îi avem în Calendare ca şi „Sfinţi”, introduşi intenţionat de evreii infiltraţi la conducerea Bisericii Creştine, după secolul al IV-lea. De pildă, mediocritatea acestei „legi” nu are absolut nimic sfinţitor sau mântuitor în ea. Dacă în culturile altor popoare paşnice şi pline de bunătate, cum au fost sumerienii, Dumnezeu lăsa urme fascinante de prezenţă şi chiar implicare absolută; în problema iudaică lucrurile sunt desprinse din cele mai groaznice poveşti ale omenirii. Este esențial de explicat de ce legea lui Avraam şi a lui Moise nu este Sfântă şi nu sfinţeşte, ambii fiind necesari în afara Calendarului şi total excluşi din menţiunile Bisericii Lui Hristos şi nu numai aceştia!

Iertarea păcatelor vine de la Dumnezeu prin pocăinţă şi îndreptare, cum au învățat și Sfinții Apostoli ai Lui Hristos. Degeaba se străduiesc unii aşa-zişi oameni ai Bisericii să ne prezinte faţa sadică a poporului evreu, ca fiind argumentată şi temeinică, devreme ce pocăinţa, bunătatea şi cererea iertării înaintea Lui Dumnezeu exista și în vechime; însă, oamenii – mai exact conducătorii – fiind atât de sadici şi îndepărtaţi de Dumnezeu, nu doreau nici în ruptul capului să facă acest lucru. Iată un exemplu de „lege nouă” a Vechiului Testament, care încalcă orice principiu de bunătate şi pocăinţă: „dacă va greşi o căpetenie şi din neştiinţă va face, împotriva uneia din toate poruncile Domnului Dumnezeului său, ceva ce nu trebuia să facă şi vrednic de osândă. Când va afla el păcatul său, pe care l-a săvârşit, să aducă jertfă pentru păcat un ţap fără meteahnă. Să-şi pună mâna sa pe capul ţapului şi să-l junghie, unde se junghie arderile de tot, înaintea Domnului; aceasta este jertfă pentru păcat. Iar preotul să ia cu degetul său sânge de la jertfa pentru păcat şi să-l pună pe coarnele jertfelnicului arderii de tot, iar celălalt sânge să-l toarne la temelia jertfelnicului arderii de tot. Toată grăsimea ei s-o ardă pe jertfelnic, ca grăsimea jertfei de izbăvire, şi aşa îl va curăţi preotul de păcatul lui şi i se va ierta” (Levitic; cap. 4; vers. 22-26). În aceste paragrafe de lege pe care şi-o constituia chiar căpetenia, adică Moise, autor al cărţii, nu vrea nici în ruptul capului să lepede de la el crima, sângele, durerea altora pentru moftul lui, sau chiar şi pentru iertarea păcatelor lui. Cât de bolnav mintal să fii, să asculţi urletele unei animale nevinovate, pentru mocirla păcatelor tale, în loc să urli tu pentru ele, să se audă până în înaltul cerului că-ți pare rău pentru ele?

Dumnezeu nu avea nevoie de jertfe criminale, după cum zice Ieremia: „La ce Îmi este bună tămâia care vine din Şeba şi scorţişoara din ţară depărtată? Arderile de tot ale voastre nu le voiesc şi jertfele voastre Îmi sunt neplăcute”[1]. „Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!”[2] „Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”[3].

Cel mai cunoscut Psalm, în toată lumea Ortodoxă, este Psalmul 50, citit şi cântat în diferite momente din slujbele Bisericii, începe bine şi se termină total criminal, după cum urmează: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmul 50; vers. 1-3). Evident, este un exemplu de rugăciune, în contextul în care Dumnezeu nu are nevoie de pielea tăiată a lui Avraam şi nici de vacile, ţapii şi animalele chinuite de adepţii lui Moise. Dumnezeu are nevoie de duh umilit, înfrânt şi smerit, dezarmat de răutate şi înarmat cu bunătate şi cu dragoste. „Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50; vers. 17-18). Cât de frumoase sunt aceste cuvinte! Şi iată cât de păgâneşti sunt cele din urmă: „Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei” (Psalmul 50; vers. 19-20). Cât de subtil este formulată această rugăciune şi cât de greu ne putem da seama, decât doar dacă o privim cu mare atenţie. Iniţial, regele David începe cu un text linguşitor, el fiind un alt personaj biblic care şi-a ucis ruda pentru că-i plăcea de soţia aceluia, ca după uciderea lui să se culce cu femeia sa; dar, fiind împărat, îndată ştergerea crimelor veneau „ca din cer”, în chip fals şi mincinos. Această rugăciune începe atât de frumos, cu un parfum de pocăinţă precreştină, bună şi de apreciat. Continuă cu pocăinţă, inimă înfrântă de tipul „Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta”[4] şi dacă este să-i primească Dumnezeu pocăinţa aceasta, care într-adevăr este frumoasă, bună şi de apreciat, iar zidurile Ierusalimului vor fi construite „din senin” şi toate vor fi bune, atunci va trece de la pocăinţa frumoasă la aceea de a tortura nişte viţeluşi nevinovaţi, doar să vadă poporul că ei „jertfesc” Domnului. Această jertfă este o aberaţie diavolească, născocită în doctrinele păgânilor, când aduceau jertfe chinuite înaintea zeilor. Să mai spunem că pe data de 25 martie romanii tăiau câinii la templu şi-i aduceau jertfă cu tămâie, iar iudeo-creştinii au pus ca dată de prăznuire a Bunei Vestiri, în această zi a câinilor?

Sadismul împrumutat de poporul nomad de la popoarele păgâne, formează o foarte mare parte din legea Vechiului Testament. Pentru a înţelege şi mai mult de ce această lege este satanică, trebuie să privim falsitatea celor ce o apără, adică teologii de astăzi. Ni se spune intens şi cu precizie că „nu exista pocăinţă” în Vechiul Testament. Cel mai la vedere argument biblic, Psalmul 50, ne arată contrariul şi că avea pocăinţă frumoasă, dar era acoperită de aceşti „sfinţi” Prooroci care o abrogau şi o înlocuiau cu crime oribile. Ei argumentează ca şi cum „nu s-a arătat încă Hristos să le vorbească despre bunătate”. Însă, să nu uităm că Decalogul, furat de Moise din cultura egipteană antică, era un cod de făgăduinţe, pline de bunătate. Până la începutul propovăduirii Domnului, oamenii aveau cunoaştere despre bunătate şi puteau face fapte bune câte doreau, nu era un haos total pe pământ şi toată lumea omora tot ce-i ieşea în cale. Aceste apucături sadice au fost evidenţiate doar la câteva popoare păgâne, printre care şi la cel evreu.

Jertfele nu constituiau numai vaci, ţapi, oi sau alte animale mari. În aceeaşi carte, Leviticul, autorul stă liniştit în camera lui şi concepe cum să fie omorâtă de vie o biată pasăre, un pui mititel, care abia deschide şi el ochişorii şi vede splendoarea soarelui şi a celor din jurul lui. Se apropie de el un neisprăvit, care nu vrea să se roage pentru iertarea păcatelor lui şi îl să-l omoare de viu: „Dacă aduce el din păsări ardere de tot Domnului, să aducă jertfa sa din turturele sau din pui de porumbel. Preotul să o aducă la jertfelnic, să-i frângă gâtul şi să o pună pe jertfelnic, iar sângele să-l scurgă pe peretele jertfelnicului. Guşa şi penele să le scoată şi să le arunce lângă jertfelnic, în partea dinspre răsărit, la locul cenuşii. Apoi să-i frângă aripile, fără a le desprinde de trup, Şi să o ardă preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe foc, ca ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului” (Leviticul; cap. 1; vers. 14-17). Acesta era un ritual satanist de a mânji pereţii acelui templu cu sânge nevinovat, cu suferinţele unor fiinţe inocente! Cât de creştini suntem, oameni buni, încât să ne închinăm istoriei unor criminali sadici, să-i avem ca „sfinţi” în calendar, în timp ce nici măcar toţi Sfinţii Apostoli ai Lui Hristos nu-şi găsesc loc de sărbătoare? Ce creştini suntem să ne închinăm unui dumnezeu satanic, sadic şi unor prooroci cu templele mânjite de sânge, cum fac sataniştii din ziua de astăzi? La ce vă închinaţi?

Poporul evreu nu avea nevoie de un motiv anume să omoare. Dacă era vorba de un păcat, ei trebuiau să omoare; dacă era vorba de oameni care se căsătoreau, asemenea conducătorilor lor, cu persoane de alt neam (după exemplul lui Moise), trebuiau omorâți. În privinţa capului poporului, el era lăsat în viaţă şi era considerată virtute fapta sa, oricare ar fi fost. Când oamenii apropiaţi ai conducătorului săvârşeau un păcat de moarte, ei nu erau omorâţi ca oamenii de rând, ci „spălarea” se făcea tot prin moarte, terorizând şi masacrând animale sau păsări nevinovate. Moartea, sadismul, întunecimea şi minciuna revelată, erau cele patru laturi principale ale acestui popor. Acesta nu numai că nu este „poporul Lui Dumnezeu”, ci legea lor, proorocii care o debitau şi o promovau, constituie o erezie şi o bătaie de joc la adresa Lui Dumnezeu!

[1] Ieremia; cap. 6; vers. 20.

[2] Isaia; cap. 1; vers. 11.

[3] Osea; cap. 6; vers. 6.

[4] Psalmul 50; vers. 15.

Cap. 12. Legea Veche – o blasfemie criminală la adresa Lui Dumnezeu.

Octombrie 29, 2017

În unele locuri biblice, evreii scriu că Dumnezeu nu pedepseşte pentru păcatele altora: „Şi a mai zis Avraam: „Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?” Iar Domnul i-a zis: „Pentru cei zece nu o voi pierde” (Facere; cap. 18; vers. 32).

De aici să facem câteva comparaţii între înţelesurile următoarelor versete. Teologii încearcă să dea o explicaţie fermă, dar, tot cu intenţia că poate vor găsi o modalitate de a se abate de la subiect, prin vreo tâlcuire strategică. Este clar că nu ai cum să impui cuiva: „du-te şi omoară-l pe cutare om” şi când eşti întrebat dacă l-ai trimis să-l omoare, tu să argumentezi că l-ai trimis să-i dăruiască o cană de apă. Sensul cuvântului crimă este unul singur, oricât s-ar strădui să transformăm din „da” în „nu”.

Comparaţia întâi:

„Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit, ci pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam” (Numeri; cap. 14; vers. 18).  Fără îndoială în această carte, Moise trimite un mesaj cât se poate de clar şi nu are nevoie de nici o tălmăcire şi răstălmăcire de tipul „mai există o explicaţie”. Este foarte concret în text şi în duhul literei că acel dumnezeu este atât de bun, încât nu lasă nimic neiertat, ci pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor. Schizofrenia autorului continuă şi în următoarea carte, unde iar se contrazice singur: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom; cap. 24; vers. 16). Practic, nu asistăm la o revelaţie divină, ci la aberaţiile unui om născut dintr-o relaţie de incest, care de regulă are repercusiuni psihice destul de grave. El îşi bate joc de Dumnezeu, cu care nu vorbea şi care nu-i revela absolut nimic. El scrie doar ce-i debitează mintea, stăpânit de un duh întunecat şi de boli psihice paranoice destul de grave. Să ajungi să crezi că divinitatea se contrazice atât de des şi a ajuns la un grad sever de retard psihic, doar ca tu să nu ai curajul să recunoşti că Moise era stăpânit de satana, este o erezie de nedescris şi o dovadă de prostie umană, care le dă apă la moară să continue să manipuleze lumea şi să o stoarcă de bani.

Comparaţia a doua:

„Pregătiţi măcelul feciorilor, din pricina fărădelegilor părinţilor lor, ca nu cumva să se ridice şi să cucerească pământul”[1]; „Tu arăţi milă la mii şi pedepseşti fărădelegile părinţilor în sânul copiilor lor după ei; Tu eşti Dumnezeu cel mare şi puternic, al Cărui nume este Domnul Savaot” (Ieremia; cap. 32; vers. 18). Cele două versete scrise de Isaia şi Ieremia nu sunt evitate de alte controverse biblice, cum ar fi: „fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii”(Ieremia; cap. 31; vers. 30). Ieremia nici nu observă că îşi schimbă părerea într-acelaşi mod bolnăvicios precum Moise. Totuşi, el are pretenţia să-i fie considerată aberaţia scrisă, ca o luminare făcută de Dumnezeu. Câtă lumină şi înţelepciune! Asta este singura concluzie pe care o putem trage. În cazul în care ne vom ambiţiona să afirmăm că „Dumnezeu le-a dictat” atunci, inevitabil, suntem eretici şi păgâni! Nu-l poţi numi oscilant pe Dumnezeu, pentru câţiva oameni plini de mândrie, cărora nu le vorbea nimeni, fie ori vre-o boală a închipuirii şi a impresiei bune faţă de ei înşişi, fie vreo răutate demonică, oscilantă şi auto-contradictorie.

Vechiul Testament nu-şi găseşte locul nicidecum înaintea Lui Dumnezeu, nici ca popor şi nici ca doctrină, aceasta prezentând un dumnezeu al întunericului, instabil, labil, mincinos, nu-şi ţine promisiunile şi pe deasupra îl definesc şi ca fiind neştiutor, nicidecum atoateştiutor; răzbunător, nedrept, omorându-i pe unii pentru faptele altora, sau omorând femei şi copii nevinovaţi. În realitate, acest dumnezeu, sau mai bine zis această zeitate păgânească concepută de Moise, nu-şi are locul în Noul Testament şi în prezenţa Lui Hristos, Care a fost şi este Domnul  păcii şi al dragostei, în conglăsuire cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, nu spre batjocorirea omului; nu spre înfricoşarea lui, nici spre profeţii sau viziuni ale unor oameni labili, ci spre păstrarea Credinţei şi a dragostei necondiţionate. Savaotul satanic al evreilor, sadic, oscilant şi criminal nu se identifică nicidecum cu Dumnezeu Tatăl! Asta este una dintre erorile grave pe care le facem toţi. Evreii nu aveau credinţă în Dumnezeu, ci într-un singur zeu. Este corect spus că iudaismul este o credinţă monoteistă; însă, nu este vorba de Dumnezeu Tatăl, cum facem erezia de a-L confunda!

[1] Isaia; cap. 14; vers. 21.

Cap. 13. Apostolii Lui Hristos declară Vechiul Testament „un văl întunecat”.

Octombrie 29, 2017

Vechiul Testament este negat chiar de Sfinții Apostoli, în cărțile lor, sau scrise ulterior de către ucenicii acestora. De pildă, antipatia față de Moise a fost ștearsă din multe locuri unde ar fi putut să se facă vizibilă. Este cunoscut de lumea teologică faptul că la Sinodul al VI-lea Ecumenic, au fost scoase foarte multe indicii biblice care ar fi fost incomode împăratului păgâno-iudeu Iustinian. Totuși, anumite indicii au scăpat de distrugere până astăzi. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală, Şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa sa, ca fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător. Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (II Corinteni; cap. 3; vers. 12-16). Prin acest cuvinte care au scăpat de cenzuri, ştergere sau modificare, Sfântul Apostol ne învaţă foarte clar că „citirea lui Moise” – nicidecum numindu-l vreun Sfânt – este o citire întunecată, fără pic de Harul şi Darul Lui Dumnezeu, care NU este prezent în aceste scrieri; iar, dacă suntem mai atenţi asupra textului, vom vedea cât de cuprinzătoare este afirmaţia sa că „până în ziua de azi rămâne acelaşi văl asupra lor”. Observăm că Apostolul Lui Hristos ne explică faptul că nici înainte şi nici după, Vechiul Testament nu a fost nimic altceva decât un văl întunecat, neinsuflat de Dumnezeu! Minte Apostolul, sau evreul?

Teologii şi scriitorii care au luptat din greu să iudaizeze Sfânta Scriptură, încât 3 sferturi din aceasta să fie ocupată de Vechiul Testament. Nu vă miraţi că în aproape nici o Biserică Ortodoxă din lume, nu este săvârşită nici una dintre Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Apostoli? Profesorii de teologie învaţă elevii verbal că: Apostolii făceau Liturghia citind Psalmi, invocând Sfântul Duh şi săvârşind Împărtăşirea. Aceasta este o idee răspândită în chip mincinos, tacit, în toată creştinătatea! În realitate, până în ziua de astăzi există Sfânta Liturghie a Sfântului Apostol Petru; care, deşi foarte scurtă, nu cuprinde nici măcar un psalm sau un verset din Vechiul Testament! Oare, de ce profesorii, ştiind acest adevăr, formează mentalităţile elevilor lor, să tindă spre o iudaizare progresivă a creştinismului? În perioada primară, orice psalm, orice text din Vechiul Testament, era socotită o erezie în Biserică. De asemenea, nici un proroc nu era menţionat ca Sfânt sau exemplu de urmat. Toţi proorocii din legea Mozaică erau ridicaţi la rangul acesta, în momentul în care deveneau foarte mari criminali – fiind vorba despre o lege bazată în mare parte pe manipularea poporului, minciună, ironizarea Lui Dumnezeu, cu scopul creării unui popor brutal şi cotropitor.

Cap. 14. Dumnezeul Om – Iisus Hristos, nu este condiţionat de profeţii criminali! Profeţii care nu se referă la Iisus Hristos. Evreii pleacă în ţara filistenilor din cauza foametei.

Octombrie 29, 2017

O altă erezie este aceea de a face legătura dintre Mântuitorul şi una dintre metaforele Vechiului Testament. Nu de puţine ori teologii de astăzi menţionează „proorociri” împlinite. Totuşi, să privim şi acest detaliu arhicunoscut în creştinism: Hristos „se va naşte din Nazaret”. În realitate, profeţia nu se referă la un nazarinean, ci la un nazireu: „Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu şi va începe să izbăvească pe Israel din mâna Filistenilor” (Judecători; cap. 13; vers. 5). Conjunctura profetică era aceea că evreii au căzut în mâinile filistenilor pentru o perioadă de 40 de ani[1]. Cum au ajuns în lagărele Filistenilor?

„Şi a mai trăit Avraam în ţara Filistenilor zile multe, ca străin” (Facere; cap. 21; vers. 34).

Evreii s-au dus să locuiască acolo pentru că nu aveau teritoriu propriu. Iniţiativa lui Avraam de a-şi construi propria ţară eşuase încă de la început. Aici vom afla că au mers de bunăvoie, constrânşi de sărăcie. Iată ce scrie Moise: „Şi a fost o foamete în ţară, afară de foametea cea dintâi, care se întâmplase în zilele lui Avraam. Atunci s-a dus Isaac în Gherara, la Abimelec, regele Filistenilor. Atunci Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Să nu te duci în Egipt, ci să locuieşti în ţară, unde-ţi voi zice Eu. Locuieşte în ţara aceasta şi Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, că ţie şi urmaşilor tăi voi da toate ţinuturile acestea şi-Mi voi împlini jurământul cu care M-am jurat lui Avraam, tatăl tău. Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea; şi se vor binecuvânta întru urmaşii tăi toate popoarele pământului”[2]. Isaac folosea şi el trucul care vorbea în numele Lui Dumnezeu, iar poporul nu avea voie să caute să vadă dacă nu este vreun escroc. Dacă încerca măcar să cârtească, era ucis, pentru o mai pătrunzătoare manipulare. Astfel, oamenii erau constrânşi prin frică.

Ajunşi în ţara Filistenilor, se aşează aici o vreme. Oamenii sătui de promisiunile mincinoase ale lui Avraam care niciodată nu se adevereau, Isaac încearcă să-i convingă „să-i mai dea o şansă” şi să nu-l păsărească, după cum intenţionau să meargă în Egipt să trăiască mai bine. Întrebarea este: mai devreme am vorbit despre faptul invocat de Isaac că Dumnezeu i-a impus să nu se teamă şi să plece în Egipt. Acum observăm că divinitatea iar are probleme de memorie, se contrazice şi nu-l mai trimite în Egipt, ci îl îndeamnă să rămână în ţara Filistenilor.

Văzând Isaac că ţara Filistenilor este destul de bogată, s-a gândit să-i convingă pe oameni să rămână, să se înmulţească acolo, iar când vor fi suficienţi de mulţi, să atace poporul, să-l omoare şi săîi ia teritoriul. El apelează la tehnica arhicunoscută de „promisiune profetică”, cum că Dumnezeu le-ar fi promis că vor fi şi ei un popor mare, „cât numără stelele cerului”, ceea ce nu s-a mai întâmplat nici  până în zilele noastre. Şi-au urmărit scopul o perioadă de timp, doar că, în momentul în care au considerat că sunt suficient de puternici şi mulţi, încât să-şi omoare gazda şi să-i ia teritoriul, evreii au trecut la arme. Încă o dată instinctul i-a înşelat. Astfel, au ajuns în închisorile Filistenilor, care-i primise cu bună credinţă să nu moară de foame prin deşert.

Psihologia conducătorilor politici era simplă, dar, oscilând cu repeziciune, reuşea să-şi capteze încrederea şi atenţia poporului, în mare parte formaţi din păstori şi agricultori. Iniţial liderul se prefăcea că este Dumnezeu acolo şi le vorbeşte. Îi îndemna să treacă la luptă, cu promisiunea că vor cuceri ţara Filistenilor, care-i primise în gazdă. Doar că nu reuşeau să-şi desăvârşească planul şi lucrurile se schimbau brusc: „Şi fiii lui Israel au făcut iarăşi rele înaintea ochilor Domnului şi i-a dat Domnul în mâinile Filistenilor pentru patruzeci de ani” (Judecători; cap. 13; vers. 1). Simplu: dacă nu au reuşit să-i învingă pe cetăţenii care-i primise în ţara lor, conducătorul politic le explica şi de ce au pierdut bătălia: pentru că au făcut păcate înaintea Lui Dumnezeu. De parcă era o virtute să găzduieşti la cineva, să-l omori şi să-i iei casa?!

Ajunşi în temniţele din ţara Filistenilor pentru 40 de ani, pentru a-şi recăpăta libertatea mai apoi, conducătorul frustrat, le profeţeşte să nu se lepede de el, ci să-i fie slugi supuse căci vor fi un popor mare şi că el a vorbit asta cu Dumnezeu.

Revenind la profeţia desprinsă din context şi vârâtă în Noul Testament, în Evanghelia de la Matei, teologii au căutat să determine oamenii să vadă doar versetul, nicidecum să citească tot acel capitol în care sunt prezente multiple crime, interese meschine de cucerire a unei ţări după ce cerşiseră cazare, mâncare şi trai bun! Dar, să vedem concret, încă o dată, pentru a înţelege cât ne-a minţit teologia iudaizată despre subiectul profeţiei că „se va naşte din Nazaret” şi totuşi, Hristos s-a născut în Betleem şi nu pentru a-i elibera de Filisteni!

Nici măcar ideea în sine nu se îndreaptă către Hristos, pentru că poporul evreu a căutat cumva să-şi tortureze gazda, ceea ce Dumnezeu nu ar fi tolerat, cum s-a întâmplat cu „dumnezeul ascuns care le vorbea” şi care le-a impus să meargă să ucidă bătrânii şi copiii, că le va da tot Babilonul, iar după ce au omorât acei oameni nevinovaţi, nu au mai cucerit nimic, ci au căzut în temniţele caldeilor[3]. Deci, Dumnezeu nu avea cum să-i mintă sau să facă glume proaste, ei căzând atât de repede şi cu repetabilitate prin temniţele tuturor popoarelor pe care încercau să le bată. Ce divinitate făcea aceste glume ciudate cu ei? Divinitatea satanică! Profeţia nu şi-a mai avut logica după ce au trecut cei 40 de ani şi au ieşit din lagărul filistenilor fără să-i mai elibereze nici un nou profet nazireu cum îi minţise din nou Isaac.

Ulterior evreii au plecat de la Filisteni, au mers în Egipt, unde au stat o perioadă de timp, incertă, pentru că Vechiul Testament are două perioada diferite: „Atunci a zis Domnul către Avram: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă” (Facere; cap. 15; vers. 13-14). Şi un alt verset unde zice că: „Timpul însă, cât fiii lui Israel şi părinţii lor au trăit în Egipt şi în ţara Canaan, a fost de patru sute treizeci de ani” (Ieşirea; cap. 12; vers. 40). Este remarcabil faptul că aceste texte sunt scrise de acelaşi autor care însuşi se contrazice, nemaifiind loc de „insuflare divină”. Dacă privim mai cu atenţie primul verset, vedem o altă promisiune neîmplinită:  „după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă”. Evreul tot evreu rămâne! Scopul conducătorului politic era încă de la bun început stabilit: mergem la egipteni, mâncăm şi bem la casa lor, trăim bine şi ne înmulţim, apoi le luăm toată averea şi o rupem la fugă. Lucrurile nu s-au mai adeverit, profeţia nu s-a mai împlinit şi evreii pleacă din Egipt spre o ţărişoară mai mică, poate-poate o vor cuceri pe aceea. În concluzie, au plecat cu traista goală din Egipt şi n-au mai reuşit să fure „avere multă”. Altceva decât crime, violuri, lipsă de Dumnezeu şi furtişag, cu ce se evidenţiază acest popor nomad? Cu minuni fascinante… că doar altfel, cum ar fi avut credibilitate dacă nu era vreo zână, sirenă sau vreun om care zboară ca un elicopter sau se transformă în staţie de pompare a apei?

[1] Judecători; cap. 13; vers. 1.

[2] Facere; cap. 26; vers. 1-4.

[3] Ieremia; cap. 52; vers. 8-11.

Cap. 15. Despărţirea mării roşii şi fuga de 40 de ani, minciuna care este demontată tocmai din textele Vechiul Testament.

Octombrie 29, 2017

Trecând peste această perioadă, în care evreii au avut condiţii bune de trai şi s-au înmulţit, au încercat din nou să facă război cu egiptenii, lucru amintit în mai multe cărţi ale Vechiului Testament, cât şi de către istorici, şi cum nu au reuşit, a urmat „despărţirea Mării Roşii” un subiect care iarăşi a prins amploare în teologia creştinilor, falsificată de evreii de mai apoi.

Despărţirea în două a apelor este poate cel mai cunoscut subiect vechi-testamentar, care nu a fost remarcat de nici un istoric din acele vremuri, decât de urmaşii lui Moise. Când au scris povestea, erau deja morţi toţi cei care au plecat din Egipt. În versetul următor, autorul dă de gol falsitatea acestei poveşti. Mitul a fost inspirat de la un peşte ce trăieşte în Marea Roşie şi care are solzi doar pe o parte a corpului. „…dincolo de Iordan, în valea din faţa Bet-Peorului, în pământul lui Sihon, regele Amoreilor, care a trăit în Heşbon, pe care l-a bătut Moise cu fiii lui Israel, după ieşirea lor din Egipt” (Deuteronom; cap. 4; vers. 45-46).. În acest verset ni se vorbeşte ceva care dărâmă perioada celor 40 de ani, cum eram minţiţi de teologi, că Moise a fugit de armata lui Faraon, cu carele, cu poporul grămadă după el, timp de 40 de ani. La urma urmei, fugind cu carele şi cu poporul, de le scăpărau călcâiele să nu-i prindă armata, nu le trebuia 40 de ani să ajungă în Israelul de astăzi, care se află la o distanţă de aproximativ 800 de km; dar, exagerările atrag cea mai mare atenţie când vine vorba de fabulaţii cu miracole şi ciudăţenii pe care nimeni, dar absolut nimeni nu le vede, doar că i le citesc alţii şi apoi zice că le-a şi văzut în instinctul său cleptoman. Versetul de mai sus ne demontează minciuna şi ne explică de ce Moise şi poporul evreu au zăbovit 40 de ani şi nicidecum pentru a despărţi în două o apă! Ei au profitat de condiţiile bune din Egipt, s-au înmulţit şi cum nu au reuşit să devină conducători, s-au mutat în ţinutul Amorilor, unde au dus un război de 40 de ani pentru a ucide locuitorii şi a le lua teritoriul, unde se află astăzi Israelul.

Una dintre cărţile menţionate chiar din primele secole de creştinism, de autori precum Hipolit, între anii 223 şi 225 după Hristos, Origen din Alexandria în anul 233 şi Eusebiu de Cezareea în anul 323, se numeşte „Evanghelia Sfântului Apostol Toma”. Aceasta a fost scoasă din Sfânta Scriptură tocmai pentru că era drastică în privinţa evreilor. Totuşi, ce a deranjat atât de mult conducerea politică a Bisericii de după anii 323, încât să o scoată în afara cărţilor Vechiului Testament? Tocmai un citat care cuprinde acelaşi lucru, pe care-l zice Sfântul Apostol Pavel mai sus. Iată ce spune Sfântul Apostol Toma: „52. Ucenicii i-au spus: Douăzeci şi patru de profeţi au grăit în Israel şi toţi au vorbit despre tine48. [Iisus] le-a spus: Aţi lăsat la o parte pe Cel viu dinaintea voastră şi aţi grăit despre cei morţi”. Într-un cuvânt, textul relatează exact aceeaşi idee principală, ca şi a Apostolului Pavel, cum că tot ce ţine de Vechiul Testament, prooroci, poveşti, profeţii, sunt erezii neinsuflate de Dumnezeu; iar, Apostolul Pavel, Toma şi alţi Apostoli, le consideră moarte şi pe adepţii lor morţi, învăluiţi în întuneric! Iar noi… suntem obligaţi să-i avem ca Sfinţi în Calendarul bisericesc şi unii chiar însemnaţi ca fiind sărbători importante, cum ar fi faptul că proorocul Ilie Tesviteanul ajunge un om important şi demn de a fi considerat proroc, după ce reuşeşte să pună la cale o strategie nouă din urma căreia ucide aproape 1000 de oameni. Cum am mai dat exemple şi în alte situaţii, criminalii ajung sfinţi nu pentru că s-ar fi pocăit sau că le-ar fi părut rău de crime, cruzime, sau pentru că ar fi adus bunătate şi blândeţe pe pământ, ci pentru faptul că puterea politică diviniza criminalii în faţa poporului de jos. Astfel, poporul era manipulat să devină criminal şi barbar, pentru satisfacţia împăraţilor lor de a cuceri întreaga lume, tendinţă care nu le este străină nici în ziua de astăzi. În cuprinsul acestei cărţi vom descoperi că Ilie Tesviteanul nu a existat niciodată, povestea lui fiind copiată de la un zeu indian care trăise cu un mileniu înaintea metaforicului Ilie Tesviteanul.

În versetele următoare deducem câteva lucruri esenţiale; dar, nu sunt spuse decât pe ocolite, tot cu aspectul de a ascunde indiciile în spatele „evlaviei” faţă de Dumnezeu a unui criminal notoriu: „eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri”[1] şi mai apoi continuă: „Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aaron levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău”[2]. Era foarte clar lucru că nu Dumnezeu vorbea unor sadice, care invocau promisiuni divine doar pentru a-şi asigura supunerea necondiţionată a poporului. Aaron juca rolul de „vocea lui dumnezeu” şi de asta cine nu credea că aceea chiar este vocea lui Dumnezeu, era condamnat la moarte. De ce? Pentru că ei nu aveau nevoie de sclavi care să deschidă ochii, să se deştepte, ei aveau nevoie de cei mai slabi indivizi şi cei mai uşor de manipulat. În concluzie, cu această dare de gol a celor doi escroci, cu demascarea tuturor minciunilor şi a contradicţiilor vechiului testament, aceasta nu este o carte creştină, ci una satanistă şi nu are ce căuta în rânduiala Bisericii Creştine. Este evident, chiar şi sataniştii sunt liberi prin constituţii să creadă în ceea ce doresc ei; însă, dacă iudeii vor să creadă în acest testament, să creadă; numai că, aici am argumentat foarte clar şi precis că sute de versete şi capitole sunt de-a dreptul sataniste şi nu au nevoie de nici un avocat prefăcut şi bine plătit, să le transforme din erezii în credinţe şi din omoruri în virtuţi.

Fără exagerare şi cu fundament destul de complex, cartea este de-a dreptul mincinoasă şi să i-o atribuim Domnului, de parcă El este un mincinos, iar Moise şi evreii sunt sfinţi verticali, este cea mai mare erezie a tuturor timpurilor şi din păcate, manipularea a durat mai bine de 1000 de ani, cât timp creştinilor le-a fost ţinut ascuns acest adevăr, tocmai în cel mai sigur loc: în cărţile la care aveau acces şi nu în cărţi secrete sau ascunse. O biblie o are oricine în casă; dar, citindu-o fără nici o logică, doar de dragul de a o citi, omul de rând nu va observa niciodată adevărul. Dacă se mai şi duce la vreun teolog iudaizat, care sigur vine cu afirmaţia „mai există o explicaţie” şi-l îndepărtează pe om şi mai mult de subiect, atunci nu mai avem de ce să ne întrebăm de ce am fost manipulaţi atâtea secole şi trataţi ca nişte slugi ale unor confesiuni afaceriste, nelăsate de Domnul Hristos, care nu au nici cea mai vagă legătură cu Creştinismul Apostolic şi cu ultimii Sfinţi Părinţi din perioada apostolică.

[1] Ieşirea; cap. 4; vers. 10.

[2] Ieşirea; cap 4; vers. 14.

PARTEA A II-A. FALSIFICAREA TIMPURIE A NOULUI TESTAMENT. CUVÂNT ÎNAINTE.

Octombrie 29, 2017

 

Dezbaterea şi studierea Noului Testament este fascinantă; dar, din perspectiva aceea în care autorii evrei au mascat detaliile importante, în anumite versete, semnându-şi lucrul lor. Dacă, însă, un teolog ar fi liber de „tâlcuiri” de-a gata stabilite, ar vedea o asemănare izbitoare între două versete din Evangheliile apocrife[1] ale Noului Testament, care au o continuitate fantomatică a ceea ce înseamnă răutatea Vechiului Testament, cum ar fi indiciul din Evanghelia apocrifă atribuită Sfântului Apostol Luca: „Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea”[2]. Ce tâlcuire poate avea următorul verset, într-o armonie criminală cu cel dintâi?: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”[3]. Deşi al doilea verset pare tâlcuitor, căci la partea cu „staţi că vă explic”  nu este greu să creezi o importanţă şi o semnificaţie aparte oricărui cuvânt, primul verset începe un şir lung de falsuri adăugate în Noul Testament tocmai de către cei ce au falsificat textele originale.

Unii teologi au căutat să ascundă ruşinea textului, prin faptul că cei ce l-au urmat pe Hristos, au fost urâţi de rude şi de prieteni, sau cum s-a întâmplat în multe cazuri istorice, creştinii să fie ucişi chiar de către părinţi sau rude, pentru că au primit Botezul. Totuşi, ideea că „n-am venit să aduc pacea, ci sabia” este exact indiciul care se opune cu vehemenţă oricărei tâlcuiri teologice de acest fel, pentru că, Hristos le-a predat învăţătura păcii şi nu cea iudaică, a săbiilor, bătăilor şi crimelor; iar, când le spune Ucenicilor prematuri şi abia învăţăcei, că le oferă sabia, se deduce clar că El le-a dat sabia într-o mână, să-i taie pe cei ce nu vor să vină la credinţă, precum şi învăţătura păcii celor ce o acceptă.  Este un adaos iudaic, pe care teologii s-au chinuit să-l tâlcuiască, nu pentru că ar fi benefic, ci mai degrabă ca poporul de rând să nu-şi dea seama că Noul Testament este falsificat. În cuprinsul acestei părţi vom descoperi lucruri cruciale, mult mai şocante pentru noi, ca şi creştini şi cum s-a falsificat textul autentic mult mai târziu, de către teologi iudei plătiţi de puterea politică şi infiltraţi în Biserica Creştină. Sfinţii care s-au opus, au fost otrăviţi sau omorâţi chiar de lupii care erau îmbrăcaţi în chip înşelător în episcopi, doar pentru a pune mâinile pe cârma Bisericii şi pe conducerea poporului.

Primul citat de mai sus este atât de rar pronunţat în Biserică, încât nici preoţii nu cunosc versetul despre aducerea de faţă a celor ce nu-l vor accepta ca şi conducător şi să-i omoare în faţa lui. Fireşte, textul este o aberaţie criminală, nerostită niciodată de Hristos, Dumnezeul păcii şi al iubirii, care i-a trimis pe Apostoli la toate neamurile, nu să-i omoare, ci să le vestească dragostea şi bunătatea evanghelică, a acelor Evanghelii care nu s-au mai găsit niciodată, până în zilele noastre. Nu numai acest verset este ţinut în ignoranţă, tocmai pentru faptul că exemplul dat este unul care îndeamnă la crimă şi nu la altceva. Dacă ar fi posibilă tâlcuirea lui, atunci Hristos nu ar fi sfătuit pe nimeni: mergeţi şi omorâţi tot ce prindeţi! Ca noi să spunem: stai, poate se referă la vreo vânătoare, când nu aveau ce să mănânce. Aici pur şi simplu este vorba scurtă: ucideţi pe cei ce nu se supun!

Iată un alt adaos iudaic, de data aceasta, este întărită şi îndreptăţită auto-castrarea, ceea ce iarăşi nu ar fi spus Hristos niciodată; dar, versetul stă neclintit la locul unde a fost adăugat ulterior: „sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.”[4] Finalul „cine poate înţelege, să înţeleagă” forţează ideea că aici ar fi vorba de un detaliu neştiut de toţi şi, dacă urmărim nota de subsol de la acest verset, în cazul de faţă reperul nostru fiind cel lăsat tocmai de Sinoadele Ecumenice, ne va duce către Epistola atribuită Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel”[5] şi nu întâmplător versetul este al 7-lea, aşezat la capitolul al 7-lea.

În versetul din Evanghelie scrie clar că „sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor” iar în subsolul indicat de „Sfinţii Părinţi” începe „voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu” ca şi cum ar afirma subtil că Apostolul Pavel se castrase singur, iar mai sus, Hristos îndemna ca, pentru împărăţia cerului, cine poate să se castreze! Care nu, să stea aşa! Este o aberaţie pe care nici un teolog, aproape, nu a observat-o. Dar, ce impresie poate lăsa cel din urmă cuvânt: „unul aşa, altul într-alt fel”? Ce era aşa de ruşinos să spună cineva că s-a castrat sau nu? Şi care ar fi acel ruşinos „alt fel”­­? Tot în cuprinsul acestei cărţi vom descoperi şi cum apare homosexualitatea în ierarhie, cum este distrus horepiscopatul (căsătoriţi) în favoarea homosexualilor deghizaţi în călugări.

Castrarea nu era un obicei practicat de evrei în nici o etapă a istoriei lor. În ceea ce privește creştinismul şi propovăduirea Sfinţilor Apostoli, aceştia nu au admis niciodată castrarea. Era şi normal; dacă omului îi era de folos această tăiere, s-ar fi născut de-a gata tăiat; însă, să nu credem că acest verset, aşezat în mod intenţionat aici, nu are legătură cu o perioadă mult mai târzie. De aceea, să ne întoarcem în istorie, în preajma anilor 200-250 D.Hr, pentru a descoperi câteva temeiuri interesante, care au contribuit la falsificarea Scripturii. Aceste detalii sunt păstrate la locuri de cinste în cărţi precum colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”  şi altele, unde se vorbeşte subtil despre modificările făcute la preferinţa puterii politice. Vorbim despre un creştinism fantomă, care începe să se vâre sub mantia puterii politice, spre deosebire de primii creştini care stăteau doar la umbra Mântuitorului Iisus Hristos şi nu îndrăzneau să schimbe un cuvânt din ceea ce primise spre învăţătură de la Sfinţii Săi Apostoli şi Ucenici.

  1. Veniamin.

[1] Nu aparţin autorilor numiţi. În cazul de faţă, nu aparţin cu probe concrete nici Apostolilor şi nici Ucenicilor.

[2] Ev. Luca; cap. 19; vers. 27.

[3] Ev. Matei; cap. 10; vers. 24-26.

[4] Ev. Matei; Cap. 19; vers. 12.

[5] I Corinteni; cap. 7; vers. 7.

Capitolul 1. Apariţia primei cărţi biblice a Noului Testament şi denaturarea textului original.

Octombrie 29, 2017

La anul 185 d.Hr. s-a născut scriitorul şi teologul Origen (Origene) din Alexandria egipteană. Acesta a fost fiul Sfântului mucenic Leonid. El devine ucenicul unui profesor de filozofie, căruia i-a fost elev şi cunoscutul Platon. După ce se deprinde cu filozofia, puterea politică de la acea vreme îl impune cadru didactic într-o şcoală din Alexandria. La vârsta de 25 de ani începe să studieze ebraica, pentru a putea avea o implicare în „traducerea” sau mai degrabă zis în modificarea textelor biblice. El este chemat la Ierusalim unde are câteva dialoguri cu persoane din clerul de aici, fapt care l-a nemulţumit pe episcopul său, Demetrios. După revenirea în Alexandria, cunoscătorul limbii ebraice, Origen, este chemat în Antiohia de împărăteasa Iulia Avita Mamaea, mama împăratului Alexandru Sever, un mare luptător împotriva creştinilor; dar în mod total dubios, pe Origen nu-l contesta! Deci, după întâlnirea secretă cu mama împăratului, Origen este susţinut să scrie primele sale 3 lucrări teologice, care au fost răspândite cu repeziciune, la contribuţia puterii politice. De ce atâta interes din acelor împăraţi şi împărătese, care oricum era împotriva creştinilor?

Episcopul Demetrios nu l-a susţinut în ideile sale teologice căzute în filozofie şi erezie; totuşi, era obligat de puterea politică să-l accepte. Acesta a refuzat să-l hirotonească preot şi Origen a fost trimis vicleneşte la episcopii Teoctist din Alexandria, care împreună cu Alexandru din Israel l-au hirotonit preot, spre sfidarea episcopului Demetrios. De ce se opunea episcopul ca Origen să fie preot? Pentru că era un om politic, susţinut de puterile statului, bănuit şi de homosexualitate. În preajma vârstei de 30 de ani acesta se castrase.

Origen a avut un rol foarte important în falsificarea Bibliei. De pildă, el a fost contemporan cu Clement Alexandrinul. Aceştia fac parte dintr-o elită a vremii, favorizată intens de puterea politică pentru stabilirea textelor Noului Testament. De pildă, când a fost descoperit manuscrisul Sfântului Evanghelist Ioan, scris de ucenicul său, tot cu numele de Ioan, Clement Alexandrinul a fost întrebat de ce textul nu este acceptat de Biserică şi de ce sunt ar preconiza ei că este eretic? El le-a răspuns sfidător şi impunător: „Sunt necanonice pentru că nu le recunoaştem noi”. Ulterior, cele două lucrări au fost adăugate în Biblie; dar, originalele fusese distruse deja.

Legătura dintre Origen şi falsificarea textului biblic privind castrarea, se regăseşte în indiciile operelor sale, cum ar fi: „Hexapla” care cuprinde textele Vechiului Testament în limba ebraică şi greacă, fiecare având câte două versiuni; „Septuaginta” şi multe alte scrieri Vechi şi Nou Testamentare. Origen a fost singurul care s-a castrat în istoria creştinismului şi totuşi, până la el, Noul Testament nu era redactat în întregime, ci în această perioadă s-a recurs la înfăptuirea textelor şi distrugerea unor manuscrise originale. După mult timp de la decesul său, Origen a fost considerat eretic de mai mulţi Episcopi ortodocşi, care erau marginalizaţi şi persecutaţi.

Unul dintre adepţii teoriilor origeniste ar fi fost Sfântul Ioan Gură de Aur, care, de asemenea, nu a fost de acord cu textul Evangheliei Sfântului Apostol Ioan, Apocalipsa şi nici cu Epistola sobornicească a acestuia, afirmând că cele două sunt apocrife şi aparţin unor alţi autori. În aceeaşi perioadă este exclusă Evanghelia Sfântului Apostol Toma, menţionată de Clement Alexandrinul, cât şi de Origen, care după ce a fost falsificată intenţionat, a fost exclusă, cum de altfel s-au întâmplat şi cu alte texte biblice. Problema nu era aceea că sunt originale sau nu, la urma urmei, cele patru Evanghelii incluse în Noul Testament de către aceşti teologi, au cele mai mari indicii asupra faptului că sunt falsificate într-o proporţie extrem de mare.

Caracterul lucrărilor origeniste nu este neapărat unul creştin, pentru că se insistă pe ideea eretică de venerare a persoanelor politice din perioada vechiului testament, care nu au avut nimic în comun cu Dumnezeu, decât cu crearea unei forme de manipulare în masă. Nici nu era nevoie să aibă vreun comun cu divinitatea, mai ales pentru puterea politică din anii 200-300 d.Hr. care, ateistă fiind, exact asta urmăreau, să se formeze o doctrină palpabilă prin care numărul mare de creştini „rebeli” să fie ţinuţi în frâu.

Cap. 2. Falsificarea Evangheliilor şi a Epistolelor.

Octombrie 29, 2017

Pe lângă crime şi castrări, Noul Testament mai ascunde şi alte episoade care nu s-au întâmplat niciodată. De pildă, „era acolo un ucenic cu numele Timotei, fiul unei femei evreice, credincioase, şi al unui tată elin, care avea bune mărturii de la fraţii din Listra şi din Iconiu. Pavel a voit ca acesta să vină împreună cu el şi, luându-l, l-a tăiat împrejur”[1]. Realitatea din Epistolei către Romani este alta: „Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”[2]  şi iarăşi zice: „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Romani; cap. 10; vers. 4). Apostolul Pavel nu ar fi tăiat pe nimeni împrejur, din pricina nici unui iudeu care cerea circumcizia pentru Timotei! Singura motivaţie pentru care Pavel era Apostol, era aceea că Hristos le-a impus să nu taie împrejur pe nimeni; motivul creştinării Apostolului Pavel era aceea că mergea după Învăţătura Lui Hristos şi nu se închina la idoli „dacă aşa îi cereau cei din jur” cum apare în versetul de mai sus, privind tăierea împrejur a unui creştin, de dragul iudeilor şi spre batjocura Lui Hristos. Cu siguranţă Pavel nu este vinovat de această relatare, iar fapta nu s-a întâmplat.

Pentru a vedea încă o dată cât de mult s-a intervenit asupra textului nou-testamentar, în special Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Matei, care nu întâmplător este aşezată chiar prima carte cu care începe Noul Testament. Să ne amintim de nulitatea Vechiului Testament despre care există un singur verset rămas neşters, din Epistola Sfântului Apostol Pavel: „„Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, ne ridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica”[3]. Hristos a anulat legea, tăierea împrejur, sâmbăta, legea crimelor, legea abuzurilor, violurilor şi a instituit legea bunătăţii, a păcii şi a dragostei. Totuşi, iară încă un indiciu care vădeşte intervenţia asupra textului primei Evanghelii, tot pentru slăvirea evreilor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor”[4]. Cu alte cuvinte, în unele părţi scrie clar că legea Vechiului Testament era nulă, un văl întunecat, sumbru, o lege nedreaptă, iar în alte părţi este încurajată păstrarea ei, tăierea împrejur, castrarea şi alte lucruri necuviincioase înaintea Lui Dumnezeu.

Dacă vechiul testament s-a sfârşit, atunci ce caută paremiile la Vecernie? Ce caută textele vechiului testament în Evanghelii, ce caută numele profeţilor mincinoşi şi care-şi băteau joc de Dumnezeu, precum Avraam, Moise şi alţii în diferite slujbe din Biserica de astăzi: Utrenie, Ceasuri şi altele? Până şi slujba Aghesmei cuprinde o mulţime de subiecte eretice ale vechiului testament păgânesc; dar, nici măcar o mică parte a Martirologului secolului întâi şi nici vorbă să fie pomeniţi cei 70 de Ucenici şi cei 12 Apostoli ai Lui Hristos.

Ce facem noi acum, decât să venerăm iudaismul şi să uităm Sfinţii Lui Hristos? Aparent, doctrina spune că-i cinsteşte; dar, cum am exemplificat mai devreme, aceasta este doar o vorbă în vânt, devreme ce la Utrenie, Vecernie, în anumite ectenii, nu sunt pomeniţi de nici un fel Sfinţii Ucenici ai Lui Hristos, comparativ cu sutele de pomeniri, zilnice, a morţilor evreilor. De pildă, Sfinţii Apostoli sunt trecuţi în Calendarul Ortodox ca simple personaje, fără a fi sărbătoare, cu excepţia Sfinţilor Petru, Pavel şi doar pe la câteva Biserici locale, fiind cinstit şi Sfântul Andrei. Restul de ce sunt necinstiţi? Să mai explicăm faptul că Apostolii Lui Hristos sunt trecuţi cu negru, ca o zi obişnuită, iar sărbătoarea proorocului evreu Ilie, este trecută ca dată foarte importantă şi însemnată pentru creştini? De ce atâta iudaism? Ceva s-a întâmplat între timp!

Încă o dată Sfântul Apostol Pavel ne explică scurt şi cuprinzător faptul că între Hristos şi Vechiul Testament nu este absolut nici o legătură: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu”[5] şi iarăşi zice: „Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”[6] şi mai evidenţiat, în capitolul 10, spune: „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede”[7]. Aţi remarcat faptul că aceste versete fac parte din Epistola către romani? În Roma nu existau evrei, nu le vorbea exclusiv evreilor, ci celor ce se converteau la creştinism de la diferite credinţe specifice Romei, toate fiind politeiste şi păgâneşti, nicidecum iudaice! Deci, cuprinsul textului „către romani” din concepere este cam „către evrei” şi nicidecum către latini. Când vreo dată se tăiau romanii împrejur să le vorbească lor de un subiect de care poate nici nu auzise? Prin cuvântul „ne-am făcut fii ai altuia” şi „murind aceluia în care eram ţinuţi robi” se subînţelege foarte clar diferenţa dintre cele două persoane: Un Dumnezeu adevărat şi unul fals, care ţinea poporul în robia conducătorilor acestei lumi. Dacă, însă, textul acesta este autentic, atunci Apostolul ne spune clar inclusiv nouă, că între păgânism şi iudaism nu este nici o diferenţă şi nici nu a fost. Deci, încă o dată descoperim intervenţii iudaice asupra textului, devreme ce romanii nu ştiau de legile evreilor și nici nu le practicau.

Am adus foarte multe argumente pentru a adeveri faptul că acel „dumnezeu” din Vechiul Testament nu era un Dumnezeu curat, ci o născocire, bazată în special pe modul în care Avraam, Isaac, Moise, Ieremia, Isaia, Ezechiel, Ezdra, Aaron şi toţi ceilalţi evrei, puneau oamenii să se omoare între ei, doar să-i vadă cât de slabi la minte şi uşori de manipulat sunt. S-a reuşit să se falsifice şi adevărul Noului Testament? Să nu mai comparăm dimensiunea Vechiului Testament, care numără în Biblia Ortodoxă aproximativ 1340 de pagini, pline ochi de crime şi minciună, iar Noul Testament, ocupă cu aproximaţie doar 300 de pagini. Cât de important este să fii criminal, decât să fii om bun şi util societăţii în care trăieşti?

[1] Faptele Apostolilor; cap. 16; vers. 1-3.

[2] Romani; cap. 7; vers. 6.

[3] II Corinteni; cap. 3; vers. 14-16.

[4] Ev. Matei; cap. 5; vers. 17-19.

[5] Romani; cap. 7; vers. 4.

[6] Romani; cap. 7; vers. 6.

[7] Romani; cap. 10; vers. 4.

Cap. 3. Naşterea Lui Hristos. Alte aspecte introduse în textul biblic.

Octombrie 29, 2017

Naşterea Lui Hristos este şi începutul Noului Testament, începătura mântuirii. Pentru a face o legătură între Hristos şi Vechiul Testament, teologii ascunşi, idei ascunşi, au căutat toate locurile din Vechiul Testament unde apare numele Nazaret, cum era și evident. Mai mult de atât, pornind de la premiza că „va fi nazireu”, involuntar în 1300 de pagini găseşti de zeci de ori acest cuvânt. Oricine cuvânt de acest gen, deja ajungea subiect de profeţie, pentru obsesia teologilor iudeo-creştini de a face orice doar să lege Noul Testament de cel vechi, chiar dacă nici una dintre profeţii nu are legătură cu Hristos, cum am amintit şi în cazul nazireului promis că-i va scoate din lagărul Filistenilor. Totuşi, dacă în mintea acelui iudeu profet, stătea fix bătută ideea că el vrea să-şi ţină în frâu poporul, să-l mintă cu promisiuni, pentru ce să facem asemănări sau legături cu Naşterea Lui Hristos? Simplu: pentru a iudaiza creştinismul! Hristos nu trebuie coborât la nivelul acela încât să-l identificăm în textele profeţilor mincinoşi şi care nu prea credeau în nimeni.

Asemănarea Lui Hristos cu acel rege pe care-l aşteptau iudeii, nu poate fi făcută în nici un sens! Avraam vorbea despre o minciună născocită de el care mai apoi a prins la public şi fiecare conducător de trib, de după el şi până la Moise, au extins promisiunile fiecare în felul său. Practic, promiteau o minciună, prin care să-şi ţină oamenii şi poate aşa se vor înmulţi şi vor avea slujitori şi mai mulţi la oi, vaci şi capre. Această legătură forţată făcută de teologi pseudo-creştini, între Mântuitorul şi iudeii vechiului testament, vor să-i descrie pe „profeţi” ca fiind vorbitori cu Dumnezeu.

Primul subiect cu care începe Legea lui Moise este faptul că s-a născut în sărăcie, în Egipt, când Faraonul dispusese uciderea tuturor pruncilor evreilor. Nicăieri în istorie nu s-a găsit vreun document sau relatare că în Egipt se petrecuse vreun genocid; însă, să nu uităm câtă barbarie, câte genociduri şi câte crime săvârşise poporul lui Moise? Trecând peste această nulitate de informaţie, descoperim aceeaşi istorisire tocmai în prima Evanghelie din Noul Testament, când este descrisă întâlnirea vrăjitorilor persani (magi) cu Irod: „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în tara lor”[1] şi continuă să povestească cum şi Îngerul Domnului îi zise lui Iosif: „îngerul Domnului se arata în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul si pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”[2]. Era clar că Îngerul Lui Dumnezeu nu avea cum să facă această greşeală istorică, pe care o face autorul textului scris cu siguranţă după 300 de ani de la eveniment şi nicidecum de către un Apostol. Totuşi, se ambiţionează să îi pună în gură Îngerului Lui Dumnezeu o greşeală istorică.

Date despre recensământul populaţiei se găsesc în perioada când Maica Domnului era încă mică; deci, Hristos nu era născut (cu aproximativ 15 ani înainte de naşterea Lui). Uciderea pruncilor a avut loc, tot cu 10-15 ani înainte de naşterea Lui Hristos, când împăraţii romani au hotărât să stopeze înmulţirea haotică a iudeilor; iar, în ceea ce priveşte prezenţa lui Irod în carte, este una total falsă, pentru că Irod moare cu jumătate de deceniu înainte de Hristos, iar tetrarhul vremii era fiul său, Arhelau. Povestea biblică se sfârşeşte într-adevăr cu Arhelau[3], unde spune că Irod murise şi era Arhelau la conducere Fireşte, aici lucrurile sunt puţin mai complexe decât atât. Irod murise de jumătate de deceniu; ori, dacă textul ar fi aparţinut unui Apostol, în mare parte cam toţi erau de-o vârstă cu El, nu aveau cum să confunde doi domnitori din perioade diferite.

Una dintre cele mai mari catastrofe şi erezii aşezate în prima apocrifă evanghelică, este binecunoscuta „Genealogia lui Iisus Hristos” , primul capitol din Noul Testament, care începe: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram…”[4] şi continuă cu un întreg arbore genealogic cu cine a născut pe cine, până ajunge la: „Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos”[5]. De fapt, Iisus Hristos nu se trage din Iosif, nici din neamul lui Iosif, ci din neamul Maicii Domnului. Nu întâmplător autorul textului fals, termină arborele genealogic-biologic cu Iosif, ca mai apoi să lase falsa impresie că acesta era tatăl Lui Iisus Hristos; altfel, dacă realitatea este că Hristos nu se trage din Iosif, ce caută în prima Evanghelie această aberaţie eretică? Evanghelia aduce prima negare subtilă a Mântuitorului, aşezată strategic chiar la începutul acesteia, ca o urmă că cineva şi-a lăsat amprenta acolo. Exceptând aceeaşi genealogie a lui Iosif, prezentată în mod intenţionat şi în Evanghelia atribuită Apostolului Luca, totuşi, Ioachim, tatăl Maicii Domnului, bunicul Lui Hristos, provine dintr-un alt neam, care nu corespunde cu neamul lui Iosif din Arimateea.

Evanghelia apocrifă atribuită Apostolului Matei relatează un lucru aparent normal, cunoscut de toată lumea creştină: „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui”[6]. Dacă vrăjitoria era combătută, condamnată şi nu era plăcută înaintea Lui Dumnezeu, trecând peste faptul că Irod era mort deja, iată că divinitatea creştinilor este prezentată vorbind unor vrăjitori din imperiul Persan, care credeau în zeităţi şi nu într-un singur Dumnezeu trinitar. Detaliul nu ar fi atât de important pentru noi, creştinii, spre deosebire de contradicţiile şi irealităţile menţionate mai pe urmă în cărţile falsificate ale Noului Testament. Textul ne arată încă o dată că nu are o amprentă originală. Necunoaşterea realităţii care se petrecuse în urmă cu 3 secole, ridicarea la loc de cinste a vrăjitorilor, apreciaţi în Alexandria, nu ne dă nici un alt indiciu de autor/falsificator în afară de Origen, care provenea din acea regiune.

[1] Ev. Matei; cap. 2; vers. 12.

[2] Ev. Matei; cap. 2; vers. 13.

[3] Ev. Matei; cap. 2; vers. 22.

[4] Ev. Matei; cap. 1; vers. 1-3.

[5] Ev. Matei; cap. 1; vers. 15-16.

[6] Ev. Matei; cap. 2; vers. 1-2.

Cap. 4. Noi îndemnuri la crime în Noul Testament şi venerarea iudaismului. Alte introduceri iudeo-păgâne.

Octombrie 29, 2017

Dacă am revenit la numele teologului Origen, contestat de unii și luat drept reper de alții, va trebui să ne întrebăm: Oare, numai un singur verset a fost falsificat, în favoarea celui ce contribuia la „traducerea” originalelor? Este vădit faptul că fiecare a tradus ceva, şi-a lăsat amprenta cu ceea ce i se potrivea lui. Fireşte, Apostolul Pavel nu s-a castrat, cum îţi indică textul tradus de Origen şi din păcate, care este şi textul actual al Bibliei Ortodoxă, identică în totalitate cu alte cărţi ale altor confesiuni religioase, eretice sau schismatice.

Întrebarea: Numai un verset a fost schimbat schimbat? Ne va da mari bătăi de cap, ajungând la câteva versete cu tentă povăţuitoare spre crimă, ceea ce iarăşi ne duce cu gândul la faptele petrecute în statele islamice de astăzi, religie care nu întâmplător se naşte în regiunea unde şi-a lăsat scrierile acest alexandrin Origen. Aceste versete despre care amintesc, sunt foarte populare în lumea Ortodoxă şi de ce nu, cea creştină la modul general: „Şi L-au întrebat pe El fariseii şi cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile nespălate? Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”. Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti”[1]. Acelaşi număr: capitolul 7, versetul 7 şi fără îndoială, textul „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” este foarte cunoscut în rândul creştinilor. Dar, să nu ne oprim aici. De ce este el atât de celebru? Pentru că ar fi o pildă, la versetul 7 din capitolul 7? Nicidecum, ci pentru faptul că acum decriptăm o altă amprentă iudaică, lăsată acolo special pentru a-şi cunoaşte „lucrarea”. Pentru a vedea mai concret despre ce este vorba, să continuăm ce relatează cartea aceasta, cum că ar fi zis Hristos: „Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor: spălarea urcioarelor şi a paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi. Şi le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră! Căci Moise a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, şi „cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească”. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea”[2]. Textul relatează o mustrare pe care se presupune că Hristos ar aduce-o fariseilor, care au călcat „legea bună a lui Moise” şi nu vor să-şi mai omoare copiii neascultători de părinţi. La finalul acestei adăugări iudaice, autorul continuă să sfideze dumnezeirea şi să-şi bată joc de Hristos, zicând că: „astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o”, de parcă Hristos ar fi mustrat pe cineva că de ce nu-şi ucide copiii mici sau mari, pentru orice faptă ar fi făcut. Ce tâlcuire poate avea acest verset? Nu este vorba de o pildă, să spunem că metafora necesită o explicare, aici este vorba de un dialog, care nu mai are nevoie de interpretare: „Legea voastră este greşită dacă nu vă omorâţi copiii cum vă învaţă Moise”. Da, ideologia este bună pentru dumnezeul întunericului şi al crimelor, nicidecum pentru Dumnezeul iubitor al Lui Hristos, al creştinilor, al ortodocşilor! În acelaşi capitol, la doar câteva versete distanţă, găsim şi textul autentic, care cu siguranţă a fost rostit de Hristos: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile”[3], verset care, fără îndoială, condamnă orice crimă, care vine doar din interiorul omului rău, diabolic. Deci, contradicţia se face în acelaşi capitol al 7-lea, ca de altfel o sumedenie de astfel de capitole cu numere simbolice pentru evrei, sunt semne lăsate intenţionat de către iudeo-păgânii care se perindau printre Sfinţii Părinţi, doar pentru a-i mazili, alunga şi pentru a le falsifica scrierile şi doctrina adevărată, în favoarea celei evreieşti. Din această lucrare un singur lucru este cert: uciderea vine din inima omului şi nu de la Dumnezeul cel adevărat! Textul de la începutul capitolului, deşi pomeneşte numele Lui Dumnezeu, contravine iubirii dumnezeieşti. Deci, Hristos nu se contrazice, Dumnezeu nu este oscilant, să-şi schimbe deciziile în acelaşi capitol, în acelaşi dialog, încât prima dată crimele sunt bune, iar apoi sunt rele. Fireşte, textul nu este revelat de divinitate, nici de Duhul Sfânt, ci de mintea iudaică a unui fals „sfânt”, care era mai mult evreu decât creştin. Să mai spunem că în toate scrierile părinţilor, dintre care, unii chiar nu ştim cu ce vrednicie se află în calendare, din perioada anilor 200-300 şi 500, care pomenesc obsesiv de mult nume de profeţi ai iudeilor, fapte iudaice, jertfe iudaice, iudaism, israelism, semitism şi aproape nici unul nu aminteşte nimic de Sfântul Apostol Sosipatru, Lin, Cvartus, sau alţii  dintre cei 70 (72).

Profeţiile scrise de oameni, sau adăugate în text, care nu s-au adeverit, nu sunt prezente numai în Vechiul Testament, ci şi în Noul Testament. De pildă, la anii 250-300 când s-a falsificat textul original, oamenii erau pasionaţi de minuni şi fapte miraculoase; apăruse de acum fenomenul anahoretic din Egipt cu poveşti despre mergători pe ape, pe deasupra pământului, oameni care zburau şi alte fabulaţii exagerate. În textul Evangheliei atribuite în mod fals Sfântului Apostol Marcu, se fac câteva precizări, care contrazic radical istoria ce avea să se întâmple: „Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”[4]. Oare, textul a fost întâmplător rânduit în ultimul capitol al acestei Evanghelii? Dar, trecând peste speculaţie, constatăm că aproape nici unul dintre cei 12 Apostoli şi dintre cei 70 de Ucenici, n-au murit de moarte bună, ci martirizaţi. Unii au fost răstigniţi, bătuţi cu pietre, decapitaţi, arşi, schingiuiţi, îndurând torturi şi chiar fiind otrăviţi.

Cum i-ar fi minţit Dumnezeu, că vor bea din orice şi nu vor fi otrăviţi, când ei, sărmanii, pe capete au fost nimiciţi, întâi de păgâni, apoi de iudeo-creştini, cum a fost cazul Sfântului Apostol Iacob, care a fost târât prin cetate, bătut cu pietre şi pentru că nu murea, i-au dat cu un par în cap şi apoi l-au omorât. De la subiecte cu oameni înaripaţi care zboară şi până la morţi fireşti, este o cale lungă; dar, pietruită cu acelaşi iz de minciună! Pentru că Hristos, mai devreme, le zisese exact ceea ce avea să se întâmple: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”[5]. Aşa a şi fost, pentru că, sărmanii, au fost schingiuiţi şi neprimiţi de lumea plină de răutate şi dorinţă însetată de sânge şi moarte.

Cum ar fi dorit Dumnezeu moartea? Ci numai oameni obsedaţi, sau, în cazul Apostolului Iacob, care a fost ucis în perioada lui Agrippa, pe data de 25 iulie a anului 44, de către evrei şi iudeo-creştini. Urmaşii săi, au fost asimilaţi de un grupul iudeo-creştin, pătrunşi în creştinism intenţionat pentru a putea pune monopol pe Biserică. O parte din această fracţiune există şi astăzi în Israel, care se numeşte „iudeo-creştină” sau în limbaj popular tendenţios „ultra-ortodocşi”. În cadrul acestei grupări, are loc un Sinod în anii 50-55, din care rezultă o serie de Canoane, aşezate în cartea numită „Pidalion” chiar la început, cu titlul de „85 de Canoane ale Sfinţilor Apostoli”. Totuşi, nici un Apostol nu a participat la această consfătuire iudaică, mulţi dintre ei fiind alungaţi şi iudeii punând mâna pe frâul Bisericii din Israel şi Palestina. Tot din această pricină şi Maica Domnului, Sfântul Apostol Ioan şi alţi Apostoli au fost nevoiţi să fugă din Israel, pentru că Biserica era deja în mâinile creştinilor iudaizaţi. Interesant este şi faptul că în Noul Testament apar o mulţime de păgâni prooroci care luptau împotriva Legii drepte a Lui Dumnezeu; dar, despre Maica Domnului nu se aminteşte nimic, dar aproape chiar nimic despre Maica Sa, care L-a iubit enorm, care L-a crescut singurică şi a îndurat să-L vadă ucis de păgâni – câtă durere – să nu se spună nimic în Evanghelii? Cum am zis, despre păgânii prooroci se aminteşte extrem de mult; dar, adevărul a fost ascuns, iudaizat, iar Sfinţii Lui Hristos au fost marginalizaţi în cea mai vizibilă carte, care impropriu este numită „temelia creştinătăţii”.

Cei mai mulţi Apostoli ai creştinismului apar în părţile fostului Sumer, astăzi predominate de islamişti. Trebuie cercetată cu de-amănuntul această regiune, pornind de la istoria că Maica Domnului a adormit în Efes, conform relatării făcute de ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române, unde Fecioara Maria şi-a petrecut ultimii ani din viaţă[6]. Şi totuşi, dacă Maica Domnului a murit în Efes, regiunea făcând parte azi din Turcia, atunci ce caută mormântul acesteia la Ierusalim? Este simplu: un prilej de a face bani de pe urma pelerinajelor. Mai mult de atât, Apostolul Petru a fondat Biserica din Antiohia, din care oraş se trăgea şi Sfântul Apostol Luca.

Deci, nu este o neclaritate faptul că o persoană moare la sute de kilometri de Israel şi după 1000 de ani mormântul ei este catalogat drept a fi în inima iudaismului israelit? Este o aberaţie să avem indicii palpabile asupra faptului că creştinismul nu apare în Israel şi că mai apoi i-a fost falsificată istoria şi cuprinsul, impunându-ni-se doar ceea ce au vrut evreii şi puterea politică să cunoaştem. Şi totuşi, un şi mai mare mister al creştinătăţii este răspunsul la întrebarea: dacă Hristos s-ar fi născut în Israel, de ce majoritatea Apostolilor, Ucenicilor şi a Episcopilor propovăduiesc în părţile fostului Sumer, nicidecum a Israelului unde a predicat numai Sfântul Apostol Iacob şi care de altfel a fost ucis chiar din primii ani de creştinism, iudeii punând mâinile pe cârma Bisericii Creştine din Israel? De ce Apostolii şi-au luat ca simboluri sacre exact simbolurile lui Adam şi ale sumerienilor?

Situaţia mormântului Maicii Domnului care a trăit în Efes nu este cunoscută persoanelor care frecventează Ierusalimul la diferite pelerinaje, afacere profitabilă pentru cultele religioase şi mai ales pentru evreii care conduc economic aceste obiective turistice, care au şi început să dea explicaţii mai puţin coerente, iraţionale şi demne de toată ironia: a zburat sicriul până în Israel şi Apostolii la fel, au plecat pe norii cerului ca şi cu autobuzul, să o îngroape pe Maica Domnului exact în patria evreiască. Să fim, totuşi, cât de puţin realişti, pentru că nu degeaba ne-a dat Dumnezeu raţiunea! Altfel, până în ziua de astăzi ar fi existat transport funerar sau rutier cu caleaşca de nori. Fireşte, Maica Domnului a adormit în Efes şi tot acolo se află şi mormântul ei neştiut de nimeni, pentru că asta au şi vrut evreii: să nu cunoaştem decât ceea ce vor ei şi să falsifice adevărul creştinismului care nici pe departe nu este legat de iudaism.

[1] Ev. Marcu; cap. 7; vers: 5-7.

[2] Ev. Marcu; cap. 7; vers. 8-13.

[3] Ev. Marcu; cap. 7; vers. 21.

[4] Ev. Marcu; cap. 16; vers. 18.

[5] Matei; cap. 10; vers. 21-22.

[6] Ziarul „Lumina” Casa Sfintei Fecioare Maria din Efes, 15 august 2014.

Cap. 5. Falsificarea unor Epistole.

Octombrie 29, 2017

De reformă nu scapă nici Evangheliile, dar nici Epistolele Sfinţilor Apostoli care se află în Noul Testament. Puţini cunosc detaliul că Evanghelia reală, scrisă de mâna Sfântului Apostol Matei a fost aruncată în groapă de către păgâni, după ce l-au ucis pe Sfântul Apostol Barnaba şi l-au pus într-un mormânt necunoscut timp de câteva secole, în apropierea localităţii Salamina din Cipru. Mormântul Sfântului a fost descoperit în preajma anilor 488, în perioada împăratului Zenon. Acesta a coordonat strict deshumarea Sfântului şi în special a Evangheliei. Moaştele au fost lăsate în Cipru, dar, Evanghelia a fost dusă în Constantinopol şi originalul niciodată nu a mai fost găsit. De ce? O altă întrebare retorică!

În cine credeau aceşti „sfinţi” ierarhi, dacă au ajuns să arunce la gunoi, sau să ascundă Sfânta Evanghelie autentică, pentru a cinsti şi slăvi o falsă lucrare origenistă, modificată de zeci de ori, pentru a aduce osanale evreilor? Deci, Evanghelia Sfântului Apostol Matei, care nu coincidea în nici o proporţie cu textul actualei lucrări falsificate, din Noul Testament, a fost ascunsă sau distrusă, ca de altfel şi celelalte.

O altă necunoscută, prezentă în Noul Testament este aceea de nume atribuite autorilor epistolelor. De pildă, în epistola către Romani, descoperim un detaliu sufocant pentru lauda Bisericii din Roma care se mândreşte că Apostolul Pavel le-a întemeiat ierarhia. Iată ce descoperim în această epistolă, despre care, titlul dat ulterior de „sfinţii părinţi” asemenea ereticului Origen, au zis sus şi tare că este Epistola Sfântului Apostol Pavel: „Vă îmbrăţişez în Domnul eu, Tertius, care am scris epistola”[1]. De ce ar fi fost nevoie să le scrie epistolă romanilor, Sfântul Apostol Tertius (despre care, aş spune că mai multe ştiu creştinii despre iudeul Moise, David şi Avraam, decât despre acest mare Sfânt ucenic al Lui Hristos)? El a fost Episcop în Licaonia, din Asia Mică, urmaşul Sfântului Apostol Sosipatru (despre care iarăşi, creştinii mai multe ştiu despre Arsenie Boca, decât despre un Sfânt Apostol). În concluzie, ori Apostolul Pavel nu a călcat pe la Roma, devreme ce epistola sa este scrisă în Fenicia, actuala Turcie, ori epistola nu a fost scrisă către romani, ci ulterior şi-au atârnat numele în cuprinsul textului şi în titlu. Tertius, de altfel, nici nu l-a cunoscut niciodată pe Pavel, el fiind ucenic al Apostolului Sosipatru, la mii de kilometri distanţă. Dar, acum se conturează ceea ce descopeream la început, că în Epistola către Romani, le vorbeşte romanilor despre tăierea împrejur, pe când aceştia nici nu auzise de aşa ceva şi nici de legea lui Moise, ei fiind de confesiune idolatrică? Este ca şi cum ai vorbi în zadar unor oameni despre ceva ce ei nu cunosc şi nu practică, în loc să te axezi doar pe propovăduirea învăţăturii Lui Hristos şi nu a evreilor! De aici descoperim că nici Tertius nu poate fi autorul cărţii, cu siguranţă nici Pavel, iar textul în extrem de mare măsură aparţine lui Origen.

Un alt aspect iudaic din Biserica Ortodoxă din ziua de azi, cu începătură din secolele III-IV, este acela de a include proorocii în registrele Catapetesmei Sfântului Altar. Nu în mod întâmplător ei sunt aşezaţi deasupra Icoanelor cu Maica Domnului şi Hristos, deasupra Apostolilor şi a Praznicelor, să ne arate că „sunt aproape de cer”, ceea ce drept ar fi fost, dacă Biserica s-ar fi construit de sus în jos, ca ei să fie mai aproape de iadul pe care l-au slujit… Trecând peste această antipatie antisemită, nu vă întrebaţi: de ce nu este un rând de Apostoli, precum ar fi Sostene, Evod, Erast, Olinpan, Iason, sau alţi Apostoli dintre cei 70 de Sfinţi, datorită cărora noi astăzi suntem creştini? De ce să şadă în susul Sfântului Altar creştin, un trib evreu-criminal, iar unii dintre aceşti Sfinţişori drepţi ai Lui Hristos, să fie de-a pururea uitaţi? Alţi Apostoli chiar nu au nici măcar o Icoană pictată în nici o Biserică sau Mănăstire din lume.

Suntem urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, sau ai unor evrei, devreme ce evreilor criminali le ştim biografiile, îi avem în Calendar, iar Sfinţişorii Lui Hristos stau azvârliţi în anonimat? Oameni buni, treziţi-vă!

Între teologi s-a format părerea că multe texte biblice au fost traduse greșit și datorită faptului că Ieronim (347-420 d.Hr.) nu cunoștea limba ebraică. De pildă, într-o scriere a sa despre părinții Maicii Domnului, Ioachim și Ana,  susține ipoteza că versetele biblice care fac referire la „fraţii Lui Iisus” ar fi vorba despre verişorii acestuia, proveniţi de la o soră mai mare a Maicii Domnului. Atunci de ce mai există povestea despre faptul că bătrânii Ioachim şi Ana nu aveau copii şi s-au rugat să aibă şi ei unul? Nu par două teze care se contrazic una cu cealaltă? Totuşi, cu aproximativ 200 de ani înainte de a scrie ceva Ieronim, un alt scriitor pe nume Tertulian (150-230 d.Hr) a făcut prima menţiune istorică legată de familia lui Iosif din Arimatee, enumerând fii acestuia din prima căsătorie: Iacob, Iose, Simon, Iuda, care mai apoi toţi au devenit Apostoli.

Cronicarii vremii spuneau despre Ieronim că a folosit cele mai noi versiuni biblice, pentru a constitui textul Bibliei latineşti. De aici nici nu ne trebuie multă cercetare, pentru că scrierile vechi pe care le-a tradus el din limba ebraică şi greacă, erau alcătuite de Origen şi fireşte, nu a avut nici un contact cu vreun manuscris original, textul origenist fiind falsificat încă de la început.

Vina dată de teologi, lui Ieronim, este parţial tendenţioasă, pentru că el a tradus exact ceea ce a scris Origen. Dacă în privinţa Vechiului Testament putea să folosească Septuaginta veche, care se păstrează intactă la evrei, şi nu cea origenistă, în privinţa Noului Testament nu putea avea acces la altă lucrare, Ieronim scriind la circa 400 de ani după Hristos. Deci, cine a format această idee că Ieronim este vinovat de traducerea textului biblic al Noului Testament, a ascuns într-un mod vizibil indiciile şi sursele pe care le-a folosit acesta, adică ale lui Origen din Alexandria, care le-a scris cu 200 de ani mai înainte.

[1] Epistola către romani; cap. 16; vers. 22.

Cap. 6. Învierea Domnului şi intervenţia asupra textului original.

Octombrie 29, 2017

Revenind la dovezile că cele 4 Evanghelii sunt apocrife şi mai mult de atât, falsificate, Evanghelia după Marcu ne relatează că trecătorii, arhiereii, bătrânii şi tâlharii îl huleau pe Hristos în momentul în care se afla răstignit pe Cruce: „S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu. În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El”[1]. Acum să comparăm cu Evanghelia după Luca: „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?”[2]. Cu alte cuvinte, unul nu l-a hulit deloc în a doua Evanghelie, decât în prima. Deşi ambii autori relatează acelaşi subiect cu lux de amănunte, iată că vedem o diferenţă foarte mare, pe care un martor ocular nu ar fi făcut-o niciodată, mai cu seamă văzând în ce mod s-a pocăit unul dintre tâlhari, căruia,   „Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”[3]. Deci, dacă ar fi scris unul dintre Apostoli, chiar şi prin formularea rezumată a subiectului, nu ar fi omis ideea principală, pe când aici este omisă, ceea ce arată că autorul nu a trăit în perioada aceea, sau cel puţin nu a avut contact cu nici unul dintre Apostoli sau Ucenici şi a auzit o poveste total diferită.

Ceea ce descoperim, într-un mod necanonic, după învăţătura teologică a Bisericii Ortodoxe, ne va naşte întrebarea: cum nu am observat toate acestea până acum? Este simplu, pentru că am fost formaţi şi educaţi să nu observăm.

Răstignirea Domnului a avut loc vineri la ceasul al 9-lea, adică în jurul orelor 17-18 după masă. Şi, totuşi, dacă Raiul a fost deschis abia Duminică, la Înviere, să revizuim textul: „astăzi vei fi cu Mine în rai” vorbind despre ziua de vineri… Dar, pentru a vedea că textul biblic nici măcar nu stăpâneşte o limită a matematicii şi calculului zilelor, răstignirea a avut loc Vineri seara. În cele 4 Evanghelii scrie că Învierea a avut loc Sâmbătă noaptea, spre Duminică. Şi acum, întrebarea este: Câte zile a durat până la Înviere? Vineri noaptea; Sâmbătă noaptea, a treia zi ar fi fost Duminică spre Luni. Calculul simplu şi corect nu corespunde deloc cu textul Evanghelic privind Învierea cea de a 3-a zi. Din simplul fapt că Sfinţii Apostoli au păstrat ziua de Duminică, înţelegem forte clar că Răstignirea a avut loc Joi, şi nu Vineri. Altfel, am vorbi despre o înviere după nici 2 zile complete, dacă socotim palpabil textul evanghelic origenist, ceea ce nu este corect. Să mai spunem că protestanţii sărbătoresc sâmbăta ca fiind ziua învierii şi de vineri până sâmbătă este doar o singură zi?

De ce una dintre Evanghelii nu coincide cu prima? De pildă, textul Evangheliei după Marcu, tot o apocrifă a secolului al III şi IV-lea, cât şi textul Evangheliei după Luca au fost falsificate după teoriile cultului zeului Mithra, un zeu frecvent întâlnit în imperiul Roman şi Bizantin, atât înainte de creştinism, cât şi în perioada lui Constantin cel Mare, care mai târziu vom vedea ce le-a impus creştinilor să preia din acest cult păgân. De pildă, teologia acestui cult susţinea că la moartea zeului Mithra, când s-a ridicat la cer, erau de faţă doi bărbaţi cu torţe în mâini. Unul ţinea torţa în sus să arate că se va ridica spre cer cu zeul, celălalt o ţinea îndreptată în partea de jos să arate că de bunăvoie el nu vrea să se „mântuiască”  şi că vrea să meargă în iad, prin intenţii rele. Astfel, povestea Noului Testament îşi capătă o conotaţie total diferită, faţă de evenimentul autentic întâmplat în văzul Apostolilor, care nu aveau cum să descrie anumite detalii negăsite în creştinism, decât în cultele romane din mitologiile antice. Era absurd ca un Apostol să preia povestea unor zei „să înfrumuseţeze” sau „să îmbogăţească” biografia Mântuitorului. Asta ar fi produs mai mult rău, pentru că după ani şi ani s-ar fi făcut legătura între personaje şi creştinismul avea să cadă încă de la apariţie. Să nu vă închipuiţi că falsurile au fost puse în Noul Testament cu intenţii bune, ci tot pentru ca după ani şi ani, păgânii să conteste creştinătatea, cu probe palpabile, exact pe baza mărturiile PE CARE CHIAR ÎNAINTAŞII LOR LE-AU INTRODUS ÎN NOUL TESTAMENT!

Momentul răstignirii conţine extrem de multe detalii care iarăşi păstrează ideile lui Origen. Iată ce martori oculari sunt menţionaţi în Evanghelia atribuită Sfântului Ioan: „Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui (Maria) şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena”[4]. Dacă nu aţi observat până acum, şi textul din Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Ioan contrazice povestea tradiţională cum că Maica Domnului a fost singură la părinţi… Mai mult de atât, cum se face că toate erau numai Mării, pe când în alte Evanghelii găsim şi alte nume? Deci, aici nu este vorba despre o soră a Maicii Domnului, pentru că părinţii ei se retrag la Wâdî Qilt, situată în deșert între Ierusalim și Ierihon, bătrâna Ana decedând 7 ani mai târziu. Deci, dilema tradiţională şi cea biblică este: Maica Domnului a avut surori? Sau aici aveam de a face cu textul preferat de Ieronim, iar mai sus cel preferat de Origen? Noi, de fapt, nu descoperim contradicţii între Apostoli, ci între autori precişi, care şi-au formulat nişte texte proprii, nu aveau nici o legătură cu manuscrise originale şi au dorit să rămână în istorie cu ceva… Vă daţi seama: autorii Bibliei?! Pentru a încheia capitolul secundar şi fără prea mare însemnătate dogmatică, trebuie să evidenţiem şi faptul că sora Mariei, era de fapt cumnată cu Iosif, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407). Cu alte cuvinte, autorul nu făcea diferenţa între cumnată prin alianţă. Încâlcirea subiectului ne arată câtă certitudine şi revelaţie a avut fiecare autor în parte, încât nici unul nu corespunde nici cu realitatea, dar nici ei între ei nu se sincronizează de nici un fel, pentru că până în ziua de astăzi, versetul despre sora Mariei nu deduce nimic.

[1] Ev. Marcu; cap. 27; vers. 43-47).

[2] Ev. Luca; cap. 23; 39-40)

[3] Ev. Luca; cap. 23; vers. 43).

[4] Ev. Ioan; cap. 19; vers. 25).

Cap. 7. Contradicţiile Noului Testament despre Învierea Domnului.

Octombrie 29, 2017

 

„Dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (adică Duminica, prima zi după sâmbăta de odihnă a iudeilor), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt” (Marcu 16, 2). Facem o comparaţie cu Evanghelistul Ioan, care zice: „în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric (Ioan 20, 1). Ca o ironie îngropată în negura timpului, astăzi Luni este prima zi a săptămânii… Aici nu poate fi vorba de un autor precis, mai cu seamă un Apostol, nici la prima Evanghelie, nici la a doua. Este cunoscut faptul că Apostolii erau ascunşi de frica iudeilor, doar femeile mergând la mormânt. Dar, şi aşa, chiar din cele ce le-au spus ele, trebuia să audă acelaşi timp, nu una în noapte, alta la în zori. Chiar şi un ucenic care ar fi auzit istorisirea din gura celor ce au asistat, ar fi reţinut timpul precis, mai cu seamă că aceste Evanghelii datează – după clasicii scriitori – chiar din primul secol, deci, contemporani cu Hristos, ceea ce vădeşte o totală lipsă de cunoaştere. Ceea ce mărturisesc amândoi autori este faptul concret că era între sâmbătă şi duminică, dar, în timp diferit. Totuşi, rămâne neclară în continuare după ce calcul le-a dat lor, de vineri până sâmbătă noaptea, un număr de 3 zile?

Acestea trebuie să le analizăm nu pentru a combate Evangheliile, ci pentru a observa cele mai neobservate detalii, iar printre acestea se numără şi cele ce urmează: „Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt” (Luca 24, 2). „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.” (Matei 28, 2). În prima Evanghelie, când au ajuns ele, piatra era deja răsturnată, în a doua, nu era răsturnată, atunci s-a făcut cutremur şi ele au văzut piatra căzând de la uşa mormântului.

În continuare vom vedea cum este detaliată descoperirea Învierii! Cum putea cineva să uite într-aşa manieră cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii, devreme ce asistaseră la eveniment? „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat (Matei 28, 9). Deci, plecase de la Mormânt, pentru a le vesti Apostolilor cele întâmplate şi li se arată Hristos. Şi iarăşi facem o altă constatare: „Ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat”. (Luca 24, 4). În această Evanghelie au văzut un Înger şezând la căpătâiul mormântului. Dar, iată ce au văzut în relatarea următoare: „Şi au văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20, 12). Poziţia îngerului putea să fie uitată; dar, numărul îngerilor era imposibil de uitat. Israelul nu era populat de îngeri şi înaripaţi, zâne şi sirene, încât să vină femeile şi să spună: nu ştim, unul, sau doi, nici nu le-am dat importanţă… În Evanghelia de la Ioan, spune că: „Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan; 20; 15). Prea multă lipsă de veridicitate în cele 4 Evanghelii pentru a le atribui unor Apostoli sau Ucenici, sau măcar contemporan cu vreunul dintre ei. Este cunoscut faptul că Apostolii erau ascunşi de frica iudeilor şi doar femeile au avut curajul să se ducă la mormânt. Oare, femeile să fi venit şi una să fi zis: am văzut un înger, alta să zică: am văzut doi; alta a ajuns dimineaţa, alta noaptea; alta a găsit mormântul deschis, alta a găsit mormântul închis? Bineînţeles că nu a fost deloc aşa, textul ne mărturiseşte încă o dată că nu are nici o legătură cu vreunul dintre Apostoli sau Ucenici, ci pur şi simplu apare la sute de ani distanţă, când de acum şi Irod cel mort, era viu… Să ne mai punem vreun semn de întrebare asupra celuilalt verset? Iată relatarea: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”[1]. Vă şi închipuiţi în mintea lui Origen, castrat fiind şi susţinut de puterea politică, să poată adăuga aşa ceva? Ce ar fi fost să vadă o ţară întreagă că ies morţii din morminte, cimitirele se golesc, iar ei se duc acasă şi nimeni nu observă absolut nimic, nu aderă la creştinism, şi susţin că n-au văzut o aşa mare prostie pe faţa pământului.

Exagerarea textului a împins multă lume să cadă în ateism, datorită faptului că este o aberaţie, ca şi aceea din Prooloage unde călugării plini de hormoni încep să zboare, să vadă îngeri, să aibă vedenii, să plutească prin aer. Cât ar fi căzut în ateism, la constatarea unor exagerări, omul mai bine ar fi citit Scriptura din scoarţă-n scoarţă şi s-ar fi întrebat: de ce au avut acest interes să falsifice această carte? Ce se afla în ea şi cu ce necăjea puterea politică, care ajunsese să stăpânească chiar şi Biserica? Este foarte simplu de răspuns: biserica iudeo-creştină predică acest text falsificat NU pentru că nu ar avea indicii despre cum a sunat textul original, ci pentru că puterea politică a pregătit de mult timp ca din acest pseudo-creştinism să nască o altă eră, o altă religie şi să o ţină tot aşa. La urma urmei, dacă bisericile îi învaţă pe oameni că textul este coerent, iar ei descoperă că textul coerent se minte singur, cum să nu cadă în ateism? Asta şi urmăresc puterile ascunse, dominate de întunericul satanic, să falsifice ca din aceste falsuri să-şi constituie mai apoi probe credibile.

[1] Ev. Matei; cap. 27; vers. 52-53

Cap. 8. Mărturii mai târzii despre falsificarea scrierilor Apostolilor.

Octombrie 29, 2017

Un alt cărturar cunoscut în Biserică este Sfântul Grigorie de Nazianz (330 – 390) care atacă Apocalipsa Sfântului Ioan şi o exclude din Noul Testament, spunându-le celor ce ascultau: „Acestea sunt toate cărţile insuflate; dacă există vreuna în afară de acestea, atunci acelea nu sunt cele adevărate” de parcă în acestea, menţionate până acum, a fost o coerenţă perfectă şi falsitatea a lipsit cu desăvârşire. Despre Sfântul Grigorie vom mai vorbi la finalul lucrării.

Voi alege un mare Sfânt, considerat de Sinoade, un mare scriitor şi canonist al secolului al VI-lea, anume Sfântul Ioan Ajunătorul. Teologii care au auzit numele, deja şi-au dat seama despre ce este vorba, pentru că Ioan Postnicul, cum este numit în popor, a dat unele dintre cele mai nejustificate şi nefireşti Canoane bisericeşti, care iată-le „bune” şi aşezate în cartea „sfintelor” canoane. Acesta, în Canonul 19, vorbeşte despre păcatul sodomiei. El consideră că:  „Copilul de se va strica de oarecine, nu vine la preoţie. Că deşi acela pentru nevârstnicie nu a păcătuit, dar vasul său s-a rupt, şi spre sfinţita slujbă netrebnic s-a făcut. Iar de a primit scurgerea pe coapse potrivit canonisindu-se, nu se va opri a se ridica la preoţie”[1]. Să considerăm că acei copii nevinovaţi, abuzaţi de pedofili, au o canonisire aparte. Autorul, Ioan Postitorul, Sfânt în Calendar, pe data de 2 septembrie, avea înclinaţii homosexuale sau de a favoriza homosexualii? Iată ce descoperiri cutremurătoare facem în canoanele sale: „Cel ce se turbează asupra părţii bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii făcând”[2]. Să reţinem faptul că un homosexual este pedepsit cu 200 de metanii. Pentru a înţelege subtilitatea cu care lucra personajul, să citim şi acest canon al său: „Tot monahului sau mireanului ce a curvit, îi punem timp de doi ani a nu se împărtăşi, dacă se va sârgui a întrebuinţa mâncare uscată după ceasul al 9-lea şi a face câte 250 de metanii”[3]. Dintr-o simplă recapitulare, observăm că cel ce se împreunează cu o femeie primeşte 250 de metanii, iar cel ce se împerechează cu homosexualul primeşte doar 200 de metanii. Unii ar observa că perioada de pocăință pentru homosexual este de 3 ani, iar pentru cel ce săvârșește fapte firești, de 2 ani. Însă, în canonul următor favorizează din nou homosexualii, egalizând faptele: „Pe preacurvarul după trei ani îl învrednicim a se cumineca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi câte 250 de metanii în fiecare zi”[4] Textele acestui Patriarh sunt extrem de interesante, dar nu numai pentru faptul că privilegiază homosexualii, ci şi pentru faptul că avea o obsesie legată de tot ce înseamnă împreunare, vorbind în mare parte numai despre aşa ceva. Numai din aceste canoane deduci că pentru el era mai virtuos faptul făcut cu un bărbat, decât cu o femeie, excluzând că „este păcat şi dacă stai degeaba şi dacă dormi, şi dacă mănânci, dacă nu mănânci” şi alte asemenea, cum s-au gândit aceşti sfinţişori să facă din orice câte un păcat demn de pedeapsă. Practic, de ce era homosexualitatea mai puţin gravă? Este simplu şi tocmai ce am vorbit despre Moise care-şi făcea legile după placul lui. La fel şi aceşti călugări, vorbeau mai domol despre faptele lor, pentru că altfel, fire bună în aşa ceva nu ai putea afla în veci!

În cărţile noului testament se găsesc mai multe orori şi crime, cunoscute de teologii ortodocşi, care se tot chinuiesc să le dea explicaţii prin care să manipuleze ascultătorii spre un înţeles diferit. În versetele următoare, nu ne întâlnim cu o pildă, o metaforă, ci cu o relatare a unor fapte, care probabil nu s-au întâmplat niciodată: „„Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat. După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei”[5]. Acest stil de convieţuire nu a fost posibil în perioada Apostolică, ci doar după prima jumătate a secolului al IV-lea. Apostolii nu s-ar fi ocupat de formarea unor comunităţi, din mai multe motive. Nici nu le era prielnic mediul politic, care-i căuta să-i ucidă, ceea ce le-ar fi fost imposibil să închege cartiere sau comunităţi. Obiceiul a fost scris în Noul Testament mult după anii 250 d.Hr. pentru a stabili o şi mai mare ascultare şi frică a omului de tot ce-i ordonă Biserica împărătească să facă. Aici nu trebuie să ne referim la Biserica primară, ci la perioada de după acapararea ierarhiei de către puterea politică, prin aşa-zisul edict de la Milano. Acest document este unul extrem de mincinos, pentru că după elaborarea sa, au avut libertate subjugată de către împăratului arianist.

 „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”[6]. De asemenea, Mântuitorul le-a dat o sfat cum să meargă la propovăduire: „Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi”[7]. Hristos nu i-a iniţiat să meargă să construiască oraşe şi sate, nici să moară oameni când nu era nimeni de faţă, ca apoi când vin ceilalţi, fără să fi văzut cum are loc crima, să le spună că un înger i-a ucis. Îngerii nu se ocupă cu crearea unui scut în jurul unui primar de comună sau sat, nici în jurul unui dictator. Ei au o cu totul altă rânduială, misiune şi n-au timp de crime; decât oamenii, cum mai devreme ne învăţa Hristos că uciderile vin din inima omului plin de răutate şi nicidecum a Lui Dumnezeu, care n-a zidit pe nimeni să-l omoare, ci să-l lase viu, ca în timp, când va trebui, să-şi dea seama singur de faptele sale şi că Tatăl îl iubeşte. Dumnezeu nu este dictator şi nici criminal şi nici un moşneag tot timpul ranchiunos! Acela este satana! Nu confunda!

Dacă am văzut întâmplarea cu uciderea a doi oameni pentru că n-au dorit să dea toată averea lor capului comunităţii – care nu era un Apostol – legăturile Noului Testament cu manipularea obscură, născocită în anii 250-350, ne va argumenta încă o dată cât de mult sunt falsificate relatările.

Ne este cunoscută tuturor metoda manipulării când vine vorba de „ascultare”. Arhiereii, între timp, au devenit boierii de odinioară, stăpânii sclavilor, care le ordonă să muncească chiar şi gratuit pentru ei. Nu li se dă nimic, sau aproape nimic; însă, li se promite „împărăţia cerurilor” şi răsplata după ce trece viaţa. Dar, de ce nu muncesc la ocnă aceşti arhierei şi preoţi falşi creştini, să aştepte ei răsplata la sfârşitul vieţii? Aici răspunsul este cu două tăişuri şi anume: prostimea care este manipulată şi inteligentul care manipulează. Împărăţia Lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu sclavia, cu manipularea prin frică, aceste strategii de ameninţare fiind pure invenţii omeneşti, ale celor „mai deştepţi”, care îi folosesc pe cei creduli, naivi şi cu încredere orbească.

Cât de mult s-a falsificat Noul Testament după Origen şi mai ales după perioada de domnie a lui Constantin cel mare asupra Bisericii, vom descoperi în următoarele indicii biblice, practicate în vremea aceea şi nicidecum în perioada Apostolică, unde era dragoste, dreptate şi iubire de Hristos, fără frică, fără „cultul sclavilor”, pentru că nici Dumnezeu şi nici Apostolii nu au robit pe nimeni! Ideea de „robul Lui Dumnezeu” apare exact în această perioadă a secolului al 4-lea, când creştinii cad într-o capcană: li se oferă un edict şi li se ia toată libertatea, devenind sclavii puterii politice, de regulă îmbrăcată în veşminte Arhiereşti.

[1] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 19

[2] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 18

[3] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 12

[4] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 13

[5] Faptele Apostolilor; cap. 5; vers. 1-10

[6] Ev. Marcu; cap. 16; vers. 15.

[7] Ev. Luca; cap. 9; vers. 3

Cap. 9. Bătaia, tortura şi sclavia, învăţături introduse în Epistole. Cum apare cultul „robii Lui Dumnezeu” neînrobiţi niciodată de către Hristos.

Octombrie 29, 2017

Iată alte mărturii clare că Noul Testament este falsificat de Sinoadele Ecumenice, care nu numai că erau adunate la poalele puterilor împărăteşti; dar, scopul lor era şi acela de a vorbi oamenilor că „nu trebuie schimbată o literă, măcar, din Sfânta Lege” şi prin aceasta omul pleca acasă împăcat cu gândul că indivizii nu vor schimba Învăţătura. Nu numai o dată s-a vorbit la Sinoadele Ecumenice că „noi păstrăm întru toate hotărârile Sinoadelor de mai-nainte de noi” şi în realitate ei le anulau cu desăvârşire şi le modificau radical. Contestarea sfinţeniei acestor ierarhi care, deşi zac prin calendare ca Sfinţi, şi-au permis să mânjească Noul Testament cu obiceiuri omeneşti, meschine şi turbate după puterea, asupra unor atei. „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu. Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor”[1]. Tâlcuirea arată ateismul păgânilor ierarhi care au modificat textul. Ei încearcă să-i convingă pe oameni să o vadă pe persoana care îi ţine în sclavie, în lanţuri, ca și cum este „un dumnezeu” pentru ei şi dacă nu se supun, îl mânie pe Dumnezeu. Cât de păgâni au fost aceşti sfinţi ierarhi, subjugaţi de împăraţi, încât să batjocorească şi numele Lui Dumnezeu, comparându-l cu un boier care slugăreşte nişte oameni lipsiți de apărare? Dar, de la Epistola către Efeseni, să mergem la epistola către Coloseni, unde găsim acest text, parcă identic cu primul: „Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul. Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi”[2]. În acest verset, asemenea celui de mai sus, oamenii sunt îndemnaţi să slujească boierului ca şi Lui Hristos, ca şi cum boierul să le fie un dumnezeu pământesc, de care să asculte orbeşte. Oricât de eretic ai fi, nu-l vei asemăna pe Dumnezeu cu nici un om şi nici slujirea Lui Dumnezeu nu o vei asemăna cu slugărnicia unui om bogat, care se foloseşte de neputinţele, necazurile şi sărăcia unor oameni. Cum ar fi putut îndemna Sfinţii Apostoli la aşa obiceiuri păgâneşti? Nici nu au îndemnat vreodată la slujirea unui om, ca la un Dumnezeu, pentru că este o totală erezie totalitaristă, de la care nu vine nici o mântuire, ci doar o manipulare.

Fără prea multă osteneală, fiind ascultători şi noi, acelor „sfinţi” care au străjuit în marile Sinoade, la scrierea Noului Testament după bunul lor plac, vom urma trimiterile notelor de subsol şi ne vor coordona către epistola întâi către Timotei, unde iarăşi găsim adaos al episcopilor cu dorinţă de a stăpâni lumea, de a avea slugi şi sclavi din rândul oamenilor simpli, văzuţi vrednici de robie, nu aşa importanţi ca ei, „sfinţii” de sus. Iată ce găsim în această epistolă falsificată: „Cei ce se găsesc sub jugul robiei să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca să nu fie hulite numele şi învăţătura lui Dumnezeu”[3]. O observaţie este şi aceea a numerelor capitolelor, când nu întâmplător versetele au fost falsificate în capitolul 6 din Efeseni, iar acum vorbim de capitolul 6 din Coloseni.

Încă o dată „sfinţii” falsificatori ne arată că cinstirea boierului care vorbeşte poporului robit, sclav şi fără libertăţi, ci doar cu obligaţii şi ascultări, este ca şi cinstirea Lui Dumnezeu. Aceste slavoslovii aduse boierilor, spre asuprirea şi batjocura poporului simplu, continuă în foarte multe cărţi ale Noului Testament, cum ar fi şi în scurta epistolă către Tit, atribuită Sfântului Apostol Pavel, care în doar 3 capitole pe care le are, în al 2-lea vorbeşte despre boieri şi cum să li se supună slugoii de oameni simpli, fără de drepturi şi fără de cârtire şi neascultare:  „Slugile să se supună stăpânilor lor, întru toate, ca să fie bine-plăcute, ne întorcându-le vorba, să nu dosească ceva, ci să le arate toată buna credinţă, ca să facă de cinste întru toate învăţătura Mântuitorului nostru Dumnezeu”[4]. Versetele sunt aşezate la loc de cinste, exact în mijlocul acestei epistole. Aici oamenii sunt învăţaţi să muncească orbeşte, să nu ceară nimic, să se arate ascultători şi folositori la progresele financiare ale boierului. Ce treabă ar fi avut Hristos Dumnezeu, cu hambarele şi vistieriile băneşti ale unui boier care biciuieşte oamenii creați de Dumnezeu liberi şi înrobiți de boierimea plină de mândrie și nedreptate? Nici una! Dacă un om care manipulează, vine şi-ţi cere tot ce ai, tu trebuie să-i dai orbeşte? De ce? Pentru a arăta că tu ai încredere în Dumnezeu şi nu te temi că-ţi va muri copilul de foame. Dar, de ce nu-ţi pui întrebarea: acel preot, ierarh sau manipulator, de ce nu-şi pune nădejdea în Dumnezeu şi nu mai cere de la oameni nimic, ci doar să aştepte să-i cadă de sus? Crede în minuni, sau nu? Sau doar omul simplu, de rând este dator să creadă în „picarea din cer”, în timp ce episcopii trec la fapte?

De ce se cere de la omul simplu, de ce-i cere până şi imposibilul? Este clar, pentru că el nu crede în Dumnezeu şi pentru că Dumnezeu este singurul mod prin care el te poate determina să fii sluga lui, naivul şi prostul lui, cum de altfel un alt verset crucial îndeamnă la aşa ceva, de data aceasta în prima epistolă sobornicească atribuită Sfântului Apostol Petru: „Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El”[5]. Întrebarea firească este: episcopul care pune lumea să-i fie ca şi un trib din paleolitic, pentru a-i fi slugi, de ce nu se face el sluga lor, să se mântuiască? De ce să fie slugile unui călugăr, care vorbeşte despre cum trebuie să trăiască omul în familia sa, cum să fie sclav plăcut Domnului? Dacă Domnul iubeşte sclavagismul, atunci de ce nu vedeţi episcopi să fie sclavi poporului, să descalece de pe mândrie şi să se coboare la munca în fabrică, uzină, la câmp sau la capre? Este simplu: pentru că aceşti vicleni mint lumea că asta este plăcut Lui Dumnezeu; dar, dacă ar fi atât de plăcut, ar fi şi ei nişte sclavi.

Să nu mai amintim de multele omilii ale unor călugări din secolele 4-5 care dau o sumedenie de sfaturi cum să se constituie o familie, pe când ei erau călugări şi stăteau degeaba, în timp ce mâncau din munca mirenilor săraci, lipsiţi de drepturi, ajunşi sclavii unor călugăraşi de 30-40 de ani, cu obiceiuri homosexuale de iată că nici până astăzi nu s-au descotorosit. Ce a ajuns Biserica, oameni buni? Modalitatea de slugărnicie a unor episcopi şi călugări plini de ascunzişuri şi înjosirea familiei!

[1] Efeseni; cap. 6; vers. 5-7

[2] Coloseni; cap. 3; vers. 22-24.

[3] I Timotei; cap. 6; vers. 1.

[4] Tit; cap. 2; vers. 9-10.

[5] I Petru; cap. 2; vers. 18-19.

Cap. 10. Manipulaţii şi manipulatorii sunt prezenţi în calendar, ca şi „Sfinţi”, dar nu şi în Rai!

Octombrie 29, 2017

„Sfântul” care a modificat textul Epistolei Sfântului Apostol Petru, a mai adăugat, spre priceperea robilor boierimii din secolele IV-V, abia tocmai atunci episcopii ajungând la concluzia că lumea multă este bună de slugărit ca o herghelie de cai: „Căci, ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu”[1]. Atât de interesaţi erau de felul cum să-i manipuleze pe sclavi, acei falsificatori ai textului biblic, „tradus” la iniţiativa marilor împăraţi care-şi află locul prin Calendare, cu date deosebit de impresionante, în timp ce aproape toţi Sfinţii Apostoli stau în anonimat, lăsaţi uitării şi nepomeniţi aproape niciodată.

Textul încearcă să le spună mai devreme să nu ceară nimic, să fie slugi şi atât, iar dacă li se mai dă şi câte o bătaie degeaba, să se bucure şi să fie slugi foarte bine supuse, pentru a se „mântui”. Din păcate, mediocritatea nu s-a terminat în secolul IV, dar nici în ziua de astăzi, iar noii boieri, cu veşminte şi adeseori şi mitre pe cap, trăiesc regeşte din munca slabilor de minte. Este drept, înaintea Lui Dumnezeu acei slabi de minte vor avea plată; însă, versetul de mai sus dă dreptate celor ce slugăresc, celor ce bat, încât îi compară cu „dumnezeul sclavilor”; sclavii se mântuiesc pentru că muncesc pentru nimic, asta e promisiunea lor; însă, cei ce fac nedreptate, sunt mai mult ca mântuiţi, sunt „asemenea lui Dumnezeu”. Fără ezitare, sinoadele care au contribuit făţiş la falsificarea Sfintei Scripturi, sunt, au fost şi vor rămâne eretice; dar, cu efecte de durată asupra manipulării mulţimilor de oameni care, pe lângă faptul că NU SE MÂNTUIESC, închinându-se unor episcopi-boieri care îşi bat joc de Biserica Lui Hristos!

Acum vă întrebaţi de ce oamenii care fac fapte fireşti, sunt pedepsiţi de către „sfinţii călugări” mai dur decât homosexualii? De ce oamenilor simpli nu le este dat să modifice învăţăturile, sau să le falsifice, iar boierilor, împăraţilor şi *călugărilor* le este permis acest lucru, spre batjocura Sfinţilor Apostoli şi a învăţăturilor lăsate de ei? Dar, până la acest capitol, va trebui să mai vedem cum şi-au lăsat ideile şi semnele în Scripturi, acei „sfinţi” şi până unde au putut ei să meargă.

Poate că mă arat uşor indignat de prezenţa iudeilor cât şi a călugărilor. Poate că şi modul meu de a-i defini este foarte dură; însă, să privim cu ochi maleabili, cu interesul de a acorda libertate fiecăruia de a face ceea ce doreşte. Ce mod de întâmpinare, sau de descriere, ai putea adopta când descoperi cât de mult a fost falsificată Scriptura şi cum au fost distruse învăţăturile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Ucenici? Ar fi de adăugat vreun cuvânt de laudă?

Cartea intitulată „Faptele Apostolilor” este considerată „canonică” şi adăugată în cuprinsul Noului Testament abia în secolul al IV-lea; dar, obiceiurile coincid cu tradiţii obşteşti apărute în acest secol, practicate în sânul comunităţilor/obştilor anahoreţilor (mai apoi călugări). Nu poate contesta nimeni ca această „răutate” şi brutalitate „apostolică”, nejustificată ce-i drept, care nu s-a regăsit în practicile niciunui Apostol, să fie tocmai invenţii ale frustrărilor hormonale, ale înfierbântărilor vreunor călugări „cărturari” care au strecurat versete, după cum li s-a părut lor că le insufla Dumnezeu. În realitate, aceştia mai mult au denaturat unele cărţi şi pe altele le-au distrus, pentru a da naştere unor obiceiuri, totalitariste, care mai apoi au degenerat în „imperialismul ierarhic”. Astfel, modestia exemplară şi sfinţenia Sfinţilor Apostoli a fost minimizată cu fapte politico-boiereşti şi Învăţătura completă a fost dezrădăcinată şi înlocuită cu acest labirint de strategii, de manipulare a maselor de oameni naivi şi nimic mai mult.

[1] I Petru; cap. 2; vers. 20.

Cap. 11. De ce folosesc sectele Biblia? Pentru că este falsificată spre manipulări.

Octombrie 29, 2017

Omenirea „mai puţin credincioasă” este sufocată de tot felul de persoane, mădulare ale unor confesiuni religioase protestante sau neoprotestante, care învaţă Biblia pe de rost şi merg, practic, din uşă în uşă să racoleze creştini slab documentaţi, cărora le arată 2, 3, sau 10 versete biblice şi deja i-a convins. Nu veţi vedea vreo astfel de confesiune să folosească altă carte. Este drept că nici nu ar fi primiţi la uşile oamenilor; însă, veţi vedea pe vreunul să dorească cu ardoare să descopere adevărul, să aducă oamenilor argumente că Biblia este falsificată din scoarţă-n scoarţă? Nici unul! Din ce cauză? Pentru că pastorii lor, sau episcopii, ca şi în cazul celor Ortodocşi, consideră cartea ca fiind un principal ghid de a manipula poporul. În ambele cazuri, strategia funcţionează perfect, unii percepând zeciuială bănească, iar alţii oferind „promisiunea minunilor, a vindecărilor şi mântuirii” în urma unor slujbe considerabil plătite.

Dacă observăm bine, oamenii din secolele I-III erau foarte primitori, călduroşi, îl iubeau pe Dumnezeu atât de mult, încât nu vroiau să se lepede de El nici cu preţul suprem al vieţii. Faptele lor nu aveau cum să fie murdare, sclavagiste, de tortură, amestecând un caracter „bun dar răutăcios”. Altfel, aceştia nu s-ar fi răspândit cu atâta repeziciune în doar două sute de ani. Lumea a primit Apostolii şi Ucenicii pentru că le aducea ceva nou, le aducea ceva ce nimeni nu dăruia, nici un alt cult religios: le aducea bunătate, dragoste şi pace! Asta le-a alimentat dragostea lor de Hristos, încât politicienii se chinuiau să-i manipuleze să meargă la templele statelor, împăraţilor, să creadă în zeii lor şi să „le aducă jertfe” băneşti sau materiale, într-un cuvânt, să fie în rând cu lumea.

În Apostoli au văzut lumina faptică, bunătatea şi dragostea născută din interiorul lor. Se simţea prezenţa unor Sfinţi! Cu siguranţă nici unul dintre Apostoli nu a instaurat o dictatură a boierimii, să lase boieri pe ici-colo; iar oamenilor, de fapt, aceştia în predici să le vorbească despre cum să fie supuşi conducătorilor economici. Hristos a eliberat omul! Apostolii l-au lăsat liber! Acum se adevereşte încă o dată de ce nu există manuscris Apostolic, de ce au fost toate distruse, pentru că episcopia imperialistă NU a avut nici o legătură cu apostolatul şi nici nu are! Biserica lor, pretins-creştină, este sursa de venit pentru toţi episcopii care stau prin camere împodobite cu belşug, beau, mănâncă şi se petrec ruşinos între ei, iar prostimea munceşte de dimineaţă până seară, să se mântuiască. De ce nu muncesc şi aceste specimene, dacă slugărnicia aduce mântuirea? La muncă!

Dumnezeu L-a făcut liber pe om, nu manipulat! I-a dat înţelepciune, raţiune, nu îndobitocire şi „ascultare” de boieri. Hristos nu a întemeiat un imperiu, iar Biserica Sa, niciodată până în secolul IV nu a fost imperialistă. Iată, în realitate, ce a făcut perioada „libertăţii” bizantine din învăţătura creştinătăţii. Totul a devenit o industrie care fabrică continuu, de aproape 1700 de ani, sclavi pentru nişte călugări care trăiesc în palate episcopale, îmbuibaţi de lux şi avuţie, cu multiple orientări şi apucături, iar Sfântul lui Hristos, Spiridon al Trimitundei, trăia într-o simplitate ieşită din comun, iar în loc de mitră scumpă, avea un coş de nuiele pe cap, sau Sfântul Haralambie, sau, de ce să nu le dăm exemplele Sfinţilor Lui Hristos Apostoli şi Ucenici, datorită cărora suntem creştini?

Confesiunile protestante vin să-şi propovăduiască ideile lor teologice bazate pe o carte falsificată, special pentru a fi o cheie psihologică de a încuia minţile unor oameni şi de a-i deposeda de darul Lui Dumnezeu: raţiunea şi libertatea, pe care omul din născare le are! De pildă, propaganda „zilei sâmbetei” este cea mai cunoscută învăţătură argumentată a acestora; însă, prin cât de falsificată este Scriptura, parcă mai sunt şi rămăşiţe de informaţii bune, care ne spun anumite lucruri. Iată acest detaliu surprinzător: „Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihna poporului lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui”[1]. Bineînţeles că nu se vorbeşte despre ziua de luni, dar nici despre ziua de sâmbătă, pentru că aceasta era ţinută deja de evrei, de 1200-1300 de ani şi spune clar că s-a lăsat altă sărbătoare de odihna poporului lui Dumnezeu, aceasta din tradiţia de 2000 de ani, fiind o zi de Duminică. La urma urmei, nu are cum să aibă loc Învierea Lui Hristos sâmbăta, pentru că ar fi avut loc răstignirea sa printr-o Miercuri şi nicidecum într-o Vineri.

[1] Epistola către Evrei; cap. 4; vers. 9-10.