ISTORIA COMPLETĂ A BISERICII DE LA FURCENI

Aprilie 11, 2014

ISTORIA GRUPULUI TRADIȚIONALIST FONDAT DE VICTOR LEU

Gruparea lui Gamaliil Papil în anul 1940

Gruparea lui Gamaliil Papil în anul 1940

După schimbarea Calendarului nostru bisericesc în anul 1924, împotriva hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și a celor Locale, împotriva istoriei Bisericii Ortodoxe și a Anatemelor ce s-au dat împotriva noului calendar al papei Grigorie, nici un Episcop nu a rămas în dreapta Credinţă. Au mai fost Episcopi despre care se presupune că au „combătut” stilul nou, deşi nu au avut nici unul din ei atitudinea Sfântului Ierarh Calinic şi a celor împreună cu dânsul, care s-au separat de Sinod în momentul în care Episcopii au hotărât să schimbe calendarul, fapt pentru care aceştia din urmă au cedat şi lăsând Biserica Ortodoxă aşa cum fusese până atunci, pacea s-a mai prelungit până în anul 1924.

La schimbarea Calendarului nu s-a produs o schismă în Biserica Ortodoxă, dimpotrivă toţi creştinii au rămas la un loc, monahii şi preoţii la locurile lor. În acest an, 1924, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky a vizitat pe Mitropolitul Miron Cristea numit „Patriarh” de Sinod după ce a reuşit schimbarea Calendarului. Mitropolitul Antonie era deja numit Mitropolit Primat al Sinodului ROCOR, format din 17 Episcopi, care, în urma şedinţei Sinodului din Constantinopol din anul 1923, au hotărât următoarele:

„În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei).

Într-adevăr, Mitropolitul Antonie nu a putut ajunge la un consens, măcar pe principii dogmatice, dacă nu canonice, cu Mitropolitul României, Miron Cristea. Din acel moment nu a mai fost posibilă o comuniune sau o altă întâlnire între cei doi.

Cu toate că schimbase calendarul, o parte dintre preoţii Bisericii din România, nu au acceptat noul Calendar; dar, au rămas în continuare prin Mănăstirile sau Parohiile unde erau. Sinodul condus de Miron Cristea (care se trăgea din familie de greco-catolici) nu s-a limitat doar la reforma calendaristică. În anul 1925 hotărând şi schimbarea Pascaliei pentru a se asemăna mai mult cu romano-catolicii (papistaşii) care adoptase din anul 1582 atât calendarul nou, cât şi pascalia. Acest fapt a generat o mare panică în rândul mirenilor şi a clericilor, întrucât se atungea cu îndrăzneală o rânduială bine dogmatisită a Bisericii Ortodoxe, contrar Sfintelor Canoane, de dragul apropierii de catolici, care nici o dată nu au făcut un pas spre a se apropia de Ortodoxie…

O dată cu schimbarea Pascaliei în România, mulţi zeloţi ai români se separă de BOR şi pleacă în pribegie. Aceştia au fost: Ieroschimonahul Glicherie Tănase stareţul Schitului Pocrov din preajma Mănăstirii Neamţ, Arhimandritul Gherontie Ionescu, din Sfântul Munte Athos, stabilit iarăşi în România, la un schit pe stil vechi din preajma localităţii Tămădău din jud. Călăraşi, care a fost desfiinţat în 1936, părintele Evstatie Andreescu, părintele Ioachim Perj, ierommonahul Ioanichie Dudescu, Ieromonahul Pamvo, Monahii Galaction şi Veniamin din satul Cucova, ierodiaconul David Bidaşcu de la Mănăstirea Neamţ, monahul Martinian Comăneci, care a devenit stareţ al Mănăstirii Copăceni din Jud. Ilfov, schimonahul Varlaam de la Roşiori împreună cu monahii Chiriac, Nifon, Eftimie şi alţi ieromonahi şi călugări. Mulţi dintre creştini refuză să mai frecventeze slujbele bisericilor care adoptase noul calendar al catolicilor, mergând pe urmele zeloţilor români care plecase în pribegie. Aflând de această comunitate, se alătură şi monahul Gamaliil Papil din Mănăstirea Neamţ, care fusese caterisit înainte de schimbarea calendarului din treapta de Protosinghel. Soborul de Arhimandriţi, Ieromonahi şi Monahi ai Bisericii de Stil Vechi nu au cunoscut de la început faptul că Protosinghelul Gamaliil fusese caterisit de Biserică, fapt pentru care a slujit fără nici o problemă în perioada 1934 – 1937, după care s-a aflat adevărul despre el şi nu a mai fost lăsat să slujească, întrucât statutul său acum era de simplu monah. În cele din urmă acesta se separă, punând bazele unei alte structuri eclesiastice, strângând un număr restrâns de mireni, continuând să slujească necontenit, chiar săvârşind tunderi în monahism.

ISTORIA UNEI BISERICI INCERTE

După apariţia acestei schisme în Biserica de Stil Vechi, s-au făcut tot felul de presupuneri la adresa fiecăruia dintre cei care rămăsese pe stil vechi şi nu adoptase calendarul nou, în deosebi de către acest fost protosinghel Gamaliil, indignat de fatpul că nu a mai putut sluji. Cum dar, ai mai putea sluji, devreme ce ai fost caterisit înainte de schimbarea Calendarului, pe motive temeinice? Aşa s-a ajuns la fondarea unei grupări din orgolii personale şi acuzaţii nefondate la adresa tuturor care au rămas pe stil vechi.

Deşi era doar Ieromonah, Părintele Glicherie Tănase era considerat ca un „lider” al preoţilor  pe stil vechi din România. După plecarea lui din obştea tradiţionalistă, monahul Gamaliil a început să lovească foarte mult în ieroschimonahul Glicherie, dând tot felul de argumente nefondate. Printre acestea trebuie să menţionăm faptul că pretindea o anumită imoralitate, deşi totul era incert şi nimeni altul, sau măcar unul dintre clericii care nu avusese probleme canonice până atunci, nu vedeau atâtea presupuneri câte făcea acest monah. Printre multe alte născociri, de dragul ademenirii unui grup mare de credincioşi, Gamaliil spunea că „Părintele Glicherie a fost botezat prin stropire”. De ce nu şi ceilalţi clerici au văzut acest detaliu? Mai mult, există presupunerea că la vizita în Ierusalim, din anul 1930 a părintelui Glicherie, ar fi fost cercetat de Patriarhul Damianos şi s-au opus pentru a-l primi să slujească, din pricina faptului că ar fi fost botezat prin stropire. După ani de zile, s-a aflat că Ieromonahul Glicherie fusese invitat şi de doi preoţi români din Ierihon, care ţineau pe stil nou; dar, era evident ca acesta să refuze, întrucât renunţase şi la săreţie şi la tot când s-a schimbat calendarul şi era absurd să slujească pe stil nou în Israel. Aceştia au lăsat false informaţii urâcioase împotriva părintelui Glicherie, fapt pentru care urmaşii lui Gamaliil caută să citeze doar ceea ce este contra lui, fără să privească şi faptul că a fost unul dintre cei mai râvnitori apărători ai Stilului Vechi şi pe care l-au urmat până la moarte tot grupul de preoţi şi călugări, nicidecum pe monahul Gamaliil care slujea, caterisit fiind.

La întoarcerea din Ierusalim Părintele Glicherie a adus Antimise pentru a se face Sfânta Liturghie, întrucât mulţi dintre slujitori nu aveau Sfântul Antimis, sau slujeau pe Antimise vechi care fusese conservate după ieşirea lor din folosinţă. Este drept, nu putem sluji pe un Antimis care este scos din folosinţă; dar, totuşi, era un caz de prigoană, chiar de război, erau loc şi pentru Iconomii, care s-au arătat mai mult ca benefice. Grupul lui Gamaliil (care slujeau fără Antimise), au început să facă zvonuri că ar fi furat Antimisele. Era normal ca acest Gamaliil să facă tot felul de zvonuri, din răutate şi mai ales pentru că era supărat pe celălalt grup tradiţionalist. Este firesc!

Urmaşii acestui monah Gamaliil spun în chip răutăcios: „Glicherie a scornit o învăţătură nouă: învăţa că biserica oficială nu era în erezie, ci în schismă. Cei de pe nou, zicea el, au harul Sfântului Duh, pentru că încă nu s-au făcut nici un sinod care să-i caterisească”. Această informaţie este total falsă şi chiar mincinoasă! Părintele Glicherie nu a susţinut niciodată că cei de pe nou au har pentru că nu au fost combătuţi de un Sinod. Această poveste a apărut abia după anul 2007 când s-au tradus tezele kiprianiţilor greci, EI FIIND CEI CARE MĂRTURISESC ASTA, ieromonahul Glicherie având alte părere, devreme ce nu a rămas împreună cu cei de pe stil nou. Dimpotrivă, tot soborul de preoţi erau în dilemă legat de primirea botezului celor de pe stil nou. Abia după revenirea de la Ierusalim au început să săvârşească Mirungerea, după purtarea discuţiilor cu Patriarhul Damioanos. Cu alte cuvinte, urmaşii lui Gamaliil continuă lupta mincinoasă împotriva monahului Glicherie, bazându-se pe ideologii kiprianiste, care apar la foarte mulţi ani după decesul părintelui Glicherie, Nicidecum fiind eclesiologie a Bisericii pe Stil Vechi din România, de la acea vreme.

Aici putem observa şi o greşeală a celor cu Gamaliil, o greşeală ce arăta mentalitatea lui de monah şi nu de cleric, sau mai ales teologhisitor. Este evident că schimbarea calendarului era o schismă şi nu o erezie! Considerăm dogmă calendarul? Nicidecum! Calendarul este cuprinsul mineiului. Deci, dacă nu este dogmă, cum poate fi o erezie? Un teolog, chiar şi autodidact, nu doar cu diplome, îşi poate da seama de ce acest grup a devenit unul dintre cele mai extremiste schisme din istorie. În decursul istoriei pogorămintele au fost făcute la tot pasul, nu doar atunci când era vorba de numere mai de creştini ce tindeau spre a se îndepărta de Biserică, sau spre a se apropia. Cei din grupul lui Gamaliil: „Noi facem iconomie de la orice, dar nu şi de la Sfintele Taine”. Ei bine, ei nefiind o grupare cu mentalităţi bine formate, ci simpli oameni care au avut un exces de a răstălmăci Pidalionul şi a culege de acolo doar ceea ce-i interesa pe dânşii, au omis să amintească faptul că „iconomia” despre care vorbim a fost „înfiinţată” chiar pentru Sfintele Taine, pentru că nu poţi spune că faci iconomie în alte cazuri, decât în privinţa Sfintelor Taine. Mai mult de atât, ei găsesc replici la orice, este evident, cine ar putea să mai recunoască adevărul, mai ales când au în spate o istorie bazată doar pe presupuneri şi nu pe argumente ce nu pot fi uşor demontate.

Monahul Gamaliil, pentru a dezvolta această structură, era evident să facă o formă de „extremism religios”. Aceasta o punem explica foarte uşor. El, făcând acest exces de zel, reuşea să ademenească mireni (vechi calendarişti) foarte uşor, mai ales când le deschidea Pidalionul la pagina cutare şi le explica despre Botez; dar, totuşi, să nu uităm că Biserica a făcut în multe cazuri iconomie de la Botez, pentru că nu poţi spune că se numeşte iconomie altceva, decât excepţiile de primire a unor Taine precum Botezul sau Mirungerea, în multe alte cazuri avem exemple în Pidalion de primire a hirotoniei ereticilor chiar, nu doar a schismaticilor şi aici mă refer la primirea Donatiştilor, a Arienilor, pe care-i primeau ca şi preoţi sau Episcopi, a nestorienilor şi în cele din urmă a iconoclaştilor. Totuşi, Biserica Ortodoxă a avut o gândire teologică, fiind condusă de Sfinte Sinoade compuse din Arhierei cu minţi luminate, raţionali şi nu extremişti, precum ei, care folosesc Pidalionul precum sectarii Biblia. Gamaliil făcea progrese cu acest exces eclesiologic care nu mai fusese prezent niciodată în Biserică; dar, nimeni dintre arhimandriţi şi ieromonahi nu l-au înţeles de ce face această inovaţie. În cele din urmă el reuşeşe să tundă în monahism doar două maici, în timp cei Biserica mare (pe stil vechi) formată din toţi zeloţii români care, în ciuda prigoanei păstrau Ortodoxia autentică, aveau numeroşi preoţi, monahi şi monahii. Este cert, nu numărul contează; dar, totuşi, să nu uităm că dânşii plecase din Mănăstiri şi din locuri unde puteau vieţui în pace şi fără să fie ponegriţi de nimeni, primind noul calendar. Dar, deşi nu socoteau dogmă calendarul, nu-l primise pe cel nou!

Trecând mai departe şi urmând firul istoriei, amintim de trecerea pe stil vechi a stareţului Evloghie Oţa, pe marginea cărui subiect cei din gruparea lui Gamaliil fac iarăşi o sumedenie de afirmaţii extremiste în discuţii particulare. Dar, cine a fost Evloghie Oţa? Acesta s-a născut în anul 1909. În anul 1922 pleacă în Sfântul Munte Athos împreună cu un Călugăr român stabilit acolo. Acesta a vieţuit în muntele Athos 18 ani unde a fost călugărit, apoi hirotonit diacon şi ieromonah.

În anul 1940 se întoarce în România, vizitându-şi rudele. Deşi se schimbase calendarul, familia lor rămăsese pe stil vechi. Aceştia fiind în partea aceea, nu cunoşteau nimic despre existenţa preoţilor pe stil vechi din părţile moldovei şi munteniei. Părintele Evloghie, fiind un călugăr trăitor, fapt pentru care aud despre dânsul mai mulţi călugări. Astfel, el devine stareţ al Mănăstirii Râmeţ din judeţul Alba (Raionul Aiud pe atunci), până în anul 1955.

Încă o dată amintim că în partea Albei, nu se ştia de existenţa clericilor pe stil vechi din cealaltă parte de ţară, era şi firesc, formele de informare de la acea vreme ne fiind permisive ca acum. Cu toate acestea, stareţul Evloghie Oţa era un zelotist format duhovniceşte în Sfântul Munte, devenind renumit pentru păstrarea stilului Vechi. Oamenii vedeau ca o reânviere duhovnicească, să aibă un preot ce ţine pe stil vechi; aşa au aflat călugării de la Râmeţ care l-au solicitat să intre în Mănăstirea lor. Aceştia fac apel către Mitropolia de la Sibiu să fie recunoscută în mod oficial ca Mănăstire păstrătoare a vechiului Calendar; însă, mitropolitul refuză categoric. Cu toate acestea, ei ţineau stilul vechi! În anul 1955 Părintele Evloghie hotărăşte să plece din Mănăstire, pentru a merge înapoi într-o Eparhie pe stil Vechi, deşi nu se ştia că ar mai fi existat vre una. Nici în Europa nu erau comunităţi pe stil vechi, întrucât fiind mulţi la număr, atât ei cât şi cei din Moldova (despre care nu ştiau unii de alţii), au cercetat locurile şi nu s-a găsit o Eparhie tradiţionalistă. În cele din urmă aceştia fac un apel către Procurorul General de la Bucureşti pentru a se găsi o rezolvare legală a problemei lor. În cele din urmă, stareţul Evloghie, Monahul Pahomie Morar (viitorul Episcop) şi obştile Mănăstirilor Râmeţ şi a schiturilor Teiuş şi Ţeţu pleacă din Mănăstire. Împotriva lor s-a făcut o campanie în mod public şi oficial, de către Mitropolia de la Sibiu. Văzând că nu-i pot convinge să revină în Mănăstire, popii fac demersuri pe la miliţie, astfel încât părintele Evloghie şi călugării au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. În penitenciarele de la Turda şi Aiud mai erau călugări şi credincioşi pe stil vechi arestaţi. Aşa a putut afla şi părintele Evloghie despre existenţa unui nucleu de preoţi şi călugări pe stil vechi, căruia se alătură şi el după eliberarea din închisoare.

Revenind la grupul monahului Gamaliil, reamintim extremismul de care acesta se folosea pentru a-şi aduna un grup de membri, făcând contra celorlalţi preoţi şi călugări. Ei susţin: „Părintele Gamaliil nu împărtăşea pe nimeni fără barbă”. Ei bine, noi cunoaştem că nici ceilalţi nu împărtăşeau pe nimeni fără barbă; dar, diferenţa era că ceilalţi erau preoţi, el monah. Mai mult de atât, ei spun: „unii creştini se duceau de la 200 km până la Târgul Neamţ cu căruţele cu boi, să-şi boteze copiii şi când ajungeau la el, le zicea: „Dacă nu făgăduieşti că laşi barbă, nu-ţi botez”. Era evident să se comporte şi el ca un preot zelot, ţinând cont că aceşti omanei nu acceptase noul calendar şi păstrau Credinţa Strămoşească. Cum ar fi putut el să-i ademenească? Fiind bărbierit ca cei de pe nou? Permiţând bărbierirea ca ei? Evident că nu! Nici nu ar mai trebui să facem paranteze, întrucât ei oricum vor continua să întoarcă istoria cum vor şi cum le este comod să iasă ca fiind cel mai corect grup, deşi nu avea nimic în comun cu Ortodoxia. Un grup extremist format de un monah, care face un exces din tot ce găseşte în Pidalion, nu poate fi numit Biserică, indiferent cât ar mai mutila ei istoria.

Pentru a falsifica istoria prin a o scurta, dând de înţeles că vreun preot din cei despre care aminteam la început ar fi rămas cu Gamaliil, deşi adevărul este cu totul altul, ei scurtează şi trec direct la finalul istoriei, ajungând iarăşi la a-l denigra pe ieromonahul Glicherie care reuşise să strângă la un loc toţi preoţii rămaşi pe stil vechi, din România, spun iarăşi în chip mincinos: „Toţi aceşti preoţi au trecut la Domnul unul câte unul, ultimul dintre ei fiind Părintele Ioanichie Dudescu. Cam la un an după aceasta, s’a eliberat din închisoare Părintele Ghimnazie Popa. Acesta era hirotonit la Ierusalim înainte de schimbare şi într-adevăr slujise la Patriarhie, dar Patriarhia Ierusalimului pana în ‘35 la întronizarea patriarhului Timotei, n-a slujit oficial cu patriarhia Constantinopolului. Deci, acest Părinte român Ghimnazie, venind în România, s’a dus prima dată la Slătioara, deoarece nu ştia de grupul Traditionaliştilor. Îl cunoştea pe Glicherie, că acesta fusese la Ierusalim şi îl ştia de acolo căci avusese o discuţie cu Patriarhul Damian in ’30 în felul următor: Părintele Ghimnazie l-a dus pe Glicherie să-i facă cunoştinţă cu Patriarhul”. Puţin mai devreme aminteam de acest preot al Patriarhiei Române în Israel, Ghimnazie Popa. Acesta era pe stil nou! Nu ne interesează faptul că Patriarhia nu a avut comuniune oficială cu Constantinopolul, pentru că nici ROCOR nu a avut şi nici alte Biserici locale, pe noi ne interesează decursul lucrurilor şi nu relatările care se încurcă în argumente. Dacă vă amintiţi, mai devreme spuneam despre acest Ghimnazie, spuneau cei din grupul lui Gamaliil, l-ar fi găsit pe părintele Glicherie ca fiind nebotezat. Ei bine, ne punem întrebarea: de ce s-a dus la Slătioara, la acel „nebotezat” când a venit în România? Evident, istoria pe care o relatează ei nu are un început şi un sfârşit fără să se contrazică. Care era rolul vizitei acestui Ghimnazie în România? El era preot pe nou în Israel şi venea în România din când în când să colecteze fonduri pentru aşezămintele de acolo. Astfel, cunoscându-l pe părintele Glicherie, cu care nu s-au certat nici unul dintre românii din Israel, l-au vizitat, deşi nu slujeau împreună şi nu a dorit să slujească cu ei în Ierusalim.

Interesant este răstălmăcirea istoriei, cum ei înşişi (grupul lui Gamaliil) se contrazic. Ei spun în mare: Părintele Glicherie s-a dus la Ierusalim, dar apoi nu a fost primit (deşi nu e adevărat). El nu s-a dus să stea acolo… În cele din urmă, tot ei spun, că acel preot Ghimnazie revine în România şi se duce la părintele Glicherie, după care iarăşi ei spun: „cesta, fiind bătrân, nu l’a cercetat prea mult, ci a fost mulţumit că e pe vechi şi nu a slujit cu patriarhia română. Astfel, au slujit împreună. Apoi, ca din întamplare, Patriarhul îl întreabă: Din România, din ce zonă eşti? Din Bucovina; zise el. Păi, înseamnă că eşti nebotezat, căci Bucovina a fost mai bine de 50 de ani (1867-1920) sub ocupaţia austro-ungară, iar în această perioadă preoţii au botezat prin stropire pentru ca erau preoti trimişi mereu de catolici”.

O aberaţie! Catolicii sunt pretutindeni în România; dar, să nu uităm că ortodocşii fie se botezau din tată în fiu, fie aveau preoţi ortodocşi. Această scorneală este tot de la ei pornită, căci, deşi a fost stăpânită NU DOAR BUCOVINA, preoţii ortodocşi practicau Ortodoxie şi o trăiau, fiind prigoniţi şi adesea neştiuţi decât de credincioşi. Nu ar fi spus în niciun caz acest lucru Patriarhul de Ierusalim, ştiind istoria României şi mai mult de atât, dacă stăm bine să ne gândim, Ghimnazie, spun ei, când a venit în România a fost la părintele Glicherie. Nu este normal a întoarce istoria, psihologic (pentru că e o tactică foarte cunoscută), rotind informaţiile în aşa fel încât să iasă un alt context decât cel adevărat. Să nu mai spunem că totul este un „mit” fără o susţinere. Noi ştim că în tot Ardealul au fost papistaşi şi au botezat prin stropire!!! Dar, ortodocşi nu au existat? Şi dacă au existat, ne conving sectarii lui Gamaliil că erau papistaşi în botez? Aceştia treceau prin grele prigoane, suferinţe, nu erau în legalitate, era absurd să boteze ca şi catolicii. Repet, nu ne interesează ce fac catolicii şi preoţii trimişi de ei, noi vorbim de Ortodoxie! Părintele Glicherie era botezat în Mihoveni de Suceava. Mi se pare o aberaţie să susţii că Suceava era sub imperiul papist. Dacă nu au studiat mai bine istorie, cam toată românia era sub Austro-Ungari. Asta înseamnă că mijlocul Sucevei, unde sunt foarte puţini catolici de regulă, unde a fost adus acest curent catolic şi nu a influenţat pe nimeni, ar fi botezat fără gândire canonică! Dacă stăm să ne gândim, de ar fi apărut grupul lui Gamaliil la câţiva ani după ce fusese România sub imperiul otoman, aveau să afirme că se botezau ca musulmanii, ori e vizibil aberant! Ei mai amintesc despre o maică Alexandra, care s-ar fi dus la preotul din acel sat, care îl botezase pe părintele Glicherie şi că i-ar fi spus că el a botezat mereu prin stropire… Iarăşi aberant, pentru că nu putem spune că Ortodoxia noastră, înainte de anul 1900 era în atâtea erezii câte vedem noi acum! Botezul prin stropire puteau să-l practice catolicii de la apariţia lor în 54’. Ce ne priveşte pe noi? Dacă sunt ortodocşi în Siria, spunem că sunt botezaţi prin tăiere împrejur pentru că sunt într-un stat majoritar musulman? Dar, iată unde duce gândirea sectaristă…

Ei spun (cei din grupul lui Gamaliil) că părintelui Glicherie i s-ar fi propus să fie botezat din nou în Iordan şi că acesta ar fi refuzat zicând „am turmă în România. Dacă află că mă botez, mă omoară cu pietre”. Sincer să fiu, eu nu pot găsi nicăieri unde au aflat ei acest fals dialog. Este o aberaţie să vorbim în locul unor oameni morţi, care nu prea au lăsat scrieri şi să vorbim noi cu gurile lor. Părintele Glicherie, repet, era botezat de un preot Ortodox şi nu doar Suceava era sub Austro-Ungari!!! Erau cam în toată românia! Să spunem că nimeni nu a mai practicat Ortodoxia, până să apară grupul lui Gamaliil? Înseamnă că Sfântul Calinic de la Cernica slujea cu Episcopi ortodocşi care boteza prin stropire??? Este ridicol.

Urmaşii lui Gamaliil continuă să-l jignească pe părintele Glicherie, spunând: „l-a izgonit cu Poliţia şi în Gară la Fălticeni i s-a făcut control şi i s-au confiscat multe comori duhovniceşti: Sfinte Moaşte, Sfântul şi Marele Mir şi altele, dupa care a fost arestat”. Dar, totuşi, să nu uităm că însuşi părintele Glicherie era refugiat în toate locurile şi căutat de poliţie, batjocorit şi prigonit. Rescriem istoria cum vrem noi? El nu avea instincte reticente precum cei din grupul lui Gamaliil, fiind conduşi de monahul Mina Pătraşcu, după moartea fondatorului mişcării schismatice.

Mina Pătraşcu află din surse proprii (de remarcat este faptul că pe ei nu-i prea prigonea nimeni), de prezenţa lui Ghimnazie în România şi-i propune să vină liderul lor, pentru că nu mai aveau preot care să le slujească. Acesta acceptă şi nu se mai întoarce în Ierusalim, unde starea financiară era destul de precară, el venind temporar în România pentru a colecta fonduri. Mina avea relaţii de prietenie cu securiştii şi îl eliberează pe Ghimnazie. Acesta vine la Furceni. Ghimnazie era renumit pentru colectele frecvente prin Grecia şi România. Aflând de vestea că grupul pe care-l conducea Ghimnazie a rămas iarăşi fără preot, vine în România şi-i păstoreşte, un ieromonah român din Grecia, pe nume Nifon, venit în România, se duce la ei. Acesta începe să slujească din anul 1960, după moartea lui Ghimnazie.

Maici din grupul lui Gamaliil Papil în anul 1950

Maici din grupul lui Gamaliil Papil în anul 1950

MITROPOLITUL SERAFIM LADE DIN GERMANIA

Carl Georg Albert Lyade, pe numele său de mirean, s-a născut într-o familie protestantă la 4 iunie 1883. În anul 1905 părinţii săi s-au mutat în Rusia, unde au adoptat Ortodoxia. În anul 1907 a fost hirotonit Diacon pe 6 Iulie, iar la două zile după aceasta a fost hirotonit preot în localitatea Novgorod Volyn din Rusia, unde a stat până în anul 1912. În anul 1916 a absolvit Academia de Teologie din Moscova, iar până în anul 1918 fiind profesor la seminarul teologic din Harkov. Între anii 1918 şi 1920 a predat limba germană într-o şcoală privată (cu plată). În anul 1020 i-a decedat soţia. În anul 1922 a fost ridicat la rangul de Protopop, ocupând funcţia până în anul 1924, slujind la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Harkov. De remercat este faptul că în acest an se adoptase noul calendar în celelalte Biserici Ortodoxe, din nefericire.

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

La 20 August 1924 a fost tuns călugăr cu numele de Serafim, ulterior fiind hirotesit Arhimandrit şi în cele din urmă hirotonit Episcop Vicar al Eparhiei de Harkov. În anul 1925 Patriarhul Tihon trece la cele veşnice, fiind urmat de Mitropolitul Petru. Acesta este exilat de sovietici şi înlocuit cu ereticul Serafie în anul 1927.

Serafim Lade, pe atunci Episcop Vicar nu se opune ereziei Serghianiste, urmând să slujească sub pecetea ereziei până în 1930.

Deşi Episcopii Ortodocşi cu trăiri Duhovniceşti erau arestaţi de guvernul sovietic, persecutaţi şi omorâţi prin închisori, Serafim Lade cere cuvernului să-i dea permisiunea să plece în Germania, să administreze Bisericile Ortodoxe Ruseşti din statul nazist. În anul 1930 acesta revine în Germania şi recunoaşte în mod public că a fost un agent OGPU-KGB, fiind privilegiat de atâtea drepturi într-un mod dubios.

În cele din urmă, Episcopul Vicar Serafim Lade îşi argumentează statutul de agent kgb-ist cu temeri personale, invocând diverse motive. însă, acum era liber de colaborările cu statul sovietic, aflându-se pe teritoriul natal, Germania. În acelaşi an a stat o perioadă de timp fără să slujească, sub ascultarea Arhiepiscopului rus Tihon (Lyaşenko), care a fost membru al Sinodului ROCOR din anul 1921, până la trecerea lui la cele veşnice.

În anul acelaşi an, 1930, Serafim Lade este numit Episcop Vicar de Viena, în cadrul ROCOR condus de Mitropolitul Antonie Krapovitsky. În februarie 1938, la insistenţele statului nazist-german a fost numit Mitropolit de Berlin.

Bineânţeles, la acea vreme nu existau publice aceste fotografii şi Sinodul poate nu avea de unde să ştie motivul pentru care Serafim se infiltrase în ROCOR să distrugă Eparhia din Germania şi să nu uităm că şi-n Rusia a fost bun prieten cu KGB-ul.

Membrii Sf. Sinod al ROCOR din 1945, au fost:

În Europa: Mitropolitul Anastasie Gribanovsky, Mitropolitul Serafim Lade, Ştefan Sevbo şi Episcopul Filip VonGardner.

În America de Nord: Mitropolitul Teofil Pashkovsky, Arhiepiscopii Vitalie Maximenko, Tihon Troitsky, Leontie Turchevici, Alexei Penteleev, Ieronim Cernov, Episcopii Ioasaf Skorodumov, Arsenie Chagovtsev, Macarie Ilyinsky.

În America de Sud: Arhiepiscopul Teodosie Samoilovich şi Ioan Maxomovici în Extremul Orient.

Sinodul ROCOR în anul 1947

Sinodul ROCOR în anul 1947

În cele din urmă guvernul german hotărăşte să preia toate bunurile ROCOR din Germania şi să le treacă în proprietatea guvernului nazist, lucru cu care Serafim este de acord din punctul său de vedere naţionalist (fiind neamţ, era normal să adere la poziţia conaţionalilor şi nu a ruşilor). Cu toate acestea, naziştii nu i-au fost chiar prieteni. După întâlnirile dese cu nemţii, Mitropolitul Serafim începe să se simtă foarte rău, fapt pentru care Sinodul ROCOR hotărăşte să-l transfere disciplinar în Voivodin din Serbia, dar numai pentru o perioadă de un an de zile. Sinodul ROCOR preferă să nu caterisească acest ierarh pentru faptele sale ce dovedeau încă o dată trădarea, după cum se întâmplase în URSS. În anul 1942 este readus în Germania, dar Mitropolitul Serafim nu mai putea să-şi poarte singur de grijă. A mai trăit până la vârsta de 67 de ani.

Printre singurele articole care au criticat trădarea lui Serafim Lyade

Printre singurele articole care au criticat trădarea lui Serafim Lyade în faţa lui Hitler

Starea de sănătate a Mitropolitului Serafim Lyade s-a agravat în vara anului 1950, călugării ce-l îngrijeau dându-şi seama că nu mai are mult timp de trăit, deşi era de 67 de ani. Aflând vestea, Mitropolitul de atunci al ROCOR-ului, Anastasie Gribanovsky, a venit în Germania însoţit de Blagocinul Gheorghe Grabbe (viitorul Episcop Grigorie) şi Protodiaconul Pavel Nikolschy, care au fost alături de Mitropolitul Serafim în cele mai grele momente. Mai mult de atât, Mitropolitul Anastasie împreună cu ceilalţi Episcopi din Europa, Ştefan, Filip şi Alexandru prezenţi i-au citit rugăciunile de ieşire a sufletului şi de iertare a tuturor păcatelor, întrucât din cauza lui se făcuse mult zbucium în Biserica Ortodoxă.

Episcopii ROCOR din Europa au făcut un Sinod în caz de urgenţă, în frunte cu Mitropolitul Anastasie. În jurul orei 06:00 Mitropolitul Serafim a trecut la cele veşnice. Aceştia au discutat ca în locul Mitropolitul Serafim, să fie numit Episcopul Vicar Alexandru (Stalker). Acesta din urmă a fost numit în mod oficial ca Arhiepiscop de Munhen abia în anul 1952. În acelaşi timp s-a hotărât ca înmormântarea Arhiepiscopului Serafim să fie oficiată de un sobor Arhieresc, în ziua de 3/16 Septembrie 1950, în Biserica Sf. Ier. Nicolae, urmând să fie înmormântat în cimitirul Zollnskom.

Nu ştim din ce motiv ROCOR nu a dorit să-l caterisească pe Mitropolitul Serafim; dar, totuşi, ei au ştiut mai bine ce trebuiau să facă. Oricum, el nu a mai putut avea activitate în ultimii ani de viaţă. Dar, probabil au fost la mijloc şi presiunile naziste. Oricum, dacă ar fi existat aceste fotografii pe vremea aceea, dacă ar fi putut avea atâta posibilitate de informare ca noi, să vadă un agent KGB infiltrat între ei, cu ajutorul naziştilor, nu l-ar fi primit. Cu toate acestea, ROCOR-ul a avut mulţi astfel de agenţi care se duceau şi făceau tot felul de sminteli pentru a se atribui ROCOR-ului.

Protopopul bărbierit, fotografie din anul 1924

Protopopul modernist bărbierit, fotografie din anul 1923

Agentul KGB Serafim Lyade întâmpinat de soldaţii nazişti în Germania (1927)

Agentul KGB Serafim Lyade întâmpinat de soldaţii nazişti în Germania (1927)

Numirea de Mitropolit din anul 1938

Numirea de Mitropolit din anul 1938

Serafim Lyade împreună cu miliţieni bolşevici

Serafim Lyade împreună cu miliţieni bolşevici 1941, la o ţigare…

Serafim Lyade în 1942, alături de drapelul nazist

Serafim Lyade în 1942, alături de drapelul nazist

 

1946

Mitropolitul Serafim Lade, Ştefan Sevbo şi Episcopul Filip VonGardner. Întrunirea Sinodului local din 1946

 

ARHIEPISCOPUL VICTOR LEU

VICTOR LEU ÎN ANUL 1930

VICTOR LEU ÎN ANUL 1930

Pe marginea subiectului acestui hirotoniei acestui arhiereu s-au făcut foarte multe istorioare încrucișate, mai mult pentru a obosi pe cititor și a-l determina să creadă exact ceea ce i se spune. Era evident să se facă speculaţii şi faţă de ceilalţi preoţi pe stil vechi din România, care nu-l acceptau pe monahul Gamaliil, repetându-i toate Tainele. Era normal, firesc şi canonic. Ce taine poate oferi un monah? Grupul lui Gamaliil Papil l-au acuzat în repetate rânduri pe Galaction Cordun că a fost caterisit; dar, de ce nu spun şi de liderul lor că tot caterisit a fost? Mai mult de atât, a cela fusese caterisit pe alte motive, dar cum de s-au hotărât să facă actul de caterisire al lui Galaction exact când a plecat cu cei de la Slătioara? Este normal că acum şi noi spunem „a fost caterisit” şi într-adevăr, dacă-i primim tainele, îi primim şi caterisirea; însă, vom vedea pe parcurs că Slătioara nu are succesiunea de la Episcopii Atanasie Dincă şi Galaction Cordun; dar, revenim la subiectul Victor Leu.

Acesta era fiul fostului Episcop Grigorie Leu, Episcopul de Huşi. Faţă de acest subiect, grupul lui Gamaliil fac foarte multe subiecte fără un postament documentar, fără o istorie certă, doar pentru a trage istoria în favoarea lor. Vom înţelege de ce… Acest Episcop de Huşi a fost un om lăudat şi iubit, un patriot de seamă; dar, care nu a rămas pe stil vechi în anul 1924, continuând să militeze împotriva stilului nou împreună cu alţi Episcopi din BOR care doreau să revină la vechea tradiţie a Ortodoxiei. Petru Groza, cel mai înverşunat comunist şi călău al Patriei Mame, fiind omul bolşevicilor în România, a hotărât să cedeze Bisericile româneşti din Diaspora către Patriarhia Moscovei, fapt pentru care Episcopul Grigorie Leu (să nu fie confundat cu Victor Leu) a protestat împotriva deciziei agentului KGB din fruntea României. Acest Arhiereu de seamă, a trecut prin mai multe strâmtorări din partea regimului comunist, căruia se opunea cu atâta patriotism. În 23 Februarie 1949 Patriarhul Justinian hotărăşte să-i desfiinţeze Eparhia pe motiv că a fost comasată cu Episcopia Romanului, iar Episcopul Grigorie trebuia să părăsească scaunul şi să se mute în Mănăstirea Sf. Apostoli Petru şi Pavel, care abia se construia şi nu era deloc organizată. În cele din urmă Episcopul Grigorie Leu face un raport prin care intenţionează să renunţe la scaunul de Episcop (titular) dar să-şi poată păstra în continuare Eparhia. Evident, nu-i este aprobată ideea, întrucât guvernul dorea să scape de el cu orice preţ. După această întâlnire, Episcopul Grigorie este otrăvit şi moare în drum spre huşi, cu demnitatea că nu şi-a trădat poporul. De aici începe biografia lui Victor Leu… Unii, am putea spune chiar din grupul lui Gamaliil Papil, au influienţat susţinerea unei idei cum că Grigorie Leu ar fi fost asasinat pentru că Victor Leu vorbea la radio împotriva regimului comunist. Ei bine, dam dat înainte motivul adevărat pentru care Episcopul Grigorie Leu a fost otrăvit, iar nu emisiuni radio la care românii nu prea aveau acces, Victor fiind în Franţa.

Victor Leu a fost preot în Patriarhia Română, la Iaşi. Pe atunci se făceau aşa-numitele „protopopiate” cu statut misionar ce avea ca scop „dezrădăcinarea stilismului” apărut în România după anul 1924. Nu se ştie câţi călugări şi preoţi au fost trădaţi de acest Victor Leu şi daţi spre moarte, pentru că securitatea pe atunci căuta cu orice preţ să ascundă urmele. Nu de de mmirare că foarte mulţi dintre deţinuţii pentru Hristos prin temniţe şi penitenciare, mureau împuşcaţi, dar se trecea în certificatul de deces „gripă”. Prigoana împotriva Ortodoxiei şi a creştinilor ce păstrase calendarul vechi nu începe la venirea comuniştilor în fruntea ţării, ci încă din anul 1926.

Acest Victor Leu nu s-a dezis niciodată de noul calendar, ci dimpotrivă, a fost un preot cât se poate de modernist, care se şi vede din puţinele fotografii pe care le deţinem. El nu era un zelot şi nu avea exemple de zeloţi, fiind contra stilismului, ca de altfel toţi preoţii de stil nou.

După moartea soţiei sale, nu se mai cunosc multe detalii despre biografia lui. La un moment dat apare ca Episcop, deşi el fusese să-şi facă doctoratul în teologie, în Franţa. Sunt documente care arată că Victor Leu a fost condamnat la moarte; dar, nu s-a îndeplinit ordinul, ci a fost eliberat. Ne-am putea aştepta şi la comromisuri, ştiind ce gândeau comuniştii. Dar, toate acestea sunt presupuneri ale noastre, întrucât nu există o certitudine în biografia acestui om.

Urmaşii lui Gamaliil Papil spun că:  „avea mulţi prieteni ruşi, Episcopi. Astfel că atunci când aceştia din cauza comunismului evadau din Rusia şi voiau să treacă în Europa, erau găzduiţi de Grigorie şi apoi trimişi la Episcopul Timişoarei, care şi el avea aceeaşi gândire despre întoarcerea la calendarul vechi.” Nu este deloc corect. Ei nu erau chiar extremişti în privinţa calendarului, militau pentru a păstra calendarul; dar, contextul afirmaţiei lor este de a ajuta pe ruşii refugiaţi să ajungă în Europa. Ce treabă are calendarul cu ruşii şi emigranţii? Dar, iată că aşa se formează psihologic portretul unui om simplu, amintindu-i foarte des de revenirea la calendar. Victor Leu chiar nu a ţinut o zi pe stil vechi, iar aceste acţiuni de a sprijini refugiaţii ruşi denotă patriotism şi chiar umanism. Nu poţi să stai chiar nepăsător când ştii cum sunt chinuiţi din orice motiv cei din Rusia, nu doar pe motive religioase, să nu-i ajuţi cumva să scape cu viaţă. Orice om ar face acest lucru, dacă ar avea cât puţină omenie.

Ei continuă istorisirea astfel: „Cu ajutorul lor, foarte mulţi legionari au fugit din ţară; astfel că în exil s-a format o comunitate românească. Aceştia, pentru a putea lupta, aveau nevoe de un păstor; aşa că au cerut de la cei din ţară un om pentru aşa ceva. Atunci, Grigorie Leu, precum altă dată Avraam, şi-a dat pe propriul fiu Vasile spre jertfă, care era preot la Iaşi, bineânţeles pe nou. Acesta, ca să poată fugi din ţară, a simulat împreună cu vărul său Corneliu Leu un înec în mare la Constanţa. Apoi, când toate autorităţile erau concentrate asupra Constanţei pentru că “s-a înecat fiul episcopului Grigorie Leu”, el a fugit cu trenul prin Iugoslavia.” Să medităm puţin. Grigorie Leu nu a militat niciodată pentru ca fiul său să fie Episcop. El era preot de mir pe stil nou, nu avea capacitatea de a fi Episcop, nicidecum Grigorie nu a militat pentru asta, ci împotriva abuzurilor nedrepte ale autorităţilor. Şi mai ales, să-l trimită să fie făcut Episcop de ruşii din Daspora, câtă vreme el însuşi protestase ca Bisericile din Europa să fie cedate Patriarhiei Moscovei? Dincolo de acest detaliu omis de grupul lui Gamaliil Papil, vedem ideea cu simularea înnecului şi „toate autorităţile erau atente că s-a înecat fiul Episcopului”. Este cam absurd, pentru că aceste toate autorităţi nu erau chiar atât de naive să fugă din posturile vamale, să lase vămile libere şi să fugă la Constanţa să vadă pe Victor Leu mort, despre care nimeni nu auzise şi pe nimeni nu chiar interesa. Deci, încă o dată ei îşi trag istoria în favoarea lor, formând mentalităţi simple chiar într-alt context decât cel al istoriei. Motivul pentru care Victor Leu a putut pleca din ţară era acela că luptase contra stilismului, fapt îmbucurător pentru Patriarhii României, dându-i libertatea de a se specializa mai mult la Paris, unde era o Eparhie a Patriarhiei Române, mai târziu, în anul 1952 preluată de Arhiepiscopul român Teofil Ionescu, tot din Patriarhia Română.

Vorbeam de dezinformare… Iată continuarea textului publicat în mod privat de grupul lui Gamaliil, acum câteva zile: „Când s-a dus vestea că a ajuns în Europa, tatăl lui a fost chemat de către Gheorghiu Dej pentru o dare de seamă, iar la întoarcere a murit în gara Banca. Rezultatele autopsiei au arătat că a fost otrăvit. În Europa exista un Sinod format din Arhierei bieloruşi (ruşi albi), care deja lupta împotriva comunismului. Aceştia aveau succesiunea de la Patriarhul Antiohiei, care la sfârşitul secolului al XIV-lea a hirotonit arhierei în Polonia când aceasta a trecut la grecocatolicism” Observăm cu uimire că ei chiar nu ştiu istorie şi o modifică de la an la an pentru a face una cât mai falsă în favoarea lor. Încă de la confundarea lui Gheorghe Ghiorghiu Dej cu Petru Groza… Gheorghiu Dej a fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române între anii 1962 – 1965, înainte fusese secretar al PCR între 1944 – 1954. Pentru o puţină cultură generală, elementară, de istorie şi chiar naţionalism, nu putem uita cine a fost Petru Groza, care a fost pemier al României între anii 1945 – 1952, după depunerea Mareşalului Ion Antonescu (1944) şi înlăturarea Regelui Mihai Întâi, 30 decembrie 1947. Petru Groza a fost cel care a intrat în conflict cu Episcopul de Huşi, Grigorie Leu şi nu Ghiorghiu Dej, care pe atunci se ocupa de alte probleme ale statului. Dar, istoria le joacă feste, din nefericire, pentru că ei nu citesc, bazându-se doar pe informaţii care le primesc tot de la oameni dezinformaţi. Dincolo de această eroare „mică” de istorie şi cultură, ei spun că Grigorie Leu a murit după ce a mers să dea „o dare de seamă” adică „mită”. Este o dovadă cât de violent încearcă să-i formeze gruparea aceasta, care din totdeauna s-a victimizat şi permanent a avut un comportament violent şi agresiv. Episcopul Grigorie a fost asasinat pentru a-l înlătura din funcţie şi pentru că se opunea deciziilor tiranului Petru Groza, nici pentru că fiul său prezenta emisiuni radio difuzate în Franţa, nici pentru că dădea mită, ci pentru naţionalism! Dar, iată că lor li se pare tot una… Trecând peste aceasta, ei falsifică istoria şi susţin fără o bază de minimă cultură, că Sinodul rus din Diaspora avea succesiune de la Patriarhia Antiohiei, devreme ce Mitropolitul Serafim Lyade fusese hirotonit în anul 1924, de Patriarhia Moscovei în oraşul Harkov din Ucraina. Ei ştiu ceva, dar nu coincide… Au spicuit puţin istoria şi au ajuns la acest context. Defapt, în anul 1940 au fost ucişi 3800 de deportaţi polonezi în oraşul Harkov, din Ucraina, dar, au ajuns că confunde Polonia cu Ucraina şi deportaţii ucişi de bolşevici, cu Harkov. De asemenea, Arhiepiscopul Ştefan Sevbo din Austria, fusese hirotonit de Patriarhia Rusă pentru oraşul Smolensk, la 17 Mai 1942, fiind intronizat în 27 Decembrie 1942, unde, în decurs de 7 luni a hirotonit în jur de 40 de Preoţi, Eparhia fiind în formare, după ravagiile făcute de bolşevici. Apoi, în luna septembrie a anului 1943 trupele germane ocupă teritoriile ruseşti din care făcea parte şi Smolensk, fiind luat de germani la Borisova şi în anul 1946. Din anul 1946 intră în legătură cu Mitropolitul german Serafim Lyade şi se alătură Sinodului ROCOR (pe atunci în formare), stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Al treilea Arhiepiscop din acest Sinod era Filip Gardner, care a fost hirotonit Episcop la 14 Iunie 1942, în Germania, de Serafim Lyade şi Episcopul Matei Pavlik. Episcopul Matei Pavlik a fost hirotonit Arhiereu de către Patriarhul sârb, Dimitrie, Mitropolitul Antonie Khrapovitsky al ROCOR şi alţi Episcopi, în 25 Septembrie 1921, pentru oraşul Moravia din Cehoslovacia. Să nu uităm că acest Sinod din Germania era sub ascultarea ROCOR şi a Mitropolitului Anastasie Gribanovsky, fost Mitropolit al Basarabiei, care aderase la ROCOR. Deci, care dintre aceşti Episcopi au succesiune de la Polonezi? Ar mai fi un Episcop pe care nu l-am amintit, Alexandru Stalker, dar era din Germania şi fusese hirotonit tot de ruşi. Deci, încă o dată vedem cum ei se bazează pe presupuneri, nu pe date concrete. Este cert, nu putem avea un certificat al unui Episcp hirotonit în anul 1930, pentru că au trecut decenii întregi; dar, îi găsim în registrele acestor Biserici, cum a fost cazul Arhiepiscopului Stalker, despre care nu se ştie mai nimic, ci doar este menţionat că a preluat conducerea Eparhiei din Germania, după moartea Mitropolitului Serafim Lyade; dar, istoria lui nu este deloc bine definită. Cu toate acestea, se găsesc câteva referiri la acest Arhiereu din Sinodul german.

Grupul lui Gamaliil Papil, spun în continuarea istorisirii pe care am dezbătut-o şi ne-am dat seama de cultura lor: „Sunt surse care arată că acest Sinod era foarte strict. Vasile Leu, a luat legătura cu acei Arhierei, care erau chiar prietenii tatălui său, şi s-a pus la cale hirotonia. A fost călugărit cu numele de Victor, făcut Preot şi apoi Episcop de către Mitropolitul Serafim, Arhiepiscopul Ştefan şi Episcopul Filip, în catedrala din Munchen, in decembrie ‘49. Acest Ştefan este cel de la care a cerut Episcopul Matei Karpathakis ajutor. Se mai ştie de Mitropolitul Serafim că a fost omorât în Germania de către evrei. Acum circulă printre floriniţi o intrebare de intimidare: Acei Arhierei erau pe vechi sau pe nou? Păi dacă erau pe nou, de ce nu l-a hirotonit tatăl lui în ţară? Nu se găseşte nicăieri scris că acei Arhierei ar fi ţinut pe nou sau că ar fi slujit cu vreo altă grupare. Chiar erau numiţi Sinod Autonom. Catedrala unde a fost hirotonia nu era nici pe nou, nici a ROCOR, ci era a Sinodului Aautonom al carui Păstor pentru Europa era Mitropolitul Serafim Lade. Acesta nu era hirotonit de ROCOR, ci se alipise de ei un timp oarecare, dar vazand ca nu sunt seriosi in privinta bolmojelilor cu cei pe nou, s’a retras. Este scris undeva si cat a stat cu ROCOR si că unul din motivele despărţirii sale a fost primirea in ’48 a episcopului neocalendarist Teofil Ionescu absolut fără nici o formalitate.

Este mult de dezbătut şi în acest capitol expus de ei… În primul rând Serafim Lyade a fost în permanenţă în ROCOR, a intrat pe vremea Mitropolitului Antonie Khrapovitsky, apoi a fost ales Mitropolit de guvernul nazist în 1938, a fost în ROCOR până la sfârşitul vieţii sale, deşi Sinodul condus de Mitropolitul Anastasie Gribanovsky ar fi trebuit să-l caterisească atunci când, venind în Germania anilor  1931 a recunoscut că a colaborat cu KGB-ul şi a început munca din nou cu naziştii. El a fost iertat de Sinod şi a rămas să păstorească Bisericile ROCOR-ului din Germania! În anul 1941 Serafim Lyade colaborând cu naziştii (el fiind de origine neamţ), a cedat Bisericile Ruseşti în proprietatea ministerului cultelor din Germania, fapt pentru care a fost suspendat din funcţie până în anul 1942, şi nu 1948 cum spun cei din gruparea lui Gamaliil. După ce a semnat documentele de cedare a Bisericilor la nazişti, acesta a început să se simtă rău. Fusese otrăvit de proprii conaţionali. Din anul 1941 până în anul 1942 Sinodul ROCOR hotărăşte să-l ia sub îngrijire în Serbia, ducându-l ma Mănăstirea din Voivodin, pentru că ROCOR îşi avea sediul şi Sinodul în Serbia. ROCOR-ul nu a caterisit mulţi Episcopi pentru a nu da prilej să apară sute de secte şi grupări cum au apărut după anul 1970 în Grecia. ROCOR-ul a fost indulgent cu mulţi Episcopi, printre care şi acest Serafim Lyade. Din cauza aceasta, Sinodului ROCOR-ului i s-au reproşat de către Sinoadele Mateite toate aceste fapte mizere şi de înaltă trădare pe care-i făceau alţi Episcopi, care doar aderau la Sinodul ROCOR pentru susţinere canonică, fiind singura Biserică Ortodoxă Rusă Autocefală, Autonomă din întreaga lume, după ce Patriarhia Moscovei căzuse sub stăpânirea sovieticilor prin ereticul Mitropolit Serghie.

Ei susţin că aceşti Arhierei erau cu succesiune de la polonezi, apoi iarăşi se întorc la ruşi, fără să-şi dea seama că nu au un istoric normal, ci făcut de mai multe minţi, la un loc,  care sunt dezinformaţi din toate punctele de vedere. Am argumentat de ce Sinodul din Europa nu avea succesiune de la polonezi şi nici din Antiohia, ci de la ruşi! Mai mult de atât, Grigorie Leu fusese prieten cu Mitropolitul ROCOR-ului Anastasie Gribanovsky, care venise în Serbia de la Chişinău. Deci, Mitropolia din Germania era sub ascultarea Sinodului ROCOR din Serbia, care a preluat toate proprietăţile Bisericii Ruse la iniţiativa Patriarhului Tihon, în anul 1921, pentru a le salva de guvernul bolşevic ce căuta să distrugă orice nădejde a refugiaţilor ruşi de după anii 1900, respectiv 1918. Trecând peste asta, arătăm că Sinodul nu îl pedepseşte aspru pe Serafim Lyade pentru că a vândut Bisericile ROCOR la nemţi, apoi chiar prietenii lui l-au otrăvit; ROCOR îl iartă şi Serafum Lyade era evident că nu avea motiv să se separe de ROCOR, văzând că nu l-au lăsat să moară! Mai mult de atât, în Voivodin chiar a făcut activitate misionară câtă vreme a stat. Unii preoţi bătrâni ne-au povestit că Arhiepiscopul Ioan Maximovici a fost adus în Europa ca profesor la un seminar teologic înfiinţat în vremea cât a stat Serafim Lyade la Voivodin. Trecând peste acest detaliu demontat, dat de grupul lui Gamaliil, care în totdeauna s-au bazat doar pe spusele lor, nu pe argumente, care de fiecare dată s-au arătat a fi confuze. Ei spun că cei din Germania nu erau pe stil nou. Este probabil ca aceştia să fi păstrat vechiul calendar, conform hotărârii Sinodului ROCOR din anul 1921, unde se spune: „A fost chiar o nevoie puternică pentru înfiinţarea ROCOR, atunci când au fost 21 de milioane de refugiaţi ortodocşi ruşi. După ce au pierdut totul, cu excepţia credinţei ortodoxe, care nu le-au putut-o lua bolşevicii, aceşti exilaţi ruşi, săraci din cauza confiscării Bisericilor, adică a „ancorei de salvare”. Ei au apelat la arhipăstorii lor ruşi, însoţiţi de multă rugăciune, pentru a se uni într-un singur nucleu duhovnicesc, care pentru ei în totdeauna a fost Biserica. Dorina lor a fost de a păstra în casele lor din exil limba maternă în uzul liturgic, vechiul Calendar Bisericesc şi toate tradiţiile bisericeşti, precum le-au învăţat acasă, din copilărie. Acest lucru nu l-au putut obţine de la alte Biserici Ortodoxe, precum un frate care nu îngrijeşte de cel mai mic, ci doar de la Păstorii lor cărora le-au cerut să se ocupe de viaţa Bisericii, având o formă de administrare proprie.” (Din cuprinsul hotărârii Sf. Sinod ROCOR întrunit în anul 1921).

Prima întrunire a Sinodului ROCOR din anul 1921

Prima întrunire a Sinodului ROCOR din anul 1921

1921

Prima întrunire a Sinodului ROCOR în anul 1921

Sinodul ROCOR în anul 1929

Sinodul ROCOR în anul 1929

SINODUL ROCOR ÎN ANUL 1940

SINODUL ROCOR ÎN ANUL 1940

Sinodul ROCOR în anul 1947

Sinodul ROCOR în anul 1947, primul fiind Arhiepiscopul Serafim Liade, dar fără Camilavcă Albă ca altă dată

Mitropolitul ROCOR-ului alături de Mitropolitul Serafim Lyade

Mitropolitul ROCOR-ului alături de Mitropolitul Serafim Lyade

Evident, din anul 1921 au existat fără îndoială comunităţi ruseşti foarte bine organizate şi Biserici impunătoare, dar care nu puteau fi confiscate pentru că aparţineau unui Sinod din Europa, anume stabilit în Serbia, chiar dacă fusese în proprietatea statului Rus, cu care germanii de acum erau în conflicte armate. Mai mult de atât, în anul 1923, Sinodul ROCOR format din 17 Episcopi, în frunte cu Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, au hotărât: „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice” (Hotărârea Sf. Sinod ROCOR din anul 1923, din Telegrama Mitropolitului Antonie către Patriarhia Antiohiei). Iar poporul a acceptat să păstreze vechiul calendar aşa cum fusese învăţaţi de când erau în Rusia paşnică şi chiar Biserica a întărit păstrarea Calendarului vechi, fără a fi înlocuit cu cel papistăşesc. Să nu uităm că şi statul german era pe stil nou şi nu-i era chiar comod ca o Biserică Ortodoxă să nu accepte cursul săbătorilor oficiale; dar, nu interesa în mod special pe nazişti stilul, ci modul lor de a se organiza fără a provoca tulburări ordinii publice sau să se implice în activităţile politice.

Dezinformarea a avut loc în totdeauna, chiar şi în Grecia, unde Episcopul Matei credea că în Europa există un Episcop separat de Sinod şi l-ar fi contactat. Ştim acest lucru; deşi alte surse spun că Matei l-ar fi cunoscut pe însuşi Mitropolitul Serafim Lyade, de la care ar fi pornit ideea să-i convingă un Episcop Ştefan să adere la Biserica greacă pe stil vechi şi să hirotonească un Episcop. În Europa situaţia nu era destul de permisivă şi tulburările din Germania, după ce guvernul a preluat proprietăţile, nu au permis ROCOR-ului să trimită un Episcop în Grecia. După cum am mai spus, reamintim că Arhiepiscopul Ştefan Sevbo fusese hirotonit pentru Smolensk, la 17 Mai 1942. În 1943 părăseşte Smolensk, fiind luat de germani la Borisova. Din anul 1946 alătură Sinodului ROCOR, stabilindu-se în oraşul Salzburg din vestul Austriei. Acesta era în comuniune deplină cu Serafim, deopotrivă cu tot Sinodul ROCOR. În perioada în care l-ar fi solicitat Episcopul Matei din Grecia, pentru hirotonie, stiuaţia nu era chiar bine definită, Episcopul Ştefan având foarte puţin timp de când ajunsese în Europa şi nu era bine definit nici statutul Eparhiei unde avea să fie intronizat.

Revenim la situaţia lui Victor Leu. Grupul lui Gamaliil Papil susţin că a fost hirotonit de acest Sinod şi spun că era un Sinod autonom, deşi singurul Sinod Autonom era cel din Serbia, înfiinţat în anul 1921, acum fiind condus de Mitropolitul Anastasie Gribanovsky. În Europa erau doi Mitropoliţi, dar unul era preşedintele Sinodului, celălalt, adică Serafim Lyade, fiind numit la presiunile statutului german. ROCOR a acceptat al doilea Mitropolit pentru a nu pricinui prigoană în Germania. Era o situaţie dificilă în întreaga lume şi Sinodul nu putea să dea spre moarte sute de creştini nevinovaţi din cauza orgoliilor proprii. De aceea a fost permisiv ca şi cu alţii şi s-a permis doi Mitropoliţi în Europa. Cu toate acestea, ei erau în deplină comuniune. Serafim adesea locuia în Serbia, pentru că aici se acomodase şi începuse să facă activitate frumoasă din punct de vedere duhovnicesc şi al organizării eparhiale. În Germania rămânea Episcopul Vicar Alexandru Stalker, mult mai tânăr şi care nu avea problemele de sănătate ale Episcopului Serafim. De aceea după moartea Mitropolitului Serafum, ROCOR îl alege ca locţiitor pe Episcopul Serafim, în anul 1952 numindu-l Arhiepiscop, fără a mai păstra o linie a Mitropoliei. De atunci s-a stabilit în Sinod ca ROCOR-ul să aibă doar un singur Mitropolit, conform înfiinţării din anul 1921, lucru prevăzut în statut.

Episcopii ROCOR nu luau hotărâri independente unii de ceilalţi, ei hotărau în comun. De aceea sunt hotărâri ale Sinodului ROCOR ce se prelungeau pe mai multe săptămâni şi eliberau documente de sute de pagini. Era o situaţie grea în întreaga lume şi Sinodul nu-şi putea permite întrunirile dese, întrunindu-se o dată la câţiva ani, rare ori în fiecare an. De aici şi deea că Serafim Lyade şi Ştefan s-ar fi separat de ROCOR; dar, nu este vinovat nimeni pentru faptul că ei nu cercetează hotărârea Sinodului din anul 1950, unde aminteşte de toţi Episcopii, inclusiv de răposatul Mitropolit Serafim Lyade. Ei spun că Serafim şi Ştefan s-ar fi separat în anul 1982 când Sinodul ROCOR l-a primit pe Episcopul Teofil Ionescu…. Cât despre Episcopul Teofil Ionescu, trebuie să amintim următoarele: A fost preot al BOR în Franţa, la Paris, până în anul 1946. El a fost hirotonit ierodiacon în România, de asemenea şi ieromonah, în anul 1921. Din cauza presiunilor comuniste, este silit să părăsească parohia românească din Paris în anul 1947. Până în anul 1953 el stă preot în America, apoi revine în Europa, fiind chemat de Mitropolitul Visarion Puiu la Paris. De amintit este faptul că în Europa mai era un Mitropolit, Visarion Puiu, care părăsise Mitropolia Bucovinei în anul 1944 şi venise în Eparhia Mitropolitului Anastasie Gribanovsky, fostul Mitropolit de la Chişinău. Teofil Ionescu este hirotonit Episcop abia în anul 12/26 Decembrie 1954, deci, Serafim Lyade era mort deja, nimeni nu se separase de ROCOR în 1948 că venise Episcopul Teofil Ionescu, pentru că nu era Episcop, abia în 1954… Deci, iarăşi dovadă că poveştile grupării lui Gamaliil se bazează doar pe minciunile unor minţi tulburi şi dezinformate. Episcopul Teofil Ionescu care a aderat la ROCOR în anul 1953, hirotonit Episcop în 1954, Este amintit în hotărârea Sinodului ROCOR din anul 1953 când a fost propus de Mitropolitul Visarion Puiu pentru a fi hirotonit Episcop, Visarion aderând la ROCOR cam în acelaşi timp în care Serafim Lyade era numit Mitropolit în Germania şi înainte ca Arhiepiscopul Ştefan să adere la ROCOR în 1946, deci la un an după ce aderase Mitropolitul Visarion Puiu. Aşadar, Teofil Ionescu contribuie la înlăturarea lui Visarion Puiu din Eparhia română de la Paris, iar acesta urmând a se stabili pentru o scurtă perioadă de timp în Germania, în Eparhia răposatului Serafim Lyade. În această eparhie se păstra stilul vechi, fiindcă majoritatea credincioşilor erau refugiaţi ruşi, deci, pe stil vechi.

Încă o dată vedem cum ei spun că Victor Leu a fost hirotonit de Mitropolitul Serafim Lyade, Arhiepiscopii Ştefan şi Filip în anul 1948 când ei se separase de ROCOR pentru că-l primise pe Episcopul Teofil Ionescu, când defapt Teofil Ionescu trece la ROCOR în 1953, fiind menţionat în hotărârea Sinodului ROCOR de atunci, în anul 1954 fiind hirotonit Episcop. Aşadar, nu aveau cum să se separe de ROCOR pentru că-l primise pe Teofil Ionescu, acesta fiind hirotonit Episcop la aproape 4 ani după decesul lui Serafim Lyade.

Grupul lui gamaliil continuă istoria greşită, amintind: „A mers la patriarhul Constantinopolului pentru a fi recunoscut ca adevăratul Păstor al românilor din ţară şi de poeste hotare. Acesta i-a spus că îl poate ajuta să ajungă şi Patriarh al României, dar numai dacă semnează că atunci când va fi pe tron va retroceda toate monastirile din Moldova, pe care le-a confiscat Alexandru Ioan Cuza de la greci; ceea ce el a refuzat. A mers şi la patriarhul Timotei al Ierusalimului şi i-a cerut să-i dea dreptul de coordonare a Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, căci doar era Arhiepiscopul românilor din diaspora; deci, şi din Palestina”. Victor Leu nu a fost hirotonit Episcop, pentru că toate poveştile lui legate de Teofil Ionescu, Serafim Lyade şi ceilalţi, sunt confuze. Arată clar că el aflase în România că Teofil Ionescu fusese hirotonit Episcop… Deci, el nu ştia nici data şi nici anul, de aceea a inventat această poveste că Serafim şi Ştefan se separase de ROCOR când l-ar fi hirotonit pe Teofil, după cum am mai spus, acesta fiind hirotonit la 4 ani după moartea lui Serafim Lyade… Dar, totuşi să ne întoarcem în istorie, după ce el a plecat din România.

Victor Leu ajunge la Paris, unde era şi preotul român Teofil Ionescu, aflat sub ascultarea Mitropolitului Visarion Puiu, adică 1945 – 23 Iunie 1958. Victor Leu face doctoratul în Teologie la Paris, după care intră în conflict cu acest arhimandrit Teofil Ionescu şi bineânţeles al aflarea veştii că a fost ales Episcop, a început ura, din care s-a şi făcut istoria de care amintim, total nefondată şi bazată doar pe orgolii, nu şi pe date istorice măcar, pentru că dovezi e cam greu să mai aflăm, şi aici mă refer la certificate de hirotonie şi altele. Deci, Victor Leu află de hirotonia lui Teofil Ionescu în anul 1954, căci atunci a fost hirotonit… Acesta dorind să îi facă „în ciudă” merge la Patriarhia de Constantinopol cu această poveste legată de hirotonia lui făcută de Serafim Lyade, poveste negustată de Patriarhul Constantinopolului care ştia deja ceea ce noi abia acum cercetăm… Totuşi, să nu uităm că Teofil Ionescu, Visarion Puiu, Serafim Lyade şi ceilalţi, au aderat la ROCOR şi nu la Patriarhia de Constantinopol. Dacă aceştia ar fi avut mentalităţi vechi-calendariste, iată că nu au aderat la o Patriarhie pe Stil Nou. Puteau face orice pentru a ajunge Episcopi; dar, ei erau deja, aveau hirotonii de arhierei şi au aderat la ROCOR. Aşadar, nici Visarion Puiu nu poate fi combătut pentru că ţinuse pe nou, cum nu-i combatem nici pe grecii vechi calendarişti care 11 ani au stat pe stil nou apoi au revenit pe stil vechi. Într-adevăr, ei au făcut o mărturisire de credinţă pentru as e lepăda de noul calendar, pentru că slujise 11 ani după stilul nou; dar, ROCOR nu acceptase calendarul încă înainte de a fi adoptat de marile Patriarhii! Aşadar, nu putem cere ROCOR-ului să facă mărturisire de credinţă împotriva calendarului şi să filozofeze doar despre calendar, pentru că nu este nici măcar ultimul sibuect din activitatea Bisericii. Este clar, minţile limitate şi care merg după poveşti, observă calendarul ca o dogmă; ei bine, ROCOR nici nu l-a primit şi nici nu avea de ce să se lepede. Noi nu ştim exact prin ce modalităţi a fost primit în ROCOR Visarion Puiu; dar, vedem că exista o formă de primire numită hirotesie, adică citirea rugăciunilor de dare a Darului Sfântului Duh, care defapt implică hirotonia în sine. Ei nu mai practicau îmbrăcarea în veşminte din nou, pentru a nu sminti poporul. Omul este fragil în gândire şi dacă vede că un Episcop pe stil vechi este hiotonit din nou, el care şi-a pus încrederea că mergând pe vechi primeşte Har şi mântuire, ce credinţă să mai aibă, când vede că Episcopul nu era Episcop? Aşadar, pentru a înlătura sminteala, exista această rânduială şi nu atunci apăruse, ci fusese practicată de mult în istorie! Mai grav că nu s-a mai întâmplat un episcop nehirotonit…

Aşadar, Victor Leu cere „numire canonică” de la Constnatinopol, care îl refuză categoric. Deci, de la cei de pe stil nou, pe care ROCOR-ul nu-i mai invoca în rândul ierarhilor. El pleacă apoi la Ierusalim, de unde iarăşi nu reudşeşte nimic, deşi stă o scurtă perioadă de timp, ducându-l în eroare pe Patriarh. Evident, nu erau formele de informare ca acum şi dura săptămâni şi luni chiar până primeai un răspuns. Iată ce mărturiseşte grupul lui Gamaliil: „Patriarhul i’a acordat acest drept şi i’a eliberat un document prin care îl recunoaşte ca Episcop; şi chiar a început renovarea unor lucruri, însă cei din ţară, i-au pus diferite piedici. În Occident, făcea parte din armata Atlanticului şi avea gradul de General. Având aceasta functie, chiar avea cunoştinţe despre punerea la cale a unui război din partea americanilor şi a englezilor împotriva comuniştilor din toate ţările. Se ştie şi data exact când trebuia să înceapă războiul; 3 martie ’53; însă în noiembrie 1952, Episcopul General Victor Leu în timp ce se afla în Viena şi voi să plece spre Gratz împreună cu alţi doi episcopi militari, au fost răpiţi, bărbieriţi, vopsiţi la păr şi duşi cu avionul la Moscova”. De menţionat este faptul că Patriarhul Damianos a fost în perfectă comuniune doar cu ROCOR, condus de Mitropoliţii Antonie Khrapovitschy şi Patriarhul serbiei, Dimitrie, după schimbarea Calendarului. Aşadar, Victor Leu nu avea cum să câştige ceva cu o istorie falsă, ne ştiind că Patriarhia de Ierusalim era în unitate cu aceste Biserici de care el pretindea că a fost hirtonit. Astfel, el merge înapoi în România unde continuă să se intituleze Arhiepiscopul românilor din diaspora, de parcă diaspora nu mai avea Episcopi… Am amintit că erau Episcopi ortodocşi în diaspora şi încă foarte mulţi raportat la numărul de Eparhii… Nu avem certitudinea că el nu era chiar omul comuniştilor din România, care luptau contra lui Visarion Puiu din Franţa, şi el chiar fusese pus să facă dezinformarea, devreme ce nu avea date despre faptul când a trăit Serafim Lyade şi că românul Teofil Ionescu fusese hirotonit Episcop în anul 1954… În România merge la Slătioara, unde stă o perioadă de timp. Iată ce spune grupul lui Gamaliil în continuare:

 Toţi cei care l-au cunoscut în închisoare, spuneau că nu a putut fi convins să facă nici un compromis. În urma unor graţieri, în ’63 a fost eliberat. Imediat, s-a dus la Slătioara, căci la fel ca şi Părintele Gamaliil, nu ştia de celălalt grup de zilotişti. Când a ajuns acolo, nu era nici un arhiereu în monastire. S-a recomandat, şi-a spus istoria şi a aflat de la ei că Silvestru Onofrei în acele zile trebuia să fie hirotonit preot şi episcop”. Problema este că nu l-au prea cunoscut nimeni pe Victor Leu. A spune, putem să o facem liberi; dar, nu înseamnă că ceva din istoriile lor coincid cu realitatea canonică, în afară de partea politică. Dar, de succesiune politică nu avem nevoie, ci de Succesiune Apostolică. Ori, până acum vedem că Victor Leu chiar nu a fost hirotonit de nimeni!

Încă o dată istoria este destul de dubioasă, şi vedem clar răutatea cu care a fost scrisă. Victor Leu intră în Mănăstirea Slătioara în anul 1963. Aceştia spun că Mitropolitul Glicherie era plecat pentru câteva zile şi vine la Hirotonia lui Silvestru Onofrei. Oameni buni, hirotonia Episcopului Silvestru a avut loc în 1968, adică la 5 ani după ce Victor Leu a intrat în Mănăstirea Slătioara. Deci, de ce ascund acest detaliu? Păi, evident, au un motiv… Dar, să-l vedem. Mitropolitul Glicherie era cu domiciliu obligatoriu în Mănăstirea Slătioara şi nu avea voie să o părăsească. Mai mult de atât, părinţii bătrâni, printre care şi Părintele Arhimandrit Teofilact Murgoci, care l-au cunoscut pe Mitropolitul Glicherie ştiau că nu ieşea din Mănăstire nicăieri nici după ce i s-a ridicat acea restricţie. Dar, să dăm curs istoriei. Părintele Silvestru Onofrei era hirotonit Diacon din anul 1956. A fost hirotonit ieromonah în anul 1963 de Victor Leu. În acelaşi an a fost hirotonit şi Părintele Arhimandrit Teofilact Murgoci, de acelaşi Victor.

De remarcat este faptul că Victor Leu, susţine grupul lui Gamaliil, a ajuns la Slătioara cu ajutorul fostului preot al Patriarhiei Române, Ghimnazie, care locuia la Slătioara.

Aflând de existenţa unei alte Biserici Ortodoxe pe stil vechi în Europa, din spusele lui Victor Leu, Mitropolitul Glicherie împreună cu ceilalţi încep să caute forme de a se aropia de ceilalţi Sinodali şi a lua legătura cu ei. Auzind de aceasta, Victor Leu fuge de la Mănăstirea Slătioara. Împreună cu el pleacă şi Părintele Teofilact Murgoci, crezându-l pe cuvânt, deşi avea să afle adevărul mult mai târziu.

 Grupul lui Gamaliil  continuă să afirme: „În puţinele zile cât a stat acolo, a oficiat şi o cununie religioasă. La scurt timp, mirele a fost făcut preot pentru parohia Drăguşeni, comuna Oniceni judetul Suceava. Trăieşte şi astăzi, îl cheamă Vasile Pătrăşescu. După plecarea sa de la Slătioara, s-a iscat problema rehirotonirii lui Silvestru. Dar el nu a acceptat nici în ruptul capului. Apoi au abandonat şi ei ideea, căci dacă îl repetau, trebuiau să repete şi cununia celuilalt, şi el acum era făcut preot de către ei. Mai mult decât atât, slujise cu toţii împreună şi de aceea nu se mai putea face nimic. Ei acum se laudă că l-au făcut din nou, dar nu e adevărat. Mai târziu s-a iscat o neânţelegere între preotul ăla şi un episcop de’al lor, Demosten Ioniţă. Acesta, ca să-l batjocoresca, mereu îi zicea: Taci, că trăieşti în curvie! Adică cununia n-ar fi fost bună”.

Cunoscând această poveste l-am întrebat pe părintele Teofilact Murgoci, care trăise acolo şi-i cunoscuse pe toţi. Victor Leu nu avea experienţă de Episcop, el căutase să ajungă, dar nu slujise nicăieri, bazându-se doar pe zvonuri proaste în privinţa hirotoniei lui. Într-adevăr, hirotoniile lui Victor Leu s-au repetat, dar nu când afirmă grupul lui Gamaliil, ci atunci când au intrat în contact cu Episcopii ROCOR şi s-a aflat adevărul. Mai mult de atât, Mitropolitul Silvestru a fost hirotonit prin toate treptele imediat ce s-a aflat de povestea reală a lui Victor Leu. Iarăşi, ei dau ca argumente poveşti care nu coincid una cu cealaltă. Victor Leu nu putea să hirotonească şi ceea ce s-a făcut, nu au primit; dar nu au considerat ca fiind o erezie, devreme ce ei fusese dezinformaţi şi la vremea aceea nu te puteai informa cum o poţi face acum. Chiar ei îl amintesc pe Ghimnazie că a trecut la grupul lui Gamaliil prin ani 1950, devreme ce în anul 1960 acesta a murit… Deci, iarăşi, cum putea să ajungă el la Slătioara în anul 1963, sau să plece de acolo în anul 1967 când a plecat  Victor Leu? A plecat la 7 ani după moarte? Iată încă o dată răstălmăcirea istoriei în mod prost şi fără un postament istoric. Dar, să mergem mai departe să vedem că neregulile nu se opresc aici.

„Grupul celălalt de tradiţionalişti, aveau ca preşedinte de cult, pe un creştin Ion Movileanu, din Mirceşti. Acesta, adeseori mergea la Ministerul Culturii, pentru interesele cultului. O dată, fiind pe un hol la Culte, un popă pe nou i-a spus: Ştiu că voi nu aveţi Episcop. Zilele astea s-a eliberat din închisoare un Episcop bun pentru voi. Îl cheamă Victor Leu. Uite, stă la adresa asta. (Preasfinţitul Victor stătea într-o garsonieră a fiicei sale.) Omul s-a temut să se ducă la acea adresă, gândindu-se că poate fi o capcană. S-a dus la Furceni unde era centrul tradiţionaliştilor şi a dus această veste. Astfel Monahul Mina Pătraşcu, care era şi conducătorul duhovnicesc al grupului, se duce imediat la Bucureşti la adresa respectivă. Nu a reuşit însă să’l găsească, căci era plecat la Slătioara. Tradiţionaliştii aflase că la Slătioara se întâmplă ceva scandal din cauza unui Episcop nou venit şi şi’au dat seama că ar putea fi el. Părintele Mina a prevăzut că dacă ăia se ceartă e posibil să plece de la ei. Când doi vechi prieteni se ceartă, e posibil sa se şi împace. Dar când doi noi prieteni se ceartă, aproape sigur că se despart. Părintele Mina s’a dus în Gara Fălticeni, I’a dat casierei şef 100 de lei şi i-a spus să verifice numele fiecărui om care cumpără bilet în următoarele zile. Şi de va veni cineva cu numele Victor Leu, să-l anunţe. Şi-a dat seama că probabil era îmbrăcat civil şi dacă era ieşit atunci din închisoare, era şi bărbierit. Aşa a şi fost. A venit să cumpere bilet de întoarcere la Bucureşti.

Să stăm puţin să analizăm ce spun ei aici, că e o totală aberaţie. În primul rând ei nu au fost şi nu sunt cult. În altă ordine de idei, Victor Leu pleacă de la Slătioara mult înainte. Apoi, Părintele Mina i-a dat casierei din gara de la Fălticeni 100 de lei pentru a-i spune când cumpără Victor Leu bilet. Deci, Slătioara nu e la Fălticeni şi pe bilet nu este trecut numele cumpărătorului, măcar atâta lucru putem şti. Mai mult de atât, nu era necesar să se ducă până la Fălticeni să ia trenul spre Bucureşti, cum nu e normal să spunem că plecăm din Târgul Neamţ şi cumpărăm biletul de la Brăila… Mai mult de atât, întâlnirea nu avea cum să fie pusă la cale în aşa manieră pentru că Victor Leu după ce a plecat de la Slătioara, a venit în Bucureşti şi acolo a rămas! Nu a mai fost primit niciodată la Slătioara după ce s-a aflat că nu este Episcop. Deci, ne răstălmăcesc istoria după cum vor ei, doar de dragul de a da un argument, iarăşi cât se poate de lipsit de inteligenţă. Să vedem cum continuă minciuna:

„Femeea i-a transmis Părintelui Mina trenul în care s-a urcat, iar el s-a dus cu maşina la Mărăşeşti. Când a venit trenul, s-a urcat în tren şi i-a spus şoferului să vină în gara Focşani. Dacă nu-l vede la uşa, să vină la Buzău. Îşi imagina că trebuia să fie un om foarte slab şi îngândurat care să recunoască că îl cheamă Victor Leu şi că este Episcop. Aşa şi era. L-a găsit, i-a spus cine sunt tradiţionaliştii şi de ce îl caută. La fel şi-a spus şi el istoria pe scurt şi au căzut de acord ca la Buzău să coboare şi să meargă la Furceni. Deja la Furceni se dusese zvonul că Părintele Mina s-a dus să aducă un Arhiereu. Nu se ştia dacă îl va aduce, dar credincioşii s-au strâns în faţa paraclisului ce-l aveau. Când a venit, a predicat despre dreapta credinţă. Sunt şi astăzi martori care au fost prezenţi atunci. Potrivit declaratiei sale, succesiune apostolică avea, mărturisire de credinţă avea.

Cu alte cuvinte, Mina îl aduce pe Victor Leu la Moviliţa, iar el se convinge în timp de câteva minute că Victor are har şi eclesiologie bună, devreme ce noi nu terminăm acest subiect de ani de zile. Ei şi-au pus încrederea în presupunerile lui, care nu se ştie cine-l punea să facă toate aceste înşelări la dresa Bisericilor Ortodoxe de Stil Vechi, mergând să hirotonească preoţi şi Episcopi pe motiv că s-a separat de ROCOR în anul 1948 că l-au hirotonit pe Teofil Ionescu, care defapt a fost hirotonit în anul 1954… Deci, nu mai reluăm povestea că am spu-o de prea multe ori până acum. El nu avea un act de hirotonie în baza la ceea ce afirma şi spunea că a pierdut valiza cu actele în gara din Viena… Ei bine, acele acte se făceau în baza unui număr de registru, unui raport al Sinodului, nu făceau Episcopi în garsoniere, pentru că ROCOR nu prea a hirotonit Episcopi între anul 1921 şi 1960 când au început să-şi restructureze Sinodul şi să nu mai primească alţi Episcopi, care fusese din alte Eparhii şi veneau doar să facă probleme, poate chiar plătiţi de KGB ca după ani şi ani să se reproşeze Sinodului faptele agenţilor lor. Ei spun că singura mărturie despre hirotonia lui Victor Leu, în anul 1948 se găseşte în cartea unui prieten al său, Constantin Moraitakos, din Constantinopol, deci, pe stil nou, care arăta pe atunci o gramată din limba germană (care o putea face oricine) şi o poză cu Victor Leu singu îmbrăcat în Episcop. Atâta tot? Ei bine, până acum noi am dat argumente istorice şi canonice de ce nu este Episcop şi ei vin cu argument o poză şi o gramată făcută după mulţi ani de la moartea lui Serafim Lyade. Oricine putea să copieze o semnătură, oricine putea să facă o gramată. Să nu uităm că el încercase să păcălească atât Patriarhia de Constantinopol, cât şi Patriarhia Ierusalimului. Este clar că avea ceva documente la el, să se prezinte a fi Arhiereu, că nu-l primeau doar pe baza promisiunii. Oricine putea să se declare Episcop şi să facă slujbe în alte ţări, dacă stăm să gândim în felul celor din grupul lui Gamaliil. Aşadar, Constantin Moratikis dă în carte exact ce a primit şi el, pe când era la Patriarhia Constantinopolului. Mai mult de atât, după ce au aflat că Victor Leu nu era Episcop, au anulat acea carte; dar, s-au mai păstrat câteva volume. Era evident, cineva o cumpărase deja. Însă, fiul lui, Evripidis Moraitakis, a scris o altă carte în care-l aminteşte, dar nu a mai pus şi gramata care era un fals, pentru că deja se aflase povestea lui Victor Leu. Toţi se aşteptau ca în cele din urmă să se ateste cumva hirotonia lui, măcar şi de orice grupare din lume; dar, nu a fost deloc aşa. Plus de asta, să repetăm să spunem adevărul despre Teofil Ionescu, despre separarea lui Serafim Lyade de ROCOR, despre celelalte născociri banale ale lui Victor Leu cu care încerca să păcălească lumea… Nu ar mai fi cazul, deja ne-am dat seama de această încărcătură de informaţii care nu coincid una cu cealaltă. Ba, dimpotrivă, cam nici la greci istoria nu a coincis faţă de ROCOR, ei dând cu totul alte poveşti, probabil culese după anul 2000 de la românii din gruparea lui Gamaliil Papil care începeau să iasă la suprafaţă, dar foarte puţin şi prin acel extremism al lor, dădeau de înţeles că sunt sinceri şi chiar au istoria care o prezintă, ajungând să combată ROCOR-ul cu argumente false şi chiar minciuni scornite de nişte oameni ce spuneau că au fost arestaţi, când defapt umblau liberi unde doreau. Dar, să mergem mai eparte.

Printre puţinele fotografii cu Victor Leu îmbrăcat în Episcop

Printre puţinele fotografii cu Victor Leu îmbrăcat în Episcop

În fraze apar greşeli multe, dar, preiau aceste texte în forma originală în care ne-o prezintă ei în mod public pe reţelele de socializare, pentru a nu munci în zadar. Am depus un efort a face această lucrare, timp, oboseală, şi nu-mi permit să modific pentru ca ei apoi să nu deţină argumente că am încercat să spun ceea ce nu este aşa. „Deci la Furceni, pe baza cuvintelor sale sincere, poporul mai ales că cam de vreun an nu mai avea nici un preot, l-a recunoscut imediat ca Arhiereu şi de atunci a devenit Întâistătătorul Cultului. Au fost hirotoniţi Preoţi Monahul Climent Muşat, Monahul Mina Pătraşcu şi Monahul Visarion Troian, iar Părintele Nifon Munteanu, Arhiereu. Presfinţitul Victor avea domiciliu forţat în Bucureşti şi imediat după hirotonia de Arhiereu, starea sănătăţii i s-a agravat aşa de tare încât nu se mai putea deplasa.

Mina Pătraşcu şi "Episcopul" Nifon, 1970

Mina Pătraşcu şi „Episcopul” Nifon, 1970

Victor Leu nu era sincer cu nimeni şi pentru nimci în lume. Făcuse o istorie proprie, acasă, în Bucurşeti, iar acum ne dăm seama de ce spunea că a fost arsetat şi a pierdut valiza cu acte în gara de la Viena, pentru că nu aveau cum să existe. Mai mult de atât, acele acte le prezentase şi la Constantinopol şi la Ierusalim şi acum, se putea afla, dacă ar fi încercat să spună că a fost hirotonit de alţi Episcopi, după anul 1954, având o poveste strâns legată de cea a Episcopului Teofil Ionescu din Franţa, unde fusese colegi ca preoţi şi de unde plecase el după terminarea doctoratului. Era evident, de acum spunea că nu are acte şi vorbea doar ceea ce ne relatează ei nouă, acum, care s-a demonat bucată cu bucată şi am arătat o istorie confuză, fără argumente măcar istorice. Nu avem cum să mai cerem acte când el spune că Serafim şi Ştefan s-au separat de ROCOR la hirotonia lui Teofil Ionescu, câtă vreme Serafim era mort de 4 ani când a fost horotonit. Iar Ştefan şi Filip erau prea tineri în ROCOR şi nu puteau să se mute de colo colo, cum doreau ei, pentru că doar ce scăpase din prigoana KGB-ului şi reuşise să rămână în viaţă, încadrându-se mai mult în mod ascuns, în ROCOR, să nu fie aflaţi şi asasinaţi cum au fost multe cazuri în Rusia şi peste hotare.

Aşadar, Victor Leu probabil s-ar fi dus acolo nu doar pentru a face puţină erezie în cadrul Bisericii de Stil Vechi, ca după ani şi ani să poată arăta cei de pe stil nou că ortodocşii de stil vechi nu au hirotoni… Să ne amintim de povestea cu mita dată la casiera din Fălticeni (care nu e tot una cu Slătioara) şi care nu avea cum să poată şti cine pleacă din Slătioara… Dar, să trecem peste. Nu ştim dacă pentru bani el a hirotonit acei preoţi şi pe Episcopul Nifon pentru o sumă de bani. Nu cred că avea el nevoie de câţiva lei ai unor călugări dezorientaţi pe care Gamaliil îi formase împotriva tuturor şi contra la toţi, devreme ce el însuşi am văzut ce poveste avea. Aşadar, să spunem doar că a fost o hirotonie doar pentru motivul ca cei de pe stil nou să lovească foarte puternic în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, ceea ce vădit se întâmplă. Nu doar cei de pe stil nou pot ataca această grupare, ci oricine! Ei dintru început nu au succesiune, nu au o istorie corectă, ci poveşti întortochiate bazate doar pe mintea bolnavă a unui preot mândru care se dorea a fi Episcop şi se şi considera al românilor de peste hotare, câtă vreme ERAU EPISCOPI ÎN EUROPA şi el nu fusese niciodată ca Episcop acolo. Ei spun că avea multă experienţă de Episcop. De unde să aibă? Mergând de colo colo? Orice preot care slujeşte în sobor cu un Arhiereu poate să practice acelaşi lucru, nu diferă foarte mult slujirea cu Arhiereu de cea cu preoţi… În sfârşit, trecem mai departe.

Revenim la plecarea lui Victor Leu de la Slătioara, că de acum s-a încheiat istoria „succesiunii” acestui Episcop şi istoria pe care el o prezenta pe atunci, care acum este în defavoarea celor din gruparea lui Gamaliil Papil. Aşadar, Mitropolitul Glicherie află de ROCOR de la Victor Leu şi împreună cu ceilalţi încep să caute posibilitatea unei comuniuni cu cealaltă Biserică Ortodoxă pe Stil Vechi din Europa. Aminteam că Victor Leu fuge la Bucureşti şi este urmat de Părintele Teofilact Murgoci. Aflând toţi că vin Arhierei din ROCOR la Slătioara, Părintele Teofilact era la o comunitate de prin judeţul Galaţi, care ascultase până atunci de Victor Leu. Aşadar, avea şi el dubii în privinţa poveştilor lui Victor Leu şi se întreba: „de ce a fugit şi nu a stat să-i revadă pe cei ce l-au hirotonit? Ce s-o fi întâmplat oare?” Aşa că Părintele Teofilact pleacă la Slătioara pentru a vorbi cu Episcopii ROCOR privind hirotonia lui. După aflarea celor pe care şi noi le-am amintit şi argumentat aici, Părintele Teofilact a fost hirotonit din nou în toate treptele, de asemenea şi ceilalţi. Într-adevăr, s-a lăsat hirotonia acelui preot despre care aminteau cei de la Furceni, dar, să nu uităm că Victor Leu fusese hirotonit preot… Aşadar, se putea primi Cununia; dar, hirotonia nu! Aşadar, Mănăstirea Slătioara capătă noi forme canonice, ROCOR repetând hirotonia Mitropolitului Glicherie, a Episcopului Silvestru şi a Episcopului Cozma, pentru că nu au recunoscut tainele făcute de Galaction Cordun. Nu pentru că ar fi fost el imoral sau cele câte s-au scris despre el, ci pentru faptul că nu era nici pe stil vechi, nu era nici un bun zelot şi mai mult de atât, ROCOR nu a primit hirotonii de la un singur Episcop. Totuşi, a fost un caz, în anul 311 în Africa, este vorba de fenomenul „Donatiştilor”. Dar, în anul Sfântul Sinod din 411 a hotărât să facă o iconomie şi să-i primească, deşi trecuse 100 de ani de la apariţia lor. Totuşi, de la Victor Leu nu puteai primi nimic şi nici de la Galaction. A fost posibilitatea ca ei să fie hirotoniţi din nou de mai mulţi Arhierei, s-a făcut, pentru a nu rămâne o pată pentru Biserică, pentru totdeauna. Cu toate acestea, cei de la Slătioara nu mai vorbesc despre acest lucru. Ei amintesc că în anul 1974 a fost făcută hirotesia acestora, dar doar atât! Am explicat ce era hirotesia; nu era o formă de hirotesie cum este cea de Protosinghel sau de Protoiereu, era chiar hirotonie, dar o iconomie care să nu smintească. Biserica Lui Hristos mereu a fost raţională şi mereu a găsit căi bune şi benefice Ortodoxiei; nu a fost nici extremistă şi nici absurdă. Cum să te bazezi pe succesiunea unui Episcop care nu a fost Episcop?

Într-adevăr, ROCOR-ul a avut mari probleme primind Episcopi între anii 1921 şi 1950; dar, după aceea, Mitropolitul Anastasie a făcut tot posibilul să evite a se mai repeta povestea lui Serafim Lyade, sau a altora ca el care făceau multe nacanoncităţi, fiind crescuţi în Biserici mari, de unde puteau învăţa şi lucruri bune, şi mai puţin bune. Astfel, am putea spune că ROCOR capătă o formă bine definită  abia în vremea Mitropolitului Filaret Voznesenky. Sunt multe de vorbit şi despre acei Episcopi precum Serafim Lyade care au lăsat istorii compromiţătoare pentru Biserică şi Sinodul ROCOR; dar, să nu uităm că veneau, se alipeau, din cauza prigoanei. ROCOR-ul nu putea să-i lase în rătăcire, să facă fiecare secta lui şi să fie martor la apariţia de mii de grupări şi secte care spun că sunt Ortodoxe. Ar fi multe de spus şi chiar argumentat despre Episcopul Matei din Grecia şi ce istorie şi-au făcut ei. Dar, vă promit că voi reveni şi asupra acestui subiect. Nu pentru că m-ar interesa prea mult, ci pentru a da argument că ROCOR într-adevăr a fost şi va rămâne singura Biserică Ortodoxă Autocefală care ne-a mai rămas acum din anul 1921, chiar şi după schimbarea calendarului din 1925.

Mulţşumesc Lui Dumnezeu că m-a ţinut treaz atâtea ore, nopţi şi dimineţi să pot culege întreaga istorie a acestui Episcop Victor Leu. Mulţumesc Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că mi-a dat puterea şi răbdarea să culeg istoriile din limba rusă, greacă, sârbă, germană, engleză chiar, pentru a arăta poporului nostru ROMÂN, cât de mult a fost urât de KGB şi cât de multă minciună a existat. Nu puteam face aceasta fără Darul Sfântului Duh, drept pentru care îi mulţumesc din toată inima Înalt Prea Sfinţitului Victor, ultimul Arhiereu din ROCOR-ul vechi rămas în viaţă. Voi continua istoria Bisericilor din întreaga lume, care se pretind a fi Ortodoxe. Am trecut prin această etapă de a-mi căuta Mântuirea, când Părintele Teofilact mi-a povestit despre acel mic Sinod ROCOR despre care nimeni nu mai ştia nimic. Mulţumesc tuturor care m-au ajutat, şi chiar Episcopului Partenie din Cipru, care m-a convins să scriu această istorie, mai cu seamă că poveştile lui nu erau demontate de nimeni, deşi toţi aveam dubii. Acum există luciditate, există cunoaştere, informare şi argumente. Nu putem avea argumente sub ştampilă de la anii 1930; dar, totuşi, urmând firul istoriei, cum au umrat şi Sfinţii Părinţi faţă de istoria scrisă şi nescrisă a Bisericii, dăm omenirii o istorie ce ţine loc de argumente şi chiar documente. De unde să luăm documente din anii 1930 – 1940? Să nu uităm că Biserica nu s-a bazat doar pe documente şi fotografii. Noi, totuşi, să ne străduim să aflem istoria adevărată, căci doar ea ne mai poate argumenta calea mântuirii noastre, fie spre mântuire, fie spre pierzare. Ori, până acum am văzut pierzare în toate Bisericile în care am fost, în toate stilurile. Chiar dileme multe sunt în privinţa Sinodului fondat de Matei, chiar şi a altora care şi-au făcut Sinoade. Este drept, era război. Dar, să nu uităm că războiul nu i-a întortochiat ideile lui Victor Leu de au ajuns să spună că Serafim Lyade a plecat din ROCOR contra lui Teofil Ionescu, sau a altora. Nici Teofil Ionescu nu a fost ţinut mult timp în Sinod, ci a plecat singur înapoi pe stil nou, nici alţii. Dar, vom mai vorbi pe această temă.

Mulţumesc celor care au avut răbdarea să citească atât de mult! Îmi cer iertare de greşelile din text. Am scris prepede, obosit şi cu timpul la limită; dar, când voi avea mai mult timp voi corecta, să rămână acest document peste veacui şi veacuri ca mărturie vie. Nu ştim ce se va întâmpla mâine; măcar să le păstrăm aşa cum sunt şi să avem răbdarea să le citim şi să le îndreptăm; nu să le schimbăm ca după alte decenii să fim contrazişi de cineva. Să lătăm lucrurile aşa cum au fost, nu să naştem noi alte poveşti. Omul este limitat şi se schimbă, omul are multe griji şi nu discerne în totdeauna cum trebuie. Să nu contribuim şi noi ca Victor Leu, ca gruparea lui Gamaliil Papil, la dezinformarea populaţiei în favoarea noastră. Biserica nu are doar Succesiune, are şi istorie. Doamne ajută!

Cu dragoste în Hristos, stimă şi repsect, în penultima Vineri din Sfântul şi Marele Post al Patruzecimii, din anul Mântuirii 2014, al vostru frate mai mic între toţi, Părintele Veniamin.

Anunțuri

Biserica de la Furceni faţă în faţă cu adevărul

Aprilie 10, 2014

ISTORIA GRUPULUI TRADIȚIONALIST FONDAT DE PROTOSINGHELUL GAMALIIL PAPIL

 Autor: Pr. Veniamin Ilie

După schimbarea Calendarului nostru bisericesc în anul 1924, împotriva hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și a celor Locale, împotriva istoriei Bisericii Ortodoxe și a Anatemelor ce s-au dat împotriva noului calendar al papei Grigorie, nici un Episcop nu a rămas în dreapta Credinţă. Au mai fost Episcopi despre care se presupune că au „combătut” stilul nou, deşi nu au avut nici unul din ei atitudinea Sfântului Ierarh Calinic şi a celor împreună cu dânsul, care s-au separat de Sinod în momentul în care Episcopii au hotărât să schimbe calendarul, fapt pentru care aceştia din urmă au cedat şi lăsând Biserica Ortodoxă aşa cum fusese până atunci, pacea s-a mai prelungit până în anul 1924. Citește restul acestei intrări »

DESPRE SINODUL MATEIT AL LUI KIRIKOS

Aprilie 4, 2014

ATACURILE MATEIŢILOR LUI KIRIKOS

 

În urmă cu câteva zile am aflat că un „diacon” mateit caută să facă o dezinformare, legat de persoana mea, fapt pentru care îmi voi expune câteva puncte de vedere.

Acest „diacon Ioan Vasiliu” afirma într-un grup (închis) pe facebook, următoarele neadevăruri:

„Daca de aceasta pozitie stavroidiana a lui Pedro vorbiti domnule ionut si o aparati (adica a lui stavros…) in cardasie cu domnul veniamin, de a va deroga de la necesitatea postului si pregatirii de curatie pentru sfanta Taina a Impartasaniei atunci nu cred ca mai putem vorbi de o gandire ortodoxa la dumneavoastra ci numai o aplecare spre o critica agresiva ne fondata” (Diaconul Ion Vasiliu). Citește restul acestei intrări »

HOTĂRÂREA SINODULUI ROCOR DIN ANUL 1924

Octombrie 13, 2013

Выписка из протокола № 2 Архиерейского Собора об отношении Русской Православной Церкви заграницей к распоряжениям Патриарха Тихона

5/18 октября 1924 г.

ИМЕЛИ СУЖДЕНИЕ об отношении к распоряжениям Свят[ейшего] Патриарха Тихона, исходившим не от его Святи тельской воли, а под давлением большевиков и могущем принести вред РПЦЗ (например, увольнение не признающих советской вла сти иерархов, закрытие церковных учреждений и проч.).

Помощник секретаря Е.И. Махароблидзе докладывает секрет ное определение Архиерейского Синода РПЦЗ от 20 июня / 3 ию ля 1923 г., следующего содержания:

«В случае появления и в будущем времени каких-либо распо ряжений Его Святейшества, касающихся заграничной Русской Православной Церкви, роняющих ее достоинство, и притом нося щих столь же явные следы насильственного давления на совесть Свят[ейшего] Патриарха со стороны врагов Христовых, таковых распоряжений не исполнять, как исходящих не от его Святитель ской воли, а от воли чуждой; но в то же время сохранять полное уважение и преданность к личности невинного страдальца -Свят[ейшего] Патриарха и всегдашнюю готовность исполнять все распоряжения Его Святейшества, имеющие характер свободного его Архипастырского волеизъявления». Citește restul acestei intrări »

HOTĂRÂREA SINODULUI ROCOR DIN ANUL 1923 (I)

Octombrie 13, 2013

Архиерейский Собор Русской Православной Церкви Заграницей

18/31 мая в Сремских Карловцах, с благословения Св.Патриарха Сербского Димитрия, под председательством старейшего Иерарха Российской заграничной церквиВысокопреосвященнейшего Антония, Митрополита Киевского и Галицкого, открылся Собор Архиереев Русской Православной Церкви заграницей, на который были приглашены все Епископы Всероссийского Патриархата, как правящие русскими православными заграничными епархиями и общинами, так и пребывающие заграницей. Всех таковых Епископов 32. Прибыли на Собор: Митрополит Евлогий, Управляющий русскими православными церквами в Западной Европе; Архиепископ Кишиневский и Хотинский Анастасий, Управляющий русскими православными общинами Константинопольского округа; Архиепископ Полтавский и Переяславский Феофан; Епископ Черноморский и Новороссийский Сергий; Епископ Александровский Михаил; Епископ Челябинский и Троицкий Гавриил; Епископ Екатеринославский и Новомосковский Гермоген, Управляющий русскими православными общинами в Греции; Епископ Царицынский Дамиан; Епископ Курский и Обоянский Феофан; Епископ Севастопольский Вениамин, Управляющий военным и морским духовенством Русской армии, и Епископ Лубенский Серафим, Управляющий русскими православными общинами в Болгарии. Всего 12 епископов. От 16 епископов получены письменные мнения и соображения, вполне благоприятные для целей и задач Собора (кроме одного отзыва). 12/25 мая состоялось заседание Временного Архиерейского Синода, принявшее на себя обязанности предсоборного присутствия, а потому и усиленное 4 епископами не членами Синода. На этом заседании распределены между членами Собора доклады. На повестке Собора 17 вопросов, не считая еще нескольких мелких дел, обращенных Архиерейским Синодом, в числе прочих, на разсмотрение Собора. Главнейшие вопросы повестки: 1) о созыве Собора с клириками и мирянами; 2) об окончательной организации Высшей Церковной власти заграницей; 3) о принятии Высшей Церковной Властью заграницей функций Всероссийской Церковной Власти временно до возстановления Св.Патриарха Тихона или его законного заместителя (вопрос поставлен по почину некоторых Преосвященных из России); 4) об отношении к церковным событиям, происходящим в России: а) смута церковная, б) лже-собор, в) лже-церковный суд над Св.Патриархом и лишение его сана и г) большевистский суд над Св.Патриархом; 5) о Сирийской Церкви в Америке (вопрос поставлен на повестку Собора по просьбе ПатриархаАнтиохийского); 6) об отношении к вопросам: а) о новом стиле, б) о второбрачии духовенства и в) общении с инославными церквами; 7) прекращение Варшавской Митрополией братского общения с Русскими епископами заграницей; 8) протесты против упразднения Высшего Русского Церковного Управления заграницей; 9) протесты против предполагавшегося отъезда Митрополита Антония и оставления им церковно-общественной деятельности и др. Citește restul acestei intrări »

HOTĂRÂREA SINODULUI R.O.C.O.R. DIN ANUL 1923 (II)

Octombrie 13, 2013

Определение Архиерейского Собора 1923 г. о мнениях епископа Севастопольского Вениамина (Федченкова)

20 мая / 2 июня 1923 г.

19 мая / 1 июня 1923 г. Собор Архиереев Русской Православ ной Церкви заграницей, собравшийся в Сремских Карловцах, в Сербии, заслушав отдельные мнения епископа Севастопольского Вениамина: а) о несогласованности решения Собора епископов об оставлении Управления в Ведении Архиерейского Синода с указом Св[ятейшего] Патриарха об упразднении Высшего Церковного Управления заграницей, б) о направлении деятельности Архиерей ского Синода, и в) о непременном действительном участии митро полита Евлогия в разрешении Синодом вопросов важного и руко-водственного значения, ОПРЕДЕЛЯЕТ: означеные письменные мнения епископа Вениамина приложить к делу. Citește restul acestei intrări »

HOTĂRÂREA SINODULUI R.O.C.O.R. DIN ANUL 1923

Octombrie 13, 2013

ОПРЕДЕЛЕНИЯ

Собора Архиереев Русской Православной Церкви заграницей

от 19 мая -1июня 1923 г.

I.

Об автономном Западно-Европейском митрополичьем округе.

1.      Западно-Европейская епархия, на основании прав, данных Митрополиту Евлогию указами Святейшего Патриарха Всероссийского №424 от 8 апреля 1921 года, № 64 от 30 января 1922 г и № 348 от 5 мая 1922 г., и вследствие того, что территория ее обнимает не одну страну, как в прочих епархиях, а заключает в себе большую часть европейских государств, – выделяется в автономный митрополичий округ.

2.      Управление округом осуществляется властью правящего Митрополита через Окружное Собрание на правах епархиального и через Епархиальный Совет, действующий на общем основании.

3.      Названные органы управления, состоящие при правящем Митрополите округа, окончательно разрешают все дела внутреннего управления округом, за исключением апелляционных судных дел, замещения епископских кафедр, кои восходят на разрешение Архиерейского Синода, а также дел, подлежащих разрешению Архиерейского Собора.

4.      Определение штатов и должностей и утверждение в них, награждения и суд производятся властью правящего Митрополита, через подведомственные ему учреждения.

5.      Бюджет является внутренним делом окружного управления, которое определяет также все формы различных сборов и обложений и способы их применения.

6.      По отношению к Митрополичьему округу Архиерейский Синод, не входя в порядке управления в дела сего округа, посылает однако предложения о проектируемых им мерах административного и бюджетного характера.

7.      Все сношения по делам округа, а равно по делам всех учреждений и лиц, в него входящих, ведутся через Управление Округа.

8.      При Управлении Митрополичьим Округом состоит канцелярия сего округа, состоящая из двух отделов: Канцелярии Митрополита и Канцелярии Епархиального Совета. Citește restul acestei intrări »

HOTĂRÂREA SINODULUI R.O.C.O.R. DIN ANUL 1922

Octombrie 13, 2013

Протокол № 1

заседания Собора Русских православных архиереев за границей в Сремских Карловцах с обсуждением Указа Святейшего Патриарха Тихона

20 августа / 2 сентября 1922 г.

20 августа / 2 сентября 1922 г. Архиерейский Собор в составе Преосвященных митрополитов: Киевского и Галицкого Антония и Западно-Европейских русских православных заграничных церк вей Евлогия; Преосвященных архиепископов: Кишиневского и Хотинского Анастасия и Полтавского и Переяславского Феофана; Преосвященных епископов: Черноморского и Новороссийского Сергия, Курского и Обоянского Феофана, Челябинского и Троиц кого Гавриила, б[ывшего] Екатеринославского и Новомосковско го Гермогена, Александровского Михаила, Царицынского Дамиана, Севастопольского и Русской Армии Вениамина и Лубенского Серафима, под председательством старейшего из иерархов Преос­вященного митрополита Антония, при приглашенном для испол нения секретарских обязанностей секретаре Высшего Русского Церковного Управления заграницей Е.И.Махароблидзе.

СЛУШАЛИ: Указ Его Святейшества, Святейшего Тихона, Патриарха Московского и всея России и Священного Синода Рос сийской Православной Церкви на имя «Председателя Высшего Русского Церковного Управления заграницей Преосвященного Антония, митрополита Киевского и Галицкого от 22 апреля – 5 мая 1922 г. за № 348. Citește restul acestei intrări »

HOTĂRÂREA SINODULUI R.O.C.O.R. DIN ANUL 1921

Octombrie 13, 2013

ДЕЯНИЯ

РУССКОГО ВСЕЗАГРАНИЧНОГО ЦЕРКОВНОГО СОБОРА
Состоявшегося 8 – 20 ноября 1921 года (21 ноября – 3 декабря)

в Сремских Карловцах в Королевстве С., Х. и С

Необходимость в созыве Русского Церковного Собора заграницей после эвакуации из Крыма Русской Армии и десятков тысяч беженцев с каждым днем выявлялась все настойчивее и настойчивее.

Расстройство русских церковных дел заграницей, вызванное длящейся российской смутой и отсутствием связи со всероссийской Церковной центральной Властью, большой наплыв русских беженцев заграницу, образовавших собой в местах расселения целые колонии и лагеряи, нуждающиеся в пастырском попечительстве; усилившаяся среди русских заграницей, ввиду их временного, но тяжкого беженского состояния, пропаганда врагов Русской Православной Церкви; заботы о наилучшем пастырском окормлении русских беженцев и воинских частей Русской Армии – все это побудило возглавляемое старейшим Иерархом Российской Православной Церкви Экзархом Вселенского Патриарха Высокопреосвященнейшим Антонием, Митрополитом Киевским и Галицким – Высшее Русское Церковное Управление заграницей (по докладу Епископа Севастопольского и всего христолюбивого воинства Преосвященнейшего Вениамина) озаботиться благоустройством церковной жизни русских заграницей. Citește restul acestei intrări »

ATENŢIE LA SECTELE CARE APAR!!! CÂTE UN RĂSPUNS SCURT PENTRU CE ÎNSEAMNĂ: SFÂNT, ICOANĂ, ORTODOXIE!

August 24, 2013

Cuvânt de învăţătură din Duminică 11 August 2013 – Pr. Blagocin Veniamin

(nu este revizuită tehnoredactarea, pot fi greşeli în text)

Evanghelia de astăzi, ne-a amintit despre vindecarea săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos celor doi orbi, cărora le-a poruncit, cu mare asprime să nu spună nimănui nimic; dar, zice Sf. Evanghelie: „ei, după ce-au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela”.
Cine să poată tăinui şi a cărui poruncă să asculte să tacă, dacă Cineva le-a deschis ochii, voluntar, fără să le ceară nimic, fără să pună condiţii? Iată-l pe Hristos. El nu le-a condiţionat vindecarea! Cu toate acestea, atât de mare a fost bucuria lor, încât au vestit la toţi pe care-i întâlneau şi-i vedeau, persoane pe care nu le mai văzuse şi nu-i cunoşteau după înfăţişare.
Nici nouă nu ne pune condiţii, ci ne dă sfaturi! Nu ne impune, ne lasă să alegem. El ne-a dat o hrană bună, pe care voluntari o alegem. Dar, oare, o alegem? Cel mai bun exemplu, modern să spunem, este hrana alimentară. Preferăm produsele otrăvite, decât să căutăm o hrană sănătoasă, sau să o cultivăm, cei care avem posibilitatea aceasta. Ce-i mai uşor, nu e şi cel mai bun… Aşa şi hrana sufletească. O ignorăm, nu ne dăm seama cât de mult depindem de ea. Dar, vine o zi în care plecăm şi nu ne mai întoarcem. Şi pe acel drum, de-o parte şi de alta cu verdeaţă, ne aducem aminte de ce ar fi trebuit să facem şi n-am făcut; dar este prea târziu pentru a reveni înapoi.
Şi eu, stau des şi mă gândesc: cum eram la 12, 14, 16 ani? Cât de mult trăiam starea duhovnicească pozitivă şi cât de mult căutam să aprofundez cunoaşterea poveţelor Sfinţilor Părinţi. Acum, cu greu aş putea vorbi cât de îndărătnic sunt şi cum m-am schimbat de la an la an.
Revin la subiectul Evangheliei, care este esenţial de dezbătut, măcar aşa, puţin, cât avem vreme şi nu ne plictisim. Că doar de… de-am vorbi despre cai verzi, care s-ar plictisi? Însă, dacă e o vorbă deosebit de importantă pentru prezentul şi viitorul nostru, dăm cu piciorul şi căutăm altceva „mai bin de făcut” spunem noi.
A fi orb, nu înseamnă numai a nu vedea. A fi orb are mai multe semnificaţii. Pentru minte, aceşti doi orbi înseamnă: orbirea vechiului Testament şi orbirea noului Testament. Adică??? În vechiul Testament erau oameni care căutu extremismul, credeau că totul se găseşte acolo şi nimic mai mult în afară. De aceea nu şi-au dat seama pe moment că tot Vechiul Testament vorbea despre Hristos, pe care ei l-au huiduit şi l-au răstignit. Aşa şi în Noul Testament, este o altă orbire: sunt unii care spun că totul se găseşte în el şi doar acolo se rezumă Credinţa. Ei bine, este o epistolă care se vorbeşte despre ea în Noul Testament, dar nu o găseşte nimeni. Aceea către atenieni! iată ceva incomplet şi imposibil de completat după 2000 de ani… Atlă lipsă este faptul că Evanghelia Sf. Ioan este cea mai scurtă dintre toate, deşi acesta a trăit cel mai mult dintre toţi Apostolii. Era imposibil să nu fi continuat scrierea. De asemenea, Sfântul Apostol Luca, era Iconar, picta Icoane cu Hristos şi măicuţa Lui, când îşi amintea de Stăpânul său Cel iubit. Deci, este imposibil ca acesta să nu fi scris ceva despre iconografie, care apare în primul secol!
Aici ajungem la orbirea Noului Testament. Unii, ajung să facă tot felul de idei despre Credinţă şi modifică după cum le vine în cap, argumentând bineânţeles. Cu toate acestea, mulţi şi-au găsit sfârşitul în răstălmăcirea şi răsucirea Bibliei în toate felurile. De pildă, Arie, Nestorie, dar mai ales Origen. În loc să continui să vorbim despre Origen, care a fost un factor principal în destrămarea Bisericii, dar luat în braţe de partea latinească; continuăm să vorbim despre orbirea sufletească, cultura oarbă.
Aici ajungem la sectele care spun că nu se închină, nu fac semnul Crucii pentru că nu scrie în Biblie… Ei bine, dacă nu scrie, atunci să arate ei măcar lipsurile despre care am amintit mai sus!!! Închinarea apare în secolul III, abia după ce Sfinţii Părinţi au combătut erezia arianismului. Pe atunci era o altă formă de închinare, care ulterior a devenit cea de astăzi, la Sinodul 3 Ecumenic.
Prezenţa Icoanelor în Biserică este un idol, sau o necesitate? Sfântul Apostol Luca este fondatorul Icoanei. El este direct responsabil pentru această creaţie, iar ce a făcut el, este bun şi de folos tuturor, nicidecum bârfa unui îmbuibat de carne şi a unui zeciuitor care apare de nicăieri şi-şi face religie proprie!
În al doilea rând, nu se închină nimeni cum zic sectarii. Zice Hristos să ne închinăm „în Duh şi în adevăr”. Dar închinarea înseamnă: Închinarea Lui Dumnezeu, care-i permanentă, la orice pas, „în Duh şi în adevăr”, iar cealaltă semnificaţie este salutul, respectul, plecăciunea. Noi ne plecăm în faţa Sfinţilor, ne închinăm lor, dar în sensul al doilea, sub forma respectului. Cum de altfel spunem: şi-a închinat viaţa folclorului, a dat o atenţie deosebită!
De ce trebuie să ne închinăm Sfinţilor? Nu cumva este primejdioasă mântuirii, această închinare? Sfânt este numai Dumnezeu. Ei bine, aici să şi răspundem: Sfânt are două semnificaţii: SFÂNT, care este doar Dumnezeu, nemărginit şi nevăzut, şi Sfânt mai înseamnă „LIMINAT” şi vine de la SVET sau „Свет”, din limba slavă. Deci, închinarea la Sfinţi se defineşte:
Acordăm într-o zi comemorativă, un salut, un respect, o atenţie deosebită, acelui om, sfânt sau luminat (tot una e), care a lăsat în urma lui o viaţă ce ne luminează şi pe noi, sfaturi care ne dau lumină pozitivă sufletelor şi trupurilor noastre.
Dincolo de acestea, sunt doar inovaţii scornite de cel mult 300 de ani, pe când Creştinii au avut Icoane din primele zile ale Creştinismului, pentru că Sf. Apostol Luca a fost omorât de păgâni foarte repede după Pogorârea Sf. Duh. De asemenea, sectele acestea apar acum, iar creştinii se închinau Lui Dumnezeu în duh şi în adevăr când plecau capetele în faţa săbiilor păgâneşti ce-i martirizau, pe când sectarii nu apăruse, sau nu doreau să apară să nu sufere. De altfel, Sfinţii Părinţi au lăsat închinarea = omagirea oamenilor deosebiţi, personalităţilor marcante ale Bisericii Creştine, pe care i-au numit Sfinţi în sensul că aceştia trebuie comemoraţi, sărbătoriţide cel puţin o dată pe an, ca aşa omul să-şi aducă aminte ce viaţă a avut acel MODEL vrednic de urmat.
Aşadat, orbirea celor doi, din Evanghelia de astăzi, s-a sfârşit prin mâna Lui Hristos, deci, fizic! Orbirea sufletească se sfârşeşte fizic, fie prin jertfă, fie prin cultivarea învăţăturilor frumoase şi bune, fie prin osteneală, sau metanii, atunci când avem ispite şi nu le putem potoli. Obosim de la metanii şi facem două fapte bune într-una: ne-am Închinat Lui Dumnezeu, aducându-i o jertfă, ca unui Împărat a toate şi în acelaşi timp ne-am obosit de la plecarea genunchilor şi a pierit pofta de păcate. Altfel, nici nu ne închinăm, şi nici nu luptăm contra patimilor, ci în loc să ne plecăm Lui Dumnezeu prin metanii, care înseamnă POCĂINŢĂ şi vine din limba greacă „Μετανοείτε” şi ne facem slugi păcatului, ne plecăm sub el, după care începem ca Origen, să căutăm modalităţi de a ne încuraja că deşi am păcătuit, Dumnezeu e bun şi ne iartă. Este total greşit. Dacă era aşa, nu mai exista Evanghelia şi făcea fiecare ce dorea. Purgatorul este inovaţia lui Origen. Acest „purgator” înseamnă în înşelarea lui Origen şi încurajarea spre păcate, că acolo sus, e un loc ce se numeşte aşa, unde stai 40 de zile şi apoi te duci tot în Rai. Dar, ca să înţelegem mai bine ce minte a născocit aceasta, să vorbim despre Origen, fondatorul a 80% din doctrina Bisericii catolice.
Vestitul Origen a fost profesor de Teologie al multor Sfinţi Părinţi, pe vremea când era întreg la minte. Din mâinile lui au ieşit mulţi profesori buni, mulţi cuvântători desăvârşiţi, care trăiau ceea ce predicau, nu doar vorbeau. Acesta, din prea multă carte, începuse să delireze. Şi-a găsit o cale de mijloc să nu mai facă păcate şi nici să nu mai aibă ispite. Şi-o tăiat mădularul, scârbavnicul, înţelegeţi mai bine. Apoi, dorea să săvârşească, dar nu mai avea cu ce. După cum spune melodia aceea „când ai vrea şi n-ai cu ce”. De la acest „ar vrea” Origen a creat ideea Purgatorului, în scopul de a încuraja spre păcate, cu o nădejde oarbă că după o vreme sufletul tot în Rai se duce.
O astfel de minte ne duce cu gândul la ce-a zis Mântuitorul: „pomul cel bun face roade bune, iar pomul cel rău…”. Evident, ce putea să nască din mintea unui om bolnav: o bolnăviciune, o „scârbăvnicie”.
Dacă tot ne-a vindecat Hristos de aceste înşelăciuni, că am avut vreme să vorbim câte ceva din toate, să urmăm porunca: „nu spuneţi nimănui nimic”. Adică? Nu căutaţi să întoarceţi din drumul lor pe ereticii care au apucat pe aceste căi. Cum spuneam într-un articol despre umorul dragului nostru Nicolae Sulac, la fiecare răspuns lăsa loc de încă o întrebare. Sectarii nu fac asta înglumă, cum făcea Maestrul Nicolae Sulac. Ei fac asta pentru a deruta şi pentru a te obosi, tot întorcându-te cu vorba de unde ai plecat, ca într-un final să te facă să uiţi tot ce-i zis. Şi dacă ai uitat, unde ajungi? În cazanul botezului lor, în groapa fărădelegii şi a pierzării, în groapa minciunii strâns legate, cu o continuitate fenomenal de orbitoare! De acolo nu mai este loc de întoarcere, cum nici de pe acea cărare cu verdeaţă pe-o parte şi pe alta despre care vorbeam de la început.
Deci, să luăm aminte la Credinţa Ortodoxă, să rămânem în ea. Sunt multe Biserici Ortodoxe în lume şi diferă între ele. Să o căutăm pe cea mai curată în Dogmă, chiar şi mică, chiar şi mare de ar fi, că acolo este mântuirea. Nu în capiştile ereticilor de toate naţiile care apar de vre-o 300 de ani în coace, fiecare mai dreaptă decât alta, fiecare se crede mai sus sau mai bună ca altele. În general, toate, DAR TOATE, sunt înşelăciuni satanice, ispite pe care trebuie să le trecem. Nu vrem să le trecem? Nu avem condiţii, nu ne impune nimeni. Dar, să nu revenim iar de unde am plecat: când ajungem pe acea cale, nu mai e vreme de întors.

Doamne ajută!

Cum procedează mirenii care nu au Biserică în apropiere

Iulie 2, 2013

ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU CREȘTINII CARE NU AU BISERICĂ ÎN APROPIERE

Blagocin Veniamin

Atât în vremea de început a Bisericii Lui Hristos, cât și în zilele noastre, sunt foarte mulţi creştini care locuiesc în zone unde nu se găsesc Biserici, dar nici Preoţi. Din pricina nevoilor fireşti şi a lipsurilor financiare cu care ne întâlnim în fiecare zi, oricine dintre noi, atât preotul cât şi credincioşii nu se pot întâlni foarte des. Cu toate acestea, comuniunea cu Biserica Lui Hristos rămâne neântreruptă veşnic şi unitatea Credinţei nu poate să sufere din această pricină.

Evident, în vremurile de prigoană, creştinii aveau foarte puţine Biserici, multe dintre ele fiind confiscate de păgânii care-şi amenajau grajduri în Ele, cum a fost şi pe vremea comunismului, atât în Rusia, cât şi în alte ţări. Cu toate acestea, mulţi nu înţeleg cât de primejdioasă este intrarea într-o „biserică” eretică sau din alt cult, al cărei Sinod încalcă hotărârile Sfinţilor Părinţi şi ponegreşte Sfintele Dogme şi aşezăminte.

Creştinii Bisericii noastre, nu au permisiunea de a participa la slujbele ereticilor. Sunt învăţături care circulă prin lumea întreagă, date de falşi duhovnici greşit numiţi ortodocşi! Aceştia au scornit idei bolnăvicioase şi eretice cum că acolo unde nu sunt Biserici, ortodocşii pot participa la slujbele altora. Este total greşit acest lucru, pentru că spun Sfinţii Apostoli: „Episcopul, Preotul, sau Diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească; iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească” (Canonul 45 Apostolesc). Şi iarăşi spun: „Dacă vreun cleric sau mirean, va intra în sinagoga iudeilor sau în bisericile ereticilor, spre a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească” (Canonul 65 Apostolesc). Deci, iată, spun Sfinţii Părinţi că nu se cuvine două pedepse pentru acelaşi păcat. Cât de mare şi de grea trebuie să fie povara rugăciunii cu ereticii, devreme ce Sfinţii Apostoli însăşi au dat de două ori pedeapsă pentru această nelegiuire?

Să nu excludem să amintim de Liturghia catehumenilor, moment pe care multe dintre bisericile de stil nou îl exclud cu desăvârşire. Ce rol are acest moment din Sfânta Liturghie? Câd Preotul, ori Diaconul, rosteşte „Cei chemaţi, ieşiţi!” Se referă la acei care doresc să se unească prin Credinţă cu Biserica Lui Hristos, fiind chemaţi la Sfânta Biserică, asistă la toate momentele doar până la citirea Evangheliei, după care merg în Pridvoarele Bisericii şi de acolo ascultă smeriţi Sfânta Slujbă. Dar, nu toţi cei ce se află în eresuri sunt catehumeni! De aceea, Sf. Sinod din Laudiceea, spune clar: „Să nu fie îngăduit ereticilor să intre în Casa Lui Dumnezeu, stăruind în erezie” (Canonul 6 al Sf. Sinod din Laudiceea). Cu alte cuvinte, ereticii care doresc să vină la Biserică, să participe, doar din curiozitate, aceia NU pot fi primiţi, până nu cer pocăinţă şi iertare de la Biserică, prin Preot sau Arhiereu. Acei care nu vin cu pocăinţă la Biserică, vin ca lupii să cunoască staulul şi să împrăştie turma, sau să răpească pe cei mai slabi.

Un creştin pravoslavnic, mergând la bisericile de stil nou, pe lângă păcatul că practică rugăciunea în comun cu alte culte, fapt combătut de foarte multe Sfinte Sinoade Ecumenice, Locale şi de Sf. Apostoli şi Părinţi, ei primesc binecuvântările date de clericii altui cult. Datorită ereziei Ecumenismului, a Serghianismului şi a Neo-Calendarismului, luăm cu desăvârşire în calcul canonul ce spune: „Nu se cuvine a lua binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt necuvântări, decât binecuvântări” (Sinodul din Laudiceea, Canonul 32). Şi iarăşi spune: „Nu se cuvine cu ereticii sau cu schismaticii a se ruga împreună” (Canonul 33, Laudiceea).

Am explicat până acum de ce este erezie practicarea Ecumenismului, am adus argumentele necesare pentru erezia Serghianismului săvârşită de actuala Patriarhie a Moscovei, care nu are succesiune Apostolică, de asemenea, am explicat unde se află ereziile neo-calendarismului, deşi Calendarul este doar o unitate de măsură asupra timpului Bisericesc, pentru stabilirea datelor Pascale, indiferent de aberaţiile unor falşi duhovnici care arungă argumente răsturnate foarte uşor de ceea ce au zis Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi în repetate rânduri.

Lămurind problema rugăciunii în bisericile ereticilor, sau ale schismaticilor, Preoţii sau Diaconii, se supun caterisirii; iar Călugării sau mirenii care intră la slujbele ereticilor, se opresc de la Sfânta Împărtăşanie o lungă perioadă de timp, începând de la un an şi durează în funcţie de dispoziţiile Episcopului sau ale Duhovnicului.

Dar, ce face creştinul care nu are Biserică? Acela care nu poate merge la Privegherea de seară şi Slujba de dimineaţă, ce se face în toate Bisericile şi Mănăstirile noastre, fiind mai aproape, participă o dată la trei Duminici consecutive. Cei care locuiesc mai departe de Biserică, din lipsuri fireşti sau din neputinţă, nu poate merge nici măcar o singură dată pe an, acela trebuie să facă următoarea rânduială:

În Duminici şi Sărbători: De cu seară Vecernia, unită cu Utrenia şi Ceasul Întâi, din Ceaslovul mic; iar de dimineaţă: Rugăciunile Dimineţii, Ceasurile 3, 6 şi Obedniţa. După sfârşitul Obedniţei, gustă Sfânta Anafură uscată, ia Aghiasmă şi merge la ale sale, evitând să lucreze ceva în acea zi.

În Duminicile când nu se face vreo pomenire a unui Sfânt sau Praznic, de cu seară citeşte: Ceasul al 9-lea, Vecernia, Pavecerniţa Mică (cea Mare doar în Postul Patruzecimii), Miezonoptica de Duminică, Utrenia şi Ceasul Întâi, iar dimineaţa, ca şi în Duminicile celelalte sau la Praznice, astfel încât să isprăvească toată rânduiala în jurul orei 10 de dimineaţă. Astfel, se păstrează comuniunea în rugăciune, în acelaşi timp, cu Bisericile unde se slujeşte de la ora 6:00 la orele 9:30 sau 10:00.

Sunt rânduieli date şi pentru creştinii care nu au ceaslov; dar, acum posibilităţile sunt anevoioase, dar orice om îşi poate cumpăra un Ceaslov pe Stil Vechi, care să conţină Rugăciunile originale, nu adăugirile, prescurtările sau motificările schismaticilor şi ale ereticilor.

După cum spune şi Mântuitorul, Creştinul nu se poate mântui dacă nu primeşte Sfântul Trup şi Sfântul Sânge. Cu toate acestea, nici un Canon sau hotărâre Sinodală nu dă o perioadă între Împărtăşiri, s-a găsit de cuviinţă ca, celor ce au o viaţă îmbunătăţită şi ţin după rânduială toate Posturile din anul Bisericesc, Miercurile şi Vinerile şi zilele însemnate cu „Post” în Calendarul Ortodox de Stil Vechi, să li se dăruiască Sfânta Împărtăşanie la sfârşitul fiecărui Post, după caz; dar, cei ce nu au posibilitatea să meargă la Preot, sau invers, să se străduiască măcar o singură dată pe an să primească măcar Sfânta Taină a Spovedaniei, iar Sfintele Taine după vrednicie.

Praznicul Sfintei Treimi

Iulie 1, 2013

Sfânta Treime

Predica Înalt Prea Sfinţitului Părinte Victor, Arhiepiscopul Krasnodarului şi al Rusiei de Sud, Chiriarhul Blagocinatului Ortodox Tradiţional Românesc şi din Republica Moldova, la Praznicul Sfintei Treimi.

download

Calendar Ortodox de Stil Vechi 2013

Decembrie 27, 2012

CALENDAR DE STIL VECHI 2013

Comuniune istorică

Decembrie 16, 2012

MITROPOLIA SLĂTIOARA ŞI ROCOR-UL

Un scurt articol despre răutatea din Bisericile stăpânite de oameni

Pr. Blagocin Veniamin

Mitropolitul Vlasie si Mitropolitul Vitalie

Mitropolitul Vlasie şi Mitropolitul Vitalie

Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora (ROCOR) a avut comuniune de-a lungul timpului cu mai multe Biserici Ortodoxe Tradiţionaliste, printre care şi Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România, unitate ce a străbătut întreaga perioadă de arhipăstorire a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Vitalie (Ustinov) (1986 – 2006). Despre această comuniune nu se prea vorbeşte mult la ora actuală, din nefericire, chiar dacă datori suntem toţi să răspundem în faţa Lui Dumnezeu, fie prin mărturisire, fie prin fapte.

Comuniunea rodnică dintre cele două Biserici, canonic, nu a luat sfârşit niciodată! Aceasta pentru că nu a existat un document prin care să se arate căderea uneia dintre Ele în vre-o erezie sau schismă. Cu toate acestea, din anul 2006 nu s-a mai amintit nimic despre ROCOR.

Ţin minte că discutam pe atunci cu nişte persoane din Bucureşti despre despărţirea ce avea să fie şi eram luat drept nebun. Din nefericire, dezbinarea a avut loc şi nimic nu se mai poate îndrepta.

Suntem în anul 2012. Să fie oare 6 ani de la despărţirea celor două surori, din cauza stăpânirii omeneşti? Ei bine, acest adevăr iese la iveală nescris, încă din anul 2001 când, în Bisericile de pe Stil Vechi din România începe să fie pomenit un alt Mitropolit al ROCOR-ului, anume Lavru. Chiar şi în reviste era amintit des numele lui, mai ales în „Tradiţia Ortodoxă” din acea vreme. Cu toate acestea Sinodul era condus de Mitropolitul Vitalie, până în anul 2006 când a trecut la cele veşnice.

Aici intervine un adevăr care oricât ar fi de ocolitoare vorba despre dânsul, pe români îi doare. Din ce cauză?

Arhiepiscopul Lavru şi  Patriarhul Alexei

În anul 2001 Sinodul ROCOR influenţat de Arhiepiscopul Lavru adoptă ideea că Patriarhia Moscovei s-a ridicat din erezia ecumenismului şi mai ales a serghianismului, fapt pentru care „ar trebui!” abordarea subiectului legat de comuniune. Acest subiect a fost categoric respins de Mitropolitul Vitalie şi apoi… s-a produs dezbinarea. O parte dintre ierarhi îl urmează pe Mitropolitul Vitalie, care susţinea că Patriarhia Moscovei trebuie mai întâi să îndrepte greşelile dogmatice ale sale, apoi să fie vorba despre o comuniune. De cealaltă parte, Arhiepiscopul Lavru era susţinut de câţiva episcopi, acoliţi ai săi în lupta contra Ortodoxiei, care susţin în continuare principii necanonice de unire cu Patriarhia Moscovei.

Ulterior Sinodului din anul 2001, Mitropolitul Vitalie refuză să mai aibă vre-o comuniune cu episcopii care au trădat Ortodoxia, prin tânjirea după comuniunea cu Patriarhia Moscovei, o comuniune fără un temei canonico-patristic. După ce Mitropolitul Vitalie, preşedintele Sfântului Sinod afuriseşte aceşti mincinoşi-episcopi, avea să se arate că ROCOR-ul de mult fusese prigonit de fiarele din interior, care de multă vreme îmbolnăvise sistemul sinodal. Astfel, prin lupte viclene, se ascunde acest adevăr şi se trâmbiţează prin Biserici şi Mănăstiri că Mitropolitul Vitalie s-a retras pur şi simplu, iar în locul său a urmat acest Lavru.

chrez_zayav

Hotărâre a Mitropolitului Vitalie, din data de 14/27 Octombrie 2001.

Hotărârile Sinodului adevărat, condus în continuare (după anul 2001) de către Mitropolitul Vitalie, au arătat clar faptul că episcopii ecumenişti din Sinod nu mai au nici o continuitate Apostolică pentru îmbrăţişarea ereziei ecumenismului.

După dezbinarea din anul 2001, când a fost despărţită neghina de grâu, Mitropolitul Vitalie a continuat să propovăduiască Ortodoxia şi să păstorească ROCOR-ul până în anul 2006.

0075149g

Sinodul condus de Mitropolitul Vitalie (2001 – 2004)

Sf. Sinod

Sinodul condus de Mitropolitul Vitalie (2004 – 2006)

După cum spuneam mai devreme, şi în România s-a adoptat aceeaşi strategie mincinoasă de ascundere a adevărului. În popor vehicula şi se instala „cu blagoslovenie” informaţia că Mitropolitul Vitalie s-a retras, nicidecum să se arate că un grup de episcopi au aderat la ideea de unificare cu Patriarhia Moscovei. Fără alte cuvinte, în România începe să fie pomenit la slujbe ca şi „mitropolit al ROCOR-ului” mincino-episcopul Lavru, care ulterior în anul 2006 s-a şi unit cu Patriarhia Moscovei, iar în scurt timp după trădarea ROCOR-ului şi mânierea Lui Dumnezeu, are parte de o marte grabnică, în urma lui rămânând un „Sinod” ecumenist şi plin de rătăcire bolşevico-serghianistă şi ecumenistă, din nefericire susţinută să se nască încă de la început, de Biserica din România.

Pe atunci erau doar 4 Episcopi în Sinodul Tradiţionalist Român (acum sunt 11). Cu toate acestea, nu toţi aveau implicare în ceea ce avea să aibă o tragică urmare. Ceea ce doare cel mai tare este că poporul român a fost minţit de un ierarh, care i-a sărutat mâna cu viclenie Mitropolitului Vitalie, să poată pătrunde în Biserică, ulterior să contribuie şi el la susţinerea celui care intenţiona să dărâme Biserica şi să o târască în mocirla ereziei.

Fără susţinerea nimănui, Mitropolitul Vitalie lasă în urma sa o Biserică săracă, prigonită, dar plină de Adevărul care mântuieşte, nu care umblă după interese lumeşti şi nu se gândeşte că într-o bună zi merge înaintea Lui Hristos să dea răspuns pentru faptele sale, mai ales pentru erezie.

Aceasta este tragica poveste a sfârşitului de drum dintre cele două surori adevărat mărturisitoare, datorită stăpânirii omeneşti care nu se osteneşte să păstorească Biserica după Pravile, ci după interese personale sau familiare.

O nouă carte a Arhiepiscopului Victor (Pivovarov)

Decembrie 8, 2012

 

ТАЙНА БЕЗЗАКОНИЯ УЖЕ В ДЕЙСТВИИ

Архиепископ Виктор (Пивоваров)

1. Что есть «тайна беззакония», и откуда начало её?

Тайна беззакония

 Давно это было – почти шестьдесят лет назад. Мне было лет семнадцать – возраст, в котором человек усиленно хочет разобраться в надлежащей действительности и выбрать наиболее полезный путь жизни, путь спасения души и совершенствования. В то время я был уже глубоко верующим человеком, наставленным в вере чудотворцем. Чрез него познав суть большевистского режима, я старался не послужить ему и не быть осужденным в страшном грехе неверности Богу. Техникум пришлось бросить в связи с принуждением вступить в комсомол, и пойти путем простого рабочего. Для этого я поступил в ФЗУ при мясокомбинате, хотя не по-простонародному интересовался высшими тайнами бытия. Особенно меня увлекал вопрос причины засилья зла в окружающей действительности, в нашей стране. Это понуждало тщательно исследовать учение Священного Писания об этом, но в те годы был подлинный информационный голод: кроме тезисов КПСС и антирелигиозной пропаганды ничего найти было невозможно. Чрез наставника я имел важнейшие знания действительности, но все же на некоторые вопросы ответа не находил.

Так вот, вращаясь в среде молодежи из нижайшего сословия тех лет, я столкнулся впервые с непонятным мне явлением. Со мной вместе проходила обучение девушка Сарра, еврейского происхождения. Она была с ярко выраженной семитской внешностью, очень некрасивая и с отчужденным от всех поведением. Все окружающие любили осыпать ее насмешками, афоризмами, связанными с ее национальностью и ее именем. Она воспринимала это с усмешкой, даже не реагируя на это, как бы стоя недостижимо выше этой публики. Это примерно так, как мы не обращаем внимания на гавкающих собак. Однако мне это не очень нравилось, потому что я находился почти на одинаковом положении. У меня не было ни одного единомышленника – не было верующих в той среде. В лице же этой девушки я видел личность, презираемую за ее веру, хотя еще ничего не зная о содержании этой веры. Поэтому однажды я обратился к ней со словами: «Сара, твоя ведь вера почти одинаковая с нашей: ведь ваши пророки являются одинаково и нашими». И надо было видеть это, хотя я не желаю видеть такое никому. Я единственный раз в жизни увидел такую лютую ненависть в ее глазах. «Назарянин», – прошипела она сквозь зубы и удалилась. Один человек позже сказал мне: «Это неудивительно. Если бы в ее руках был в тот момент нож, она бы непременно вонзила его в тебя». Но я всего лишь был крайне озадачен, не видя никакой причины ее злобного выпада. После этого я стал интересоваться сущностью жидовства, человеконенавистничеством этого учения. И узнал, что между христианством и жидовством идет непримиримая война. Citește restul acestei intrări »

13/26 Noemvrie, pomenim pre Sf. Ier. Ioan Zlatoust

Noiembrie 26, 2012

Întru această zi, se face pomenire Sfântului Părintelui nostru, Ioan Zlatoust, Arhiepiscopul Ţaringradului, carele au trăit între anii 347 – 407, din ale cărui Sfinte Moaşte, o părticică,  ne sunt moştenire de închinare şi proslăvire.

Sf. Ier. Ioan Zlatoust ( Gură de Aur )

Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Ierarhi:

Vasilie cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Sfântul Mucenic Nicolae (Romanov)

Noiembrie 17, 2012

O fotografie cu Sfântul nou Mucenic Nicolae Romanov, Ţarul Rusiei, pe când acesta era încă în viaţă, înainte să fie martirizat de ereticii bolşevici, cărora Mitropolitul Serghie li s-a închinat!

Sfântul Nou Mucenic Nicolae Romanov

6/19 mai 1868  – 17/30 iulie 1918

ЕВРЕЙСКИЙ ВОПРОС

Noiembrie 17, 2012

(Федор Михайлович Достоевский)

Федор Михайлович Достоевский

О, не думайте, что я действительно затеваю поднять «еврейский вопрос»! – Я написал это заглавие в шутку. Поднять такой величины вопрос, как положение еврея в России и о положении России, имеющей в числе сынов своих три миллиона евреев, – я не в силах. Вопрос этот не в моих размерах. Но некоторое суждение мое я все же могу иметь, и вот выходит, что суждением моим некоторые из евреев стали вдруг интересоваться. С некоторого времени я стал получать от них письма, и они серьезно и с горечью упрекают меня за то, что я на них «нападаю», что я «ненавижу жида», ненавижу не за пороки его, «не как эксплуататора», а именно как племя, то есть вроде того, что: «Иуда, дескать, Христа продал». Пишут это «образованные» евреи, то есть из таких, которые (я заметил это, но отнюдь не обобщаю мою заметку, оговариваюсь заранее) – которые всегда как бы постараются дать вам знать, что они при своем образовании, давно уже не разделяют «предрассудков» своей нации, своих религиозных обрядов не исполняют, как прочие мелкие евреи, считают это ниже своего просвещения, да и в Бога, дескать, не веруем. Замечу в скобках и кстати, что всем этим господам из «высших евреев», которые так стоят за свою нацию, слишком даже грешно забывать своего сорокавекового Иегову и отступаться от него. И это далеко не из одного только чувства национальности грешно, а и из других, весьма высокого размера причин. Да и странное дело: еврей без Бога как-то немыслим; еврея без Бога и представить нельзя. Но тема эта из обширных, мы ее пока оставим. Всего удивительнее мне то: как это и откуда я попал в ненавистники еврея как народа, как нации? Как эксплуататора и за некоторые пороки мне осуждать еврея отчасти дозволяется самими же этими господами, но лишь на словах: на деле трудно найти что-нибудь раздражительнее и щепетильнее образованного еврея и обидчивее его, как еврея. Но опять-таки: когда и чем заявил я ненависть к еврею как к народу? Так как в сердце моем этой ненависти не было никогда, и те из евреев, которые знакомы со мной и были в сношениях со мной, это знают, то я, с самого начала и прежде всякого слова, с себя это обвинение снимаю, раз навсегда, с тем, чтоб уж потом об этом и не упоминать особенно. Уж не потому ли обвиняют меня в «ненависти», что я называю иногда еврея «жидом?» Но, во-первых, я не думал, чтоб это было так обидно, а во-вторых, слово «жид», сколько помню, я упоминал всегда для обозначения известной идеи: «жид, жидовщина, жидовское царство» и проч. Тут обозначалось известное понятие, направление, характеристика века. Можно спорить об этой идее, не соглашаться с нею, но не обижаться словом. Выпишу одно место из письма одного весьма образованного еврея, написавшего мне длинное и прекрасное во многих отношениях письмо, весьма меня заинтересовавшее. Это одно из самых характерных обвинений меня в ненависти к еврею как к народу. Само собою разумеется, что имя г-на NN, мне писавшего это письмо, останется под самым строгим анонимом.

… но я намерен затронуть один предмет, который я решительно не могу себе объяснить. Это ваша ненависть к „жиду”, которая проявляется почти в каждом выпуске вашего „Дневника”.

Я бы хотел знать, почему вы восстаете против жида, а не против эксплуататора вообще, я не меньше вашего терпеть не могу предрассудков моей нации, – я немало от них страдал, – но никогда не соглашусь, что в крови этой нации живет бессовестная эксплуатация.

Неужели вы не можете подняться до основного закона всякой социальной жизни, что все без исключения граждане одного государства, если они только несут на себе все повинности, необходимые для существования государства, должны пользоваться всеми правами и выгодами его существования и что для отступников от закона, для вредных членов общества должна существовать одна и та же мера взыскания, общая для всех?.. Почему же все евреи должны быть ограничены в правах и почему для них должны существовать специальные карательные законы? Чем эксплуатация чужестранцев (евреи ведь все-таки русские подданные): немцев, англичан, греков, которых в России такая пропасть, лучше жидовской эксплуатации? Чем русский православный кулак, мироед, целовальник, кровопийца, которых так много расплодилось во всей России, лучше таковых из жидов, которые все-таки действуют в ограниченном кругу? Чем такой-то лучше такого-то…

(Здесь почтенный корреспондент сопоставляет несколько известных русских кулаков с еврейскими в том смысле, что русские не уступят. Но что же это доказывает? Ведь мы нашими кулаками не хвалимся, не выставляем их как примеры подражания и, напротив, в высшей степени соглашаемся, что и те и другие нехороши.)

Таких вопросов я бы мог вам задавать тысячами.

Между тем вы, говоря о „жиде”, включаете в это понятие всю страшно нищую массу трехмиллионного еврейского населения в России, из которых два миллиона 900000, по крайней мере, ведет отчаянную борьбу за жалкое существование, нравственно чище не только других народностей, но и обоготворяемого вами русского народа. В это название вы включаете и ту почтенную цифру евреев, получивших высшее образование, отличающихся на всех поприщах государственной жизни, берите хоть…

(Тут опять несколько имен, которых я, кроме Гольдштейнова, считаю не вправе напечатать, потому что некоторым из них, может быть, неприятно будет прочесть, что они происходят из евреев.)

…Гольдштейна (геройски умершего в Сербии за славянскую идею) и работающих на пользу общества и человечества? Ваша ненависть к „жиду” простирается даже на Дизраэли… который, вероятно, сам не знает, что его предки были когда-то испанскими евреями, и который, уж конечно, не руководит английской консервативной политикой с точки зрения „жида” (?)… Citește restul acestei intrări »

INTERESUL ACORDAT MÂNTUIRII

Noiembrie 14, 2012

Blagocin Veniamin

Iubiţi fraţi creştini,

Trecând prin multele încercări ale timpului şi evoluţiei, omul modern se află într-o situaţie duhovnicească deosebită total de trăirea autentic Ortodoxă a Părinţilor secolelor din urmă, chiar a celor contemporani din prima jumătate a secolului XX. Este drept, libertinajul format în ultimii ani, a generat o serie se schimbări radicale în viaţa omului; dar, să vedem cât de benefică îi este această transfigurare psihologică.

În prima jumătate a secolului trecut, încă se găseau Părinţi care puteau fi numiţi cu adevărat duhovnici, trăitori şi chiar mărturisitori, pentru felul lor de trăire aleasă şi strâmtorările la care erau supuşi din pricina bolşevismului şi a comunismului. Cu toate acestea, din numeroasele lor pilde de viaţă duhovnicească, rareori se mai iveşte câte un caz similar, care să fie demn de toată lauda şi vrednic de urmat.

După dăruirea „libertăţii” şi evadarea din lanţurile comunismului, omul a început să guste din plin modernismul şi adoptarea propriului stil de viaţă, indiferent dacă acela este sau nu benefic şi sufletului. Acestui fenomen de transfigurare psihologică, în viaţa omului modern, apare internetul, diversiunile televizate şi propaganda non-valorilor din mass-media. Din nefericire, omul devine capcana acestor trei factori care-i pun în pericol sănătatea, educaţia şi cel mai important, mântuirea.

Omul modern practic a uitat ce semnifică mântuirea şi cât de important este pentru el să-şi împartă timpul util, într-aşa fel încât să nu cadă în extreme dificile, dar nici să-şi epuizeze toată perioada zilei cu lucrurile şi practicile inutile. Propun să privim puţin asupra celor trei factori despre care aminteam mai devreme.

Primul mijloc modern de descoperire a lumii, este internetul, care am putea spune că este şi principalul pericol în educaţie, creştere şi echilibru firesc. Bineînţeles, ca orice alt mijloc, şi internetul poate fi o cale modernă benefică mântuirii şi beneficierii din belşug de folosul său. Precum un cuţit, care-l poate folosi ca armă, sau unealtă necesară supravieţuirii, aşa şi internetul poate fi folosit spre folosul sufletesc sau spre degradare duhovnicească, de asemenea fizică, morală, educaţională.

Din internet putem culege foarte multe roade folositoare. În primul rând avem acces la cărţi Ortodoxe pe care nu ni le-am fi putut procura din insuficienţa financiară de care dispunem majoritatea. În al doilea rând putem păstra legătura – limitată şi discretă – cu rudele, prietenii, cunoştinţele, preotul duhovnic, sau chiar relaţia dintre preot şi episcop poate fi mai plăcută şi utilă în acelaşi timp. Este drept că prin intermediul acestui mijloc de comunicare, dialogul este foarte binevenit din ambele părţi, întrucât omul este liber să se exprime mai uşor, având timp să-şi expună exact punctul de vedere sau întrebările, pe care în mod real nu ar fi avut tot atâta lejeritate. Un lucru bun pentru a convieţui paşnic. Pe de altă parte, internetul cuprinde şi o mulţime de pericole. Cele mai frecvente pericole sun prezente în foarte multe reclame obscene către diverse pagini imorale şi care pot dăuna conştiinţei creştineşti, diferite informaţii eronate sau forţa negativă de influenţare a omului naiv. Din punctul acesta de vedere, mulţi ajung să asume mai mult timp internetului, care fără remuşcări putem să-l numim un viciu destul de periculos, decât să-şi împartă timpul liber citind o carte, ascultând o cântare tradiţională sau patriotică, care-i defineşte ca popor, existenţă şi istorie.

Fenomenul televizorului apare în prima jumătate a secolului trecut, bineînţeles şi în casele oamenilor de rând, ce-i drept, de-o pătură socială mai dezvoltată financiar. Pe atunci principalele posturi de televiziune erau companii de stat, în programele cărora existau diverse emisiuni educative, de cultură, filme frumoase şi de calitate, desene animate constructive şi benefice educaţiei. Acum, democraţia a transformat totul într-un risc. Au apărut o mulţime de programe privatizate, conduse de oameni cu mentalităţi greu de a putea fi exemple altora, care se ascund în spatele unor realizatori zâmbitori şi calzi la vorbă, dar care exprimă o orientare educaţională total greşită faţă de normalitate. Astfel se justifică decăderea psihică a omului modern faţă de omul secolului trecut. De pildă, bătrânii aveau timpul foarte scurt pentru a-l putea împărţi în descoperirea splendidei naturi, creaţiei Lui Dumnezeu, prezente la tot pasul, flori frumoase, peisaje naturale pline de viaţă, izvoarele apelor şi pădurile liniştitoare. Acum însă, omul modern priveşte o fotografie pe facebook şi îi dă like dacă i s-a părut ceva frumos într-însa. Să nu mai vorbim de totala lipsă de

 cunoaştere a alimentaţiei, deşi sunt posturi de televiziune care prezintă emisiuni educative privind sănătatea, după care apare reclamă apetisantă la Shaorma şi alte produse greu de crezut a fi naturale în proporţie de 50%.

Dar să privim partea cea bună: naivitatea unora nu este generală, ci sunt şi oameni care au renunţat total la televizor, mai cu seamă că nu sunt foarte multe emisiuni care pot să ajute cumva sau să influenţeze pozitiv dezvoltarea psihică a omului către mai bine.

Cel de-al treilea factor care influenţează omul modern, este Mass-media. Tot soiul de ziare şi diverse reviste apar pe piaţă că titluri care mai de care mai stufoase, pline de publicitate şi ştiri total lipsite de importanţă. Cu toate acestea, şi un om mai trăitor din punct de vedere duhovnicesc, îşi spune în gând: „nu este interesant, dar sunt puţin curios” şi aşa citeşte tot ziarul, conceput în aşa fel încât să nu fie refuzat, o dată început a fi citit. Deci, la urmă omul realizează că a acordat timp unui subiect neimportant, cât nu s-ar fi aşteptat să fie de lung, evitând a adopta o activitate constructivă şi de înfloritoare a vieţii personale, duhovniceşti şi educaţiei. Într-un final, timpul acordat din naivitate, ne arată încă o dată că diavolul şi-a atins scopul, ispitind cugetul naiv, într-atât încât să fie răpit de la rugăciune şi meditarea necesară. Aşa s-a produs tot zbuciumul din lume, datorită voinţei omului de a-şi împărţi timpul în orice alt mod, decât cel util şi plăcut.

Cu siguranţă dintre frăţiile voastre într-acest ceas, sunt unii care vor încerca să-şi reevalueze forma de împărţire a timpului, spre cultivare de învăţături uşor de găsit în acest veac, spre rugăciune, căci nu ştim ziua în care se vor sfârşi zilele noastre şi mergem în faţa Dreptului judecător; iar alţii au văzut ceva neimportant în echilibrul firesc al timpului. Aici intervine datoria noastră de a ne schimba stilul de viaţă, acolo unde avem mărturie că greşim, din Scriptură sau din Pidalion, ori din Scrierile Sfinţilor, aşa încât şi cei din jurul nostru să realizeze câte progrese am făcut şi cât de mult s-ar folosi şi dânşii să adopte acelaşi stil de viaţă echilibrat, util şi ajutor pentru suflet în scopul mântuirii, care de altfel, este rolul cel mai important al omului născut după chipul Lui Dumnezeu.

Aici mulţi vor zice întru dânşii: „eu ştiu cum să-mi împart timpul”. Acelora nu rămâne decât să le urăm felicitările noastre, ale celor ce abia acum ne deşteptăm şi începem să facem revendicări în stilul nostru de viaţă, într-atât încât să fie prezentă şi nelipsită rugăciunea zilnică, cugetarea la pocăinţă şi cultivarea învăţăturilor duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi.

CONSTITUŢIA/STATUTUL

Octombrie 28, 2012

Capitolul 1. GENERALITĂŢI

Art.1. Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc este parte canonică a Российская Православная Церковь, Южно–Российской епархии (Biserica Ortodoxă Rusească – Eparhia Rusiei de Sud) condusă de către Архиепископ Славянский и ЮжноРоссийский Виктор Пивоваров (Arhiepiscopul Slavei şi Rusiei de Sud, Victor Pivovarov).

Art.2. Înalt Prea Sfinţitul Părinte, Arhiepiscop Victor (Pivovarov) este întâistătătorul Eparhiei şi Preşedintele Cultului (Российская Православная Церковь) avându-şi sediul în Краснодарский Край, г. Славянск-на-Кубани ул. юных коммунаров 130. 353560.

Art.3. Blagocinatul Ortodox tradiţional Românesc (Румынским Благочинием) este condus de către Prea Cucernicul Părinte, Protoiereu mitrofor Veniamin Ilie (Протоиерея Вениамина Илие).

Art.4. Blagocinatul Românesc este forma canonică de organizare şi coordonare clericilor afiliaţi, de pe teritoriul României şi al Rep. Moldova., înfiinţat la data de 21 Mai/3 Iunie 2012 conform hotărârii nr. 53.6.12 având drepturi totale de administrare teritorială, conform hotărârilor Nr. 56.10.12 şi 57.10.12 eliberate de către ÎPS. Архиепископ Виктор Пивоваров.

Art.5. Orice activitate de dezvoltare a Blagocinatului Românesc se efectuează în urma Blagosloveniei scrise sau verbale a Arhiepiscopului Victor.

Art.6. Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc funcţionează în cadrul cultului Российская Православная Церковь, regăsindu-se în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, Capitolul 1.

Capitolul 2. ORGANIZARE

Art.7. Blagocinatul din România al cultului Российская Православная Церковь, ca şi formă canonică de organizare, are aceleaşi drepturi ca şi o Protoierie, beneficiind şi de posibilitatea canonică administrativă de primire a clericilor noi, mireni şi călugări care din liberă voinţă solicită acest lucru prin cerere scrisă şi semnată, adresată Blagocinului.

Art.8. Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc este organizat şi se coordonează în conformitate cu Sfintele Canoane ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi.

Art.9. Drepturile de coordonare şi administrare îi revin Blagocinului numit în funcţie de către Российская Православная Церковь, Южно–Российской епархии, toate aceste activităţi necesitând binecuvântarea scrisă sau verbală a Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Victor (Архиепископ Славянский и Южно-Российский Виктор Пивоваров).

Art.10. Personalul monahal şi clerical al Blagocinatului este format din:

A. Personal Clerical de mir:

– Citeţi;

– Ipodiaconi;

– Diaconi;

– Preoţi;

– Protoierei;

– Blagocini.

 B. Personal monahal:

– Fraţi (Chinovi);

– Rasofori;

– Monahi;

– Schimonahi.

 C.   Personal clerical monahal:

– Ierodiaconi;

– Arhidiaconi;

– Ieromonahi;

– Protosingheli/Igumeni;

– Arhimandriţi.

Art.11. Protoiereul mitrofor/Blagocinul are următoarele drepturi:

– Să organizeze şi să coordoneze orice activitate desfăşurată în cadrul Blagocinatului;

– Să organizeze personalul clerical de mir, personalul clerical monahal şi personalul monahal în conformitate cu necesităţile Blagocinatului;

–   Să săvârşească hirotesii pentru mireni (Citeţi şi Ipodiaconi);

– Să numească în treptele menţionate în art. 10. B. personalul monahal;

–   Să săvârşească sfinţirea Sfintelor Altare unde urmează a se săvârşi Sfânta Liturghie, de către clericii Blagocinatului.

–  Să numească sau să demită orice persoană clericală şi monahală, comunicând motivele canonice, Arhiepiscopiei.

Art.12. Protoiereul/Blagocinul are dreptul canonic de a purta următoarele însemne distinctive, reprezentative acestui rang clerical:

Dulamă/Reverendă;

– Supra Reverendă/Rasă;

Culion de culoare negră, albastră sau Roşie;

Cruce Pectorală/Două Cruci Pectorale;

– Baston clerical;

Veşmânt Preoţesc: Stihar, Epitrahil, Mânecuţe, Brâu, Bederniţă, Felon şi Mitră.

Art.13. Însemnele distinctive ale clericilor sunt următoarele:

A.  Ale Preoţilor de mir:

– Dulamă/Reverendă;

– Culion de culoare neagră sau albastră;

– Cruce Pectorală simplă sau cu Pietricele;

– Veşmânt Preoţesc: Stihar, Epitrahil, Mânecuţe, Bederniţă[1] şi Felon.

B.  Ale Diaconilor de mir:

– Dulamă/Reverendă;

– Culion de culoare neagră.

– Veşmânt Diaconesc: Stihar, Mânecuţe, Orar.

C.  Ale Ipodiaconilor:

– Dulamă/Reverendă;

– Veşmânt pentru Ipodiacon: Stihar şi Orar.

 D.  Veşmintele Personalului clerical monahal:

Aceleaşi veşminte ca şi cele ale personalului clerical de mir, prezentate în art. 13. A, B, C.

E.  Însemnele distinctive ale personalului monahal:

Fraţii/Chinovii: Dulamă/Reverendă şi Culion;

Rasoforii: Dulamă/Reverendă, Rasă/Supra Reverendă şi Camilafcă;

Monahii: Dulamă/Reverendă, Camilafcă, Paraman şi Mantie;

– Schimonahii: Dulamă/Reverendă, Rasă/Supra Reverendă, Camilafcă, Schima Mare.

Art.14. Rangurile ce pot fi oferite personalului clerical de mir, sunt următoarele:

–  Arhidiacon;

–  Sachelar;

– Iconom Stavrofor;

– Protoiereu;

– Blagocin Mitrofor.

Art.15. Rangurile ce pot fi oferite personalului clerical monahal, sunt următoarele:

– Arhidiacon;

– Protosinghel;

– Arhimandrit;

– Arhimandrit Mitrofor.

Art.16. Toate rangurile clericale se conferă de către Arhiepiscop, cu excepţia celor prevăzute în Articolul 10, A, aliniatul 1 şi 2, care pot fi oferite de Blagocin.

Capitolul 3. DISCIPLINA ECLESIASTICĂ

 Art.17. Fiecare membru al Blagocinatului Ortodox Tradiţional Românesc trebuie să respecte hotărârile luate de către Arhiepiscop, Blagocin sau Consiliul Clericilor Blagocinatului.

Art.18. Organele superioare bisericeşti sunt obligate să comunice atât personalului clerical, monahal cât şi mirenilor orice modificare a Constituţiei, regulamentelor de ordine interioară cât şi dispoziţiile canonice ale Arhiepiscopiei sau Blagocinatului.

Art.19. Sustragerea de la îndeplinirea îndatoririlor şi a obligaţiilor canonice impuse de Constituţie şi/sau Regulamentele de ordine interioară, se sancţionează de către Consistoriu cu următoarele epitimii:

– Mustrare scrisă sau verbală;

– Oprire de slujire;

– Caterisire;

– Oprire de la primirea Sfintei Împărtăşanii;

– Oprire de la primirea Anafurei şi sărutarea Sfintei Cruci[2];

– Afurisire;

– Anatematisire.

Art.20. Fiecare Preot are dreptul de a aplica credincioşilor sau monahilor săi, sancţiunile prevăzute în Art. 18. Aliniatele 1, 4, 5, 6.

Art.21. Personalul clerical de mir, personalul clerical monahal şi personalul monahal au următoarele drepturi şi obligaţii:

 A. Drepturi:

– Să poarte Dulama/Reverenda şi Culionul în public, precum şi Cruce Pectorală reprezentativă cultului Российская Православная Церковь, Южно–Российской епархии;

– Să săvârşească Ierurgii la domiciliu, membrilor Blagocinatului care solicită aceste servicii;

Să Săvârşească Sfintele Taine în Sfintele Altare ale Blagocinatului sau Arhiepiscopiei;

– Să dăruiască Sfânta Împărtăşanie şi să săvârşească Sfinte Taine doar membrilor înscrişi în cadrul Blagocinatului şi care au primit Taina Sfântului Botez sau a Mirungerii.

 B.  Obligaţii:

– Să nu participe la festivităţi de slujire desfăşurate de alte culte sau religii;

– Să nu frecventeze alte biserici, sau să intre în altarele acestora, decât în cele Sfinţite de Blagocin sau Arhiepiscop.

– Să nu desfăşoare activităţi politice sau electorale, sau să le susţină;

– Să nu facă propagandă sau prozelitism celor care nu au intenţia de a solicita descoperirea şi explicarea Învăţăturilor de Credinţă sau a Mărturisirii Blagocinatului;

– Să nu Săvârşească Slujbe după calendarul Gregorian sau să nu explice apartenenţa religioasă, credincioşilor, pentru a nu crea confuzie şi/sau tulburare;

– Să dialogheze diplomatic şi să nu profeseze injurii, acuze sau jigniri membrilor sau clericilor altor confesiuni sau religii;

– Să nu poarte în public o ţinută imorală sau indecentă;

– Clericii şi monahii să nu-şi radă barba;

– Toţi membrii Blagocinatului sunt obligaţi să participe la activităţile duhovniceşti desfăşurate de Personalul Clerical şi/sau Monahal;

– Clericii să nu divulge secretele Consiliului de Disciplină (Consistoriului) sau secretele Blagocinatului, pentru a nu genera tulburare sau panică în anumite cazuri.

Capitolul 4. PRIMIREA NOILOR MEMBRI

 Art.22. Primirea noilor membri se face în conformitate cu Sfintele Canoane, de către Consiliul Clericilor Blagocinatului, în cazul clericilor necesitând blagoslovenia Arhiepiscopului.

Art.22. Fiecare persoană care decide să fie membru în cadrul Blagocinatului, are următoarele obligaţii:

– Să accepte Mărturisirea şi Învăţăturile de Credinţă;

–  Să adopte Calendarul de Stil Vechi, tradiţiile şi obiceiurile;

– Să se conformeze rânduielii Posturilor de peste an, după Stilul Vechi;

– Să depună Cerere de Adeziune tip şi Declaraţie pentru primirea în cadrul Blagocinatului;

Să se spovedească şi să primească Sfânta Taină a Botezului sau a Mirungerii, ulterior dacă va fi vrednic, să primească şi Sfintele Taine;

– Să nu mai participe la adunările sau slujbele cultului sau religiei de la care a plecat;

– Să solicite Ierurgiile şi Slujbele particulare doar Preotului Duhovnic;

– În cazul părăsirii Blagocinatului, să Declare încheierea apartenenţei religioase, printr-o Declaraie tip, către Blagocin.

Art.24. Clericii care solicită apartenenţa religioasă faţă de Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc au obligaţia de a se conforma regulamentelor de ordine interioară, să păstreze legătura comunicativă cu Blagocinul şi să nu săvârşească nimic fără blagoslovenia Arhiepiscopului, adusă la cunoştinţă de către Blagocin.

Art.25. Mirenii care provin din culte sau religii care nu mărturisesc aceleaşi Dogme sau care practică botezul prin stropire, sau în alt chip decât prin trei afundări în numele Sfintei Treimi, se primesc prin Botez.

Art.26. Clericii care au hirotonie de la episcopi schismatici, dar care au avut continuitate, se primesc prin Mirungere şi Mărturisire de Credinţă.

Art.27. Înainte de primirea în cadrul Blagocinatului, Clericii au obligaţia să-şi lase barbă, iar monahii şi pletele.

Art.28. Orice persoană care părăseşte Blagocinatul sau este Anatematistiă, nu mai are dreptul de a reveni niciodată, precum şi clericii care săvârşesc slujbe sau rugăciuni alături de clerici din alte confesiuni sau membri ai altor culte, sau săvârşesc în particular rânduieli după stilul nou, ori divulgă aspectele discrete ale Blagocinatului, altor culte, religii sau persoane.

Capitolul 5. DISPOZIŢII FINALE

 Art.29. Toţi membrii Blagocinatului au obligaţia canonică de a se conforma prezentei Constituţii Canonice şi Regulamentelor de ordine interioară.

Art.30. Modificarea, abrogarea sau completarea prezentei Constituţii Canonice se comunică tuturor clericilor, cărora le revine obligativitatea de a informa toţi mirenii şi monahii Blagocinatului.

Art.31. Toţi membrii Blagocinatului trebuie să îndeplinească condiţiile legale privind apartenenţa religioasă.

Art.32.  Discriminarea, rasismul sau încălcarea legilor statului sunt strict interzise în cadrul Blagocinatului, pentru a nu genera tulburare în Biserică şi sminteală celor ce îşi caută mântuirea în Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică, Ortodoxă, care drept învaţă cuvântul adevărului şi păzeşte toate Dogmele şi Sfintele Canoane.

Nr. de înregistrare: 04

Data: 24 Mai/6 Iunie 2012

 


[1] Bederniţa o poartă doar clericii care au primit un rang superior de la Arhiepiscop.

[2] Sf. Cruce se dă de către Preot, spre sărutare, mirenilor şi monahilor pravoslavnici, membri ai Blagocinatului, fără abateri canonice sau disciplinare, cu mare grijă şi cucernicie.

 

ENCICLICA DIN 1848

Octombrie 27, 2012

EPISTOLIA ENCICLICĂ, CĂTRE CEI DE PRETUTINDENEA PRAVOSLAVNICI, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SORBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ

A celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 dela Hristos.

Răspuns la Epistolia Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor pravoslavnicilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire dela Dumnezeu.

Trebuia ca evangheliceasca propoveduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se crează, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Carele pentru aceasta s’au deşertat pre sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea o au răsunat – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au predanisit-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei dela marginile pământului, cari aceleaşi graiuri au repetat, şi până la noi în Soboare şi fieştecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Edem începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pre om călcător poruncii ceii dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pre mulţi din când în când şi în Edemul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pre aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii pravoslavnice, adapă pre mulţi nevinovaţi carii vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai nainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii ceii de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelicească cea de ei stricată.

2. Deaciia dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu carile Biserica Sobornicească, priimind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, carea este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13…17), nevoită a fost a se război, şi împrotiva tuturor a biruit până azi, şi birui-va întru toţi vecii, dupre toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.

3. Ci dintru aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor dela naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Soboare a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai pravoslaviia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie vecinic, dupre cea nemincinoasă făgăduinţa Domnului: porţile iadului nu o vor birui pre dânsa (Mat. 16, 18); adecă gurile necinstitorilor şi ereticilor (dupre cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se preaînalţă cei necinstitori şi se ridică precum chedrii Livánului (Ps. 36, 35), turburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească dela ea boldul acesta, acest înger al satanii, aude dela Domnul totdeauna: Destul este ţie harul meu, că puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceaţă se va lăuda mai mult întru neputinţele sale, ca să lăcuiască întru ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriţi să se facă arătaţi (1 Cor. 11, 19).

4. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăţi carile Dumnezeu le ştie, pre o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, carele a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).

5. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt dela Tatăl şi dela Fiul purcede,” este protivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu deadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): carele dela Tatăl purcede, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupre cum  este încredinţată de cele Şapte Soboare a toată lumea, rostind: carele dela Tatăl purcede (Crez):

i. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.

ii. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

iv. Fiindcă loveşte pre Sfinţii Părinţi dela Soborul Întâiu a toată lumea dela Nikeia şi dela Soborul al Doilea a toată lumea dela Constantinopole, cum că adecă ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut supt tăcere însuşirea osebită a fieştecăreia din cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.

v. Fiindcă batjocureşte pre Părinţii Soborului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, cari au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o cirtă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.

vi. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adecă nu cu însemnare de purcedere, dupre înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, carele este moştenire de obşte a Creştinătăţii.

viii. Fiindcă a adus atâtea turburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.

ix. Fiindcă a fost veştejită pre faţă dela  întâia sa înfăţişare, de către doi Papi de vecinică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistolia către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pre cei cari au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.

x. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Soboare ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.

xi. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

xii. Fiindcă odată întrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras dupre sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe protivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în carile s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, negreşelnicia Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pre care-l ţinea vechea sfântă şi pravoslavnică Biserică a Romei, pre atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.

xiii. Fiindcă i-a împins pre teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.

xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru strein, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, carile, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.

xv. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional dela Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită carea atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşuirile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei cari cugetă astfel, eretici, dupre hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dară nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Thessalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pre urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sobor, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt dela Tatăl şi dela Fiul purcede, este în sine erezie, iară lipaşii săi, oricari ar fi ei, eretici sânt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar soboarele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească întru slujire a pravoslavnicilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupre cum întăreşte şi Canonul al şaptelea dela Soborul al Treilea a toată lumea.

Citește restul acestei intrări »

Suntem obligaţi de Scripturi şi Sf. Părinţi să purtăm barbă!

Octombrie 27, 2012

Modernizarea chipului omenesc nu duce decât la denaturarea învăţăturii creştine.

Autor: Pr. Veniamin Ilie

Publicat  în data de 23 Mai 2009

(…)

Sfânta Scriptură ne relatează cuvânt cu cuvânt şi zi cu zi, cum Dumnezeu a creat pământul, cerul, cele văzute şi cele nevăzute, pe om şi pe femeie, din trupul bărbatului. Iată care a fost iniţiativa  Lui Dumnezeu: „Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapâneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se târasc pe pamânt si tot pamântul!” (Facere, Cap. 1. vers. 26.). Iată şi contrazicerea unde se face. Dumnezeu ia decizia de a face om, după chipul şi asemănarea Lui, iar picturile catolice îl reprezintă pe Adam orice fel, numai în asemănare cu Dumnezeu nu. Aceasta este o caracteristică denigrantă a catolicismului faţă de divinitate, pentru că tot omul este făcut după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, iar naturaleţea trupului reprezină o icoană a dumnezeirii, învăluită în căldura sufletului dreptcredincios. Modernizarea chipului omenesc nu duce decât la denaturarea învăţăturii creştine. Deşi oamenii contemporani spun că acestea sunt lucruri care nu au o mare importanţă pentru mântuire, iată că Sfinţii Părinţi, chiar sfânta Scriptură contrazice acest lucru. În primul rând, păstrarea chipului corect, natural, întocmai creaţiei Lui Dumnezeu, reprezintă foarte mult pentru suflet (recunoştinţa faţă de Creatorul său). În al doilea rând, Proorocul Samson, tăindu-se părul, şi-a ierdut din puterea sa dată de Dumnezeu, şi a fost biruit de către potrivnicii păgâni ; însă, aşteptând Proorocul de i-a crescut părul iarăşi, după voia Lui Dumnezeu, a recăpătat puterea sa de la Domnul, şi numai atingând cu o mână templul păgânesc, acesta s-a prăbuşit şi a ucis pe toţi păgânii care erau înăuntru. În continuare, să aducem câteva mărturii din Sfintele Canoane şi din Sfânta Scritură, pentru a dovedi că omul într-adevăr, este dator faţă de sfulet, să-şi păstreze chipul trupesc, întrucât trupul este gazda sufletului; iar, Dumnezeu nu l-a făcut pe om numai trup, sau numai suflet, ci TRUP ŞI SUFLET, şi de aceea, tot trup şi suflet trebuie să păstreze chipul Creatorului.

Să începem cu un Canon al Sinodului din Gangra, care face referire la femei, despre păstrarea părului: „Daca vreuna din muieri pentru paruta nevointa si-ar tunde parul, care l-a dat Dumnezeu spre pomenirea supunerii, ca una ce strica supunerii, anátema fie!” (Canonul 17, Sin. Gangra). Aici trebuie să ne întrebăm cu bună ştiinţă: dacă nu este un păcat tăierea părului, de ce sfinţii Părinţi interzic acest lucru şi pedepsesc cu Anatema, care este pedeapsa cea mai mare dată de Sfintele Coanoane? Deci, iată una dintre dovezile că tot chipul trebuie să şi-l păstreze autentic omul, nu numai sufletul.

Totodată, să luăm şi un verset din Sfânta Scriptură, care să aducă adeverire faptului că bărbaţii trebuie să-şi păstreze chipul pe care Dumnezeu a binevoit a li-l dărui: ”Sa nu va tundeti rotund parul capului vostru, nici sa va stricati fata barbii voastre” (Leviticul, Cap. XIX, verset 27). Acum iată adeverirea că bărbaţii nu trebuie a-şi modifica în vreun fel chipul, ci au datoria de a-l păstra întocmai voinţei Lui Dumnezeu. În acelaşi timp, preoţii nu au niciun fel de pogorământ la tăierea bărbii şi a părului, după învăţătura Sfintelor Canoane: Cei ce au căzut în vinovăţii canoniceşti, şi pentru aceasta sunt supuşi celei desăvârşite şi pururelnice caterisiri, şi în locul mirenilor împinşi, dacă de bună voie către întoarcere privind, se leapădă de păcatul, pentru care au căzut din Dar, şi s-au făcut pe sineşi desăvârşit străini de acelaşi, în chipul Clerului tunde-se. Iar de nu o vor alege aceasta de voia lor, grijească-şi pletele ca şi mirenii, ca unii ce au cinstit mai mult petrecerea cea în lume decât cereasca Viaţă.(Soborul al VI-lea Ecumenic, Caonul 21).

„Cei ce întru Hristos prin botez s-au îmbracat, au marturisit a urma petrecerea lui cea în Trup. deci pe cei ce parul Capului spre vatamarea celor ce îi vad cu aflari de împletire îl împodobesc si îl gatesc, si amagitura din aceasta propun sufletelor celor neîntarite, cu certare potrivita parinteste îi vindecam, povatuindu-i pe ei si întelepceste a vietui înatându-i, catre a ceasta, lasând amagirea, si desertaciunea cea din materie, catre fericita si nepierzatoarea viata, mintea neîncetat sa-si mute, si cu frica sa aiba curata petrecere, si sa se apropie de Dumnezeu cu curatia cea în viata dupa dorinta. Si pe omul cel din launtru, mai mult decât pe cel dinafara, sa-l împodobeasca cu fapte bune, si cu neprihanite naravuir, încât o ramasita de amagirea celui potrivnic sa poarte în sinesi. Iar daca cineva afara de Canonul acesta ar face, sa se aforiseasca.(Soborul VI Ecumenic, Canonul 96).

Este foarte importantă păstrarea chipului pe care Dumnezeu l-a dăruit fiecărui om în parte. În mare parte, bărbaţilor le-a dăruit ca podoabă vzibilă a bărbăţiei lor, barba, prin care să se deosebească de femeie. Femeii, Dumnezeu i-a dăruit doar păr, ceea ce înseamnă supunerea sa faţă de bărbat. Aceste simboluri pe care Dumnezeu le-a lăsat ca podoabe trupului omenesc, ereticii spun că sunt simple accesorii, părţi care nu ajută la mântuire. Ei bine, învăţătura Sfinţilor Părinţi, dar mai ales învăţătura sfintei Scripturi contrazic acest lucru, întrucât Dumnezeu nu a zidit nimic omului care să nu-i fie spre mântuire. Şi dacă despre aceste lucruri au vorbit Sfinţii Părinţi şi nu au permis nici ei modificarea chipurilor oamenilor, ci au dat anatemă pentru această faptă, nu avem noi nicio putere să contestăm ceea ce au lăsat aceştia, fiind luminaţi de Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh.

Trupul este casa sufletului; dacă această vremelnică locuinţă se arată înaintea Lui Dumnezeu altfel decât Acesta a zidit-o, pentru mântuirea omului, pricinuieşte pierderea mântuirii şi atragerea mâniei Lui Dumnezeu. De aceea, mai de folos ne este nouă a urma învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, care bineânţeles au ştiut ce spun când ne-au lăsat Predania şi învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Ereticii, care s-au desprins de la Biserică, fie catolici apuseni, sau fie alte erezii şi schimse, de la cel mai mic până la cel mai mare, nu se supun sfintelor Canoane pentru că ei oricum nu au mântuire. Mântuirea este a tuturor şi oricine poate să o primească; însă, numai acela care se leapădă de relele păcate şi patimi, care-şi curăţă sufletul de păcat prin pocăinţi, Botez, Mirungere şi Spovedanie, şi care desăvârşind păzirea poruncilor, se învredniceşte de primirea Sfântului Trup şi scumpului Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, căriua i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Mitropolitul Vitalie Ustinov – album foto din arhivă

Octombrie 22, 2012

Acoperământul Maicii Domnului

Octombrie 14, 2012

Astăzi, 1/14 Octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Sfântul Acoperământ al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

______________________________________

””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””

Articolul următor este preluat de pe http://www.eshatologia.org

ХРИСТИАНСТВО И СОВРЕМЕННОЕ ЯЗЫЧЕСТВО

(Слово в день Покрова Божией Матери)

(Произнесено 1/14 октября 1908 г. в церкви Московского епархиального дома, по случаю общепатриотического праздника).

Священномученик Иоанн ВосторговСвященномученик Иоанн Восторгов

Забытый православными греками праздник Покрова Божией Матери празднуем мы, православные русские люди. Что-то странное и удивительное видим мы в этом обстоятельстве: спасен был греческий народ, а память о чуде его спасения хранится в народе русском. Но еще удивительнее другая сторона праздника: если верить некоторым древним известиям, то, по-видимому, нападавшими на Цареград варварами были наши предки; они были отброшены морем и бурею; они должны были бежать от стен Цареграда; они видели над собою гнев Царицы Небесной; пораженные чудом, они и там на месте, в Греции, и по возвращении домой во множестве крестились.

С другой стороны, есть основание думать, что и Епифаний, ученик Андрея, Христа ради юродивого, видевший чудное видение Покрова Богоматери, также был славянин.

Что же все это означает? Что означает такой удивительный праздник? Чем можно объяснить это странное празднование нами дня поражения наших предков, это странное и удивительное самоотречение и самоунижение русского народа?

Очевидно, кроме врожденного нашему народу и затем воспитанного и осмысленного православием чувства смирения, присущего русскому народу, мы видим здесь глубокое всенародное осуждение язычества, в котором пребывали наши предки, и которое так было посрамлено под стенами Цареграда Небесною Силою. Конечно, предки наши не могли этой мысли ясно и определенно выразить словами, и вот, они воплотили ее в священном и торжественном нынешнем празднике. Если это так, то, воистину, глубоко смотрели наши предки в самое существо мировой жизни и мировой человеческой истории.

Со времен самых древних, от первых дней жизни людей на земле, мы видим борьбу начала греховного против начала святого, восстание своеволия человеческого против воли Божественной, — борьбу духа и плоти, нравственного воззрения на жизнь с плотским и чувственным.

Началась эта борьба при искушении прародителей в саду Эдема, усилилась пред потопом, видоизменилась в прямую противоположность язычества и богооткровенной истины веры после рассеяния народов, после Вавилонского богоборного замысла и столпотворения. Здесь впервые греховное начало в образе язычества получило значение как бы религиозное, прикрытое высшими соображениями…

Когда же начало святое, наконец, воплотилось и получило завершение в христианстве, как полном, высшем и последнем откровении Божества, тогда язычество выступило против него со всеми силами ада: не было гонений, не было страданий, которыми бы оно не старалось подавить христианство, не было силы человеческой — ученость, искусство, поэзия, литература, право, государственность, общественный строй, войско, правители, суд, толпа… — не было силы человеческой, которая не была бы употреблена на борьбу с христианством.

Христианство победило; пред ним склонились и гордые образованностью гонители, сыны древнего мира, и младенчествующие народы мира нового, пришедшего на смену обветша-лой Римской империи,—в их числе и наш народ русский.

Но внутренняя сущность язычества, какое-то обаяние зла, соблазн порока, прельщающая сила нечестия и чувственности, обольщение себялюбия, самообожание и гордыня человеческого разума, восстающего на разум Божий, начало богоборения, — все это остается доныне, все это составляет особый мир, против которого постоянно и неизбежно борется и должно бороться христианство, все это останется в мире до тех пор, пока будет жить грех на земле, т. е. до того уреченного дня, после которого нового небесе и новы земли мы, по обетованию, чаем, в них же правда живет (2 Петр. III, 13). Иерусалим будет попираем языки… (Лук. XXI, 24). Бывают времена, когда начало языческое особенно усиливается и поднимает голову, когда оно для успеха и соблазна людей принимает личину благородства, прикрывается громкими словами о благе, истине, о свободе людей, взывает к их достоинству и высокому призванию. Такое именно время мы теперь переживаем. Вместо религиозного, как в древности, язычество принимает освящение и прикрытие то именем культуры и просвещения, то именем свободы и права человека вообще, правового строя в государстве. И нужно иметь не мало вдумчивости, не мало трезвости ума и чуткости сердца, более того, — нужно иметь прямую благодатную помощь и благодатное озарение в руководстве святой Церкви, чтоб уразуметь, где, когда и как приражается нам язычество. Борьба с ним — вековая борьба, но она до того меняет свои формы и виды, что иногда прямо невозможно вскрыть за громкими словами о высоких побуждениях и основах человеческой деятельности истинный, т. е. низменный и языческий ее характер.

Все сказанное намеренно мы сегодня подчеркиваем в наш общепатриотический праздник. Блаженны те русские православные люди, которые избрали для своего руководства в жизни и деятельности прежде всего святое православие, — начало святое и небесное. Оно соединяет нас с миром горним и невидимым, оно роднит нас с ним, оно делает нас участниками Покрова Богоматери. Православие, далее, и дает нам то благодатное озарение умов и сердец, о котором мы сию минуту говорили, и раскрывает пред нами сокровенный смысл всего того, что делается кругом нас. С таким кормчим мы не заблудимся!

А кормчий нужен нам всегда, особенно же в нынешнее смутное время, когда язычество вновь возродилось и почувствовало силу, затуманило многие умы и заполнило собою жизнь.

Христианство говорит нам, что Бог руководит жизнью людей, — а язычество, новое современное язычество, проповедует, что Бога нет, или что Он, как уверяет Толстой, есть что-то безличное, какая-то несознательная Воля, безучастная к жизни людей, к их воплям и молениям, или что Он далек от мира, который предоставлен всецело своим силам и своей судьбе, или, наконец, что Он таков, каким Его себе представляет каждый отдельный человек, т. е., иначе говоря, Его в сущности нет…

Христианство говорит о том, что царство Божие и небесное, — вот в нашей жизни цель, а царство человеческое и земное есть только средство для лучшего и удобнейшего достижения цели, а современное язычество направляет все силы и внимание людей, именно как на последнюю цель, к устроению порядков только царства земного.

Правда, и христианство учит нас заботиться о порядках этого земного царства, но лишь для того, чтоб они способствовали нашему тихому и безмолвному житию, в достижении нами духовного совершенства, в усвоении плодов Христова искупления, в исполнении нравственного закона, в угождении Богу (1Тим.II, 2 и д.), — а современное язычество считает и царство земное, и порядки его самими по себе последнею целью человека, поклоняясь им, как идолам.

Христианство говорит нам, что в жизни личной, семейной, общественной и государственной мы не должны забывать, что мы — христиане, и должны как бы пропитывать святою верою, ее учением и воззрениями весь строй нашей жизни, — а современное язычество уверяет, что религия есть частное дело, она — сама по себе, а семья, общество, государство — сами по себе, что связи между ними нет и не должно быть.

Христианство, поэтому, учит нас в жизни государственной искать исполнения нашего долга пред Богом и ближними, а современное язычество учит человека отстаивать в государстве свое личное и своекорыстное право, тянуться к власти и корысти, к силе и влиянию, оценивать все не голосом нравственного долга, а соображениями удовольствия и пользы.

Христианство учит, что основа жизни есть основа религиозно-нравственная, в смирении пред Богом и в исполнении Его закона, а современное язычество говорит, что превыше всего в мире — это человеческий разум, им все начинается и кончается в устроении жизни; его закон и есть закон жизни.

Христианство, поэтому, учит, что жизнь человека управляется правдою Божией, а язычество говорит о человеческом, условном и временном, праве, как основе государства и общества, жизни семейной и личной.

Христианство учит, что мы — рабы Божии, а язычество утверждает, что это унизительно для человека, что человек — себе сам господин и нет над ним никакого иного господина, никого и ничего высшего.

Отсюда христианство, признавая Бога Творцом, Промыслителем, Судиею мира и Управителем, говорит, что власть земная происходит от Бога, и потому она неограничима человеком, а язычество утверждает, что и Бог — это собственно сам человек, власть же установлена людьми и зависит она от людей и больше ни от кого. Отсюда же христианство говорит о боговластии, как основе жизни народов, а язычество отстаивает начало народовластия, т. е. обожения воли народа, заменяющей волю Божества. Когда Горький теперь говорит о «народобожии» (в своем последнем произведении «Исповедь»), когда он уверяет, что народ весь с его волей есть Бог, то он буквально повторяет древнее языческое учение.

Христианство говорит, что совесть есть то, что всего в мире нужнее, и что голос совести, опирающейся на волю Божию, – вот что служит для человека руководством поведения, — а современное язычество уверяет, что голос и согласие большинства людей, — вот что определяет окончательно, где и что истинно, и что ложно.

Поэтому христианство призывает тебя идти одному против всего мира, если ты чувствуешь себя правым по совести и Закону Божию, — так действовал Ной, Авраам, так поступали апостолы и мученики, — а язычество учит, что надо подчиниться решению большинства, хотя бы это решение отнимало у меня Бога, веру и подавляло голос совести.

Христианство говорит, что нравственное и святое — вчера и сегодня одинаковы и вечны по содержанию и внутренней силе обязательности, а язычество уверяет, что нравственность и святость изменчивы и условны, и что можно нарушать легко сегодня то, что вчера еще считалось святым и неприкосновенным…

Вот краткое различие христианства и современного язычества. Православные русские люди, идущие под руководством Церкви, патриоты, ныне совершающие свой праздник, явно стоят на основе христианства и его начала отстаивают. Тем больше им хвалы. И обратно: нынешние «прогрессисты» под видом ли « освободительного движения», или «правового строя», или народовластия, т. е. демократии, отстаивают начала язычества, только видоизмененного, приспособленного к современным условиям быта и жизни, и для обмана верных, но простых и доверчивых сердец прикрытого громкими и красивыми словами.

И пусть по-прежнему и убивают, и гонят верных Богу, пусть глумится над ними большинство, этот ваал современности: для нас Бог — все, а большинство — ничто, если оно идет против Бога.

Тако и теците, возлюбленные! Идите, братья, этою дорогою, и Покров Богоматери и сил небесных будет с вами. Аминь.

COMUNICAT: Trecerea sub Omoforul ÎPS. Arhiepiscop Victor

Iunie 4, 2012