Archive for Octombrie 2012

CONSTITUŢIA/STATUTUL

Octombrie 28, 2012

Capitolul 1. GENERALITĂŢI

Art.1. Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc este parte canonică a Российская Православная Церковь, Южно–Российской епархии (Biserica Ortodoxă Rusească – Eparhia Rusiei de Sud) condusă de către Архиепископ Славянский и ЮжноРоссийский Виктор Пивоваров (Arhiepiscopul Slavei şi Rusiei de Sud, Victor Pivovarov).

Art.2. Înalt Prea Sfinţitul Părinte, Arhiepiscop Victor (Pivovarov) este întâistătătorul Eparhiei şi Preşedintele Cultului (Российская Православная Церковь) avându-şi sediul în Краснодарский Край, г. Славянск-на-Кубани ул. юных коммунаров 130. 353560.

Art.3. Blagocinatul Ortodox tradiţional Românesc (Румынским Благочинием) este condus de către Prea Cucernicul Părinte, Protoiereu mitrofor Veniamin Ilie (Протоиерея Вениамина Илие).

Art.4. Blagocinatul Românesc este forma canonică de organizare şi coordonare clericilor afiliaţi, de pe teritoriul României şi al Rep. Moldova., înfiinţat la data de 21 Mai/3 Iunie 2012 conform hotărârii nr. 53.6.12 având drepturi totale de administrare teritorială, conform hotărârilor Nr. 56.10.12 şi 57.10.12 eliberate de către ÎPS. Архиепископ Виктор Пивоваров.

Art.5. Orice activitate de dezvoltare a Blagocinatului Românesc se efectuează în urma Blagosloveniei scrise sau verbale a Arhiepiscopului Victor.

Art.6. Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc funcţionează în cadrul cultului Российская Православная Церковь, regăsindu-se în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007, Capitolul 1.

Capitolul 2. ORGANIZARE

Art.7. Blagocinatul din România al cultului Российская Православная Церковь, ca şi formă canonică de organizare, are aceleaşi drepturi ca şi o Protoierie, beneficiind şi de posibilitatea canonică administrativă de primire a clericilor noi, mireni şi călugări care din liberă voinţă solicită acest lucru prin cerere scrisă şi semnată, adresată Blagocinului.

Art.8. Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc este organizat şi se coordonează în conformitate cu Sfintele Canoane ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi.

Art.9. Drepturile de coordonare şi administrare îi revin Blagocinului numit în funcţie de către Российская Православная Церковь, Южно–Российской епархии, toate aceste activităţi necesitând binecuvântarea scrisă sau verbală a Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Victor (Архиепископ Славянский и Южно-Российский Виктор Пивоваров).

Art.10. Personalul monahal şi clerical al Blagocinatului este format din:

A. Personal Clerical de mir:

– Citeţi;

– Ipodiaconi;

– Diaconi;

– Preoţi;

– Protoierei;

– Blagocini.

 B. Personal monahal:

– Fraţi (Chinovi);

– Rasofori;

– Monahi;

– Schimonahi.

 C.   Personal clerical monahal:

– Ierodiaconi;

– Arhidiaconi;

– Ieromonahi;

– Protosingheli/Igumeni;

– Arhimandriţi.

Art.11. Protoiereul mitrofor/Blagocinul are următoarele drepturi:

– Să organizeze şi să coordoneze orice activitate desfăşurată în cadrul Blagocinatului;

– Să organizeze personalul clerical de mir, personalul clerical monahal şi personalul monahal în conformitate cu necesităţile Blagocinatului;

–   Să săvârşească hirotesii pentru mireni (Citeţi şi Ipodiaconi);

– Să numească în treptele menţionate în art. 10. B. personalul monahal;

–   Să săvârşească sfinţirea Sfintelor Altare unde urmează a se săvârşi Sfânta Liturghie, de către clericii Blagocinatului.

–  Să numească sau să demită orice persoană clericală şi monahală, comunicând motivele canonice, Arhiepiscopiei.

Art.12. Protoiereul/Blagocinul are dreptul canonic de a purta următoarele însemne distinctive, reprezentative acestui rang clerical:

Dulamă/Reverendă;

– Supra Reverendă/Rasă;

Culion de culoare negră, albastră sau Roşie;

Cruce Pectorală/Două Cruci Pectorale;

– Baston clerical;

Veşmânt Preoţesc: Stihar, Epitrahil, Mânecuţe, Brâu, Bederniţă, Felon şi Mitră.

Art.13. Însemnele distinctive ale clericilor sunt următoarele:

A.  Ale Preoţilor de mir:

– Dulamă/Reverendă;

– Culion de culoare neagră sau albastră;

– Cruce Pectorală simplă sau cu Pietricele;

– Veşmânt Preoţesc: Stihar, Epitrahil, Mânecuţe, Bederniţă[1] şi Felon.

B.  Ale Diaconilor de mir:

– Dulamă/Reverendă;

– Culion de culoare neagră.

– Veşmânt Diaconesc: Stihar, Mânecuţe, Orar.

C.  Ale Ipodiaconilor:

– Dulamă/Reverendă;

– Veşmânt pentru Ipodiacon: Stihar şi Orar.

 D.  Veşmintele Personalului clerical monahal:

Aceleaşi veşminte ca şi cele ale personalului clerical de mir, prezentate în art. 13. A, B, C.

E.  Însemnele distinctive ale personalului monahal:

Fraţii/Chinovii: Dulamă/Reverendă şi Culion;

Rasoforii: Dulamă/Reverendă, Rasă/Supra Reverendă şi Camilafcă;

Monahii: Dulamă/Reverendă, Camilafcă, Paraman şi Mantie;

– Schimonahii: Dulamă/Reverendă, Rasă/Supra Reverendă, Camilafcă, Schima Mare.

Art.14. Rangurile ce pot fi oferite personalului clerical de mir, sunt următoarele:

–  Arhidiacon;

–  Sachelar;

– Iconom Stavrofor;

– Protoiereu;

– Blagocin Mitrofor.

Art.15. Rangurile ce pot fi oferite personalului clerical monahal, sunt următoarele:

– Arhidiacon;

– Protosinghel;

– Arhimandrit;

– Arhimandrit Mitrofor.

Art.16. Toate rangurile clericale se conferă de către Arhiepiscop, cu excepţia celor prevăzute în Articolul 10, A, aliniatul 1 şi 2, care pot fi oferite de Blagocin.

Capitolul 3. DISCIPLINA ECLESIASTICĂ

 Art.17. Fiecare membru al Blagocinatului Ortodox Tradiţional Românesc trebuie să respecte hotărârile luate de către Arhiepiscop, Blagocin sau Consiliul Clericilor Blagocinatului.

Art.18. Organele superioare bisericeşti sunt obligate să comunice atât personalului clerical, monahal cât şi mirenilor orice modificare a Constituţiei, regulamentelor de ordine interioară cât şi dispoziţiile canonice ale Arhiepiscopiei sau Blagocinatului.

Art.19. Sustragerea de la îndeplinirea îndatoririlor şi a obligaţiilor canonice impuse de Constituţie şi/sau Regulamentele de ordine interioară, se sancţionează de către Consistoriu cu următoarele epitimii:

– Mustrare scrisă sau verbală;

– Oprire de slujire;

– Caterisire;

– Oprire de la primirea Sfintei Împărtăşanii;

– Oprire de la primirea Anafurei şi sărutarea Sfintei Cruci[2];

– Afurisire;

– Anatematisire.

Art.20. Fiecare Preot are dreptul de a aplica credincioşilor sau monahilor săi, sancţiunile prevăzute în Art. 18. Aliniatele 1, 4, 5, 6.

Art.21. Personalul clerical de mir, personalul clerical monahal şi personalul monahal au următoarele drepturi şi obligaţii:

 A. Drepturi:

– Să poarte Dulama/Reverenda şi Culionul în public, precum şi Cruce Pectorală reprezentativă cultului Российская Православная Церковь, Южно–Российской епархии;

– Să săvârşească Ierurgii la domiciliu, membrilor Blagocinatului care solicită aceste servicii;

Să Săvârşească Sfintele Taine în Sfintele Altare ale Blagocinatului sau Arhiepiscopiei;

– Să dăruiască Sfânta Împărtăşanie şi să săvârşească Sfinte Taine doar membrilor înscrişi în cadrul Blagocinatului şi care au primit Taina Sfântului Botez sau a Mirungerii.

 B.  Obligaţii:

– Să nu participe la festivităţi de slujire desfăşurate de alte culte sau religii;

– Să nu frecventeze alte biserici, sau să intre în altarele acestora, decât în cele Sfinţite de Blagocin sau Arhiepiscop.

– Să nu desfăşoare activităţi politice sau electorale, sau să le susţină;

– Să nu facă propagandă sau prozelitism celor care nu au intenţia de a solicita descoperirea şi explicarea Învăţăturilor de Credinţă sau a Mărturisirii Blagocinatului;

– Să nu Săvârşească Slujbe după calendarul Gregorian sau să nu explice apartenenţa religioasă, credincioşilor, pentru a nu crea confuzie şi/sau tulburare;

– Să dialogheze diplomatic şi să nu profeseze injurii, acuze sau jigniri membrilor sau clericilor altor confesiuni sau religii;

– Să nu poarte în public o ţinută imorală sau indecentă;

– Clericii şi monahii să nu-şi radă barba;

– Toţi membrii Blagocinatului sunt obligaţi să participe la activităţile duhovniceşti desfăşurate de Personalul Clerical şi/sau Monahal;

– Clericii să nu divulge secretele Consiliului de Disciplină (Consistoriului) sau secretele Blagocinatului, pentru a nu genera tulburare sau panică în anumite cazuri.

Capitolul 4. PRIMIREA NOILOR MEMBRI

 Art.22. Primirea noilor membri se face în conformitate cu Sfintele Canoane, de către Consiliul Clericilor Blagocinatului, în cazul clericilor necesitând blagoslovenia Arhiepiscopului.

Art.22. Fiecare persoană care decide să fie membru în cadrul Blagocinatului, are următoarele obligaţii:

– Să accepte Mărturisirea şi Învăţăturile de Credinţă;

–  Să adopte Calendarul de Stil Vechi, tradiţiile şi obiceiurile;

– Să se conformeze rânduielii Posturilor de peste an, după Stilul Vechi;

– Să depună Cerere de Adeziune tip şi Declaraţie pentru primirea în cadrul Blagocinatului;

Să se spovedească şi să primească Sfânta Taină a Botezului sau a Mirungerii, ulterior dacă va fi vrednic, să primească şi Sfintele Taine;

– Să nu mai participe la adunările sau slujbele cultului sau religiei de la care a plecat;

– Să solicite Ierurgiile şi Slujbele particulare doar Preotului Duhovnic;

– În cazul părăsirii Blagocinatului, să Declare încheierea apartenenţei religioase, printr-o Declaraie tip, către Blagocin.

Art.24. Clericii care solicită apartenenţa religioasă faţă de Blagocinatul Ortodox Tradiţional Românesc au obligaţia de a se conforma regulamentelor de ordine interioară, să păstreze legătura comunicativă cu Blagocinul şi să nu săvârşească nimic fără blagoslovenia Arhiepiscopului, adusă la cunoştinţă de către Blagocin.

Art.25. Mirenii care provin din culte sau religii care nu mărturisesc aceleaşi Dogme sau care practică botezul prin stropire, sau în alt chip decât prin trei afundări în numele Sfintei Treimi, se primesc prin Botez.

Art.26. Clericii care au hirotonie de la episcopi schismatici, dar care au avut continuitate, se primesc prin Mirungere şi Mărturisire de Credinţă.

Art.27. Înainte de primirea în cadrul Blagocinatului, Clericii au obligaţia să-şi lase barbă, iar monahii şi pletele.

Art.28. Orice persoană care părăseşte Blagocinatul sau este Anatematistiă, nu mai are dreptul de a reveni niciodată, precum şi clericii care săvârşesc slujbe sau rugăciuni alături de clerici din alte confesiuni sau membri ai altor culte, sau săvârşesc în particular rânduieli după stilul nou, ori divulgă aspectele discrete ale Blagocinatului, altor culte, religii sau persoane.

Capitolul 5. DISPOZIŢII FINALE

 Art.29. Toţi membrii Blagocinatului au obligaţia canonică de a se conforma prezentei Constituţii Canonice şi Regulamentelor de ordine interioară.

Art.30. Modificarea, abrogarea sau completarea prezentei Constituţii Canonice se comunică tuturor clericilor, cărora le revine obligativitatea de a informa toţi mirenii şi monahii Blagocinatului.

Art.31. Toţi membrii Blagocinatului trebuie să îndeplinească condiţiile legale privind apartenenţa religioasă.

Art.32.  Discriminarea, rasismul sau încălcarea legilor statului sunt strict interzise în cadrul Blagocinatului, pentru a nu genera tulburare în Biserică şi sminteală celor ce îşi caută mântuirea în Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică, Ortodoxă, care drept învaţă cuvântul adevărului şi păzeşte toate Dogmele şi Sfintele Canoane.

Nr. de înregistrare: 04

Data: 24 Mai/6 Iunie 2012

 


[1] Bederniţa o poartă doar clericii care au primit un rang superior de la Arhiepiscop.

[2] Sf. Cruce se dă de către Preot, spre sărutare, mirenilor şi monahilor pravoslavnici, membri ai Blagocinatului, fără abateri canonice sau disciplinare, cu mare grijă şi cucernicie.

 

Anunțuri

ENCICLICA DIN 1848

Octombrie 27, 2012

EPISTOLIA ENCICLICĂ, CĂTRE CEI DE PRETUTINDENEA PRAVOSLAVNICI, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SORBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ

A celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 dela Hristos.

Răspuns la Epistolia Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor pravoslavnicilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire dela Dumnezeu.

Trebuia ca evangheliceasca propoveduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se crează, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Carele pentru aceasta s’au deşertat pre sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea o au răsunat – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au predanisit-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei dela marginile pământului, cari aceleaşi graiuri au repetat, şi până la noi în Soboare şi fieştecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Edem începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pre om călcător poruncii ceii dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pre mulţi din când în când şi în Edemul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pre aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii pravoslavnice, adapă pre mulţi nevinovaţi carii vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai nainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii ceii de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelicească cea de ei stricată.

2. Deaciia dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu carile Biserica Sobornicească, priimind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, carea este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13…17), nevoită a fost a se război, şi împrotiva tuturor a biruit până azi, şi birui-va întru toţi vecii, dupre toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.

3. Ci dintru aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor dela naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Soboare a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai pravoslaviia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie vecinic, dupre cea nemincinoasă făgăduinţa Domnului: porţile iadului nu o vor birui pre dânsa (Mat. 16, 18); adecă gurile necinstitorilor şi ereticilor (dupre cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se preaînalţă cei necinstitori şi se ridică precum chedrii Livánului (Ps. 36, 35), turburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească dela ea boldul acesta, acest înger al satanii, aude dela Domnul totdeauna: Destul este ţie harul meu, că puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceaţă se va lăuda mai mult întru neputinţele sale, ca să lăcuiască întru ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriţi să se facă arătaţi (1 Cor. 11, 19).

4. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăţi carile Dumnezeu le ştie, pre o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, carele a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).

5. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt dela Tatăl şi dela Fiul purcede,” este protivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu deadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): carele dela Tatăl purcede, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupre cum  este încredinţată de cele Şapte Soboare a toată lumea, rostind: carele dela Tatăl purcede (Crez):

i. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.

ii. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

iv. Fiindcă loveşte pre Sfinţii Părinţi dela Soborul Întâiu a toată lumea dela Nikeia şi dela Soborul al Doilea a toată lumea dela Constantinopole, cum că adecă ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut supt tăcere însuşirea osebită a fieştecăreia din cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.

v. Fiindcă batjocureşte pre Părinţii Soborului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, cari au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o cirtă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.

vi. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adecă nu cu însemnare de purcedere, dupre înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, carele este moştenire de obşte a Creştinătăţii.

viii. Fiindcă a adus atâtea turburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.

ix. Fiindcă a fost veştejită pre faţă dela  întâia sa înfăţişare, de către doi Papi de vecinică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistolia către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pre cei cari au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.

x. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Soboare ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.

xi. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

xii. Fiindcă odată întrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras dupre sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe protivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în carile s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, negreşelnicia Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pre care-l ţinea vechea sfântă şi pravoslavnică Biserică a Romei, pre atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.

xiii. Fiindcă i-a împins pre teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.

xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru strein, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, carile, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.

xv. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional dela Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită carea atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşuirile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei cari cugetă astfel, eretici, dupre hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dară nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Thessalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pre urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sobor, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt dela Tatăl şi dela Fiul purcede, este în sine erezie, iară lipaşii săi, oricari ar fi ei, eretici sânt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar soboarele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească întru slujire a pravoslavnicilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupre cum întăreşte şi Canonul al şaptelea dela Soborul al Treilea a toată lumea.

(more…)

Suntem obligaţi de Scripturi şi Sf. Părinţi să purtăm barbă!

Octombrie 27, 2012

Modernizarea chipului omenesc nu duce decât la denaturarea învăţăturii creştine.

Autor: Pr. Veniamin Ilie

Publicat  în data de 23 Mai 2009

(…)

Sfânta Scriptură ne relatează cuvânt cu cuvânt şi zi cu zi, cum Dumnezeu a creat pământul, cerul, cele văzute şi cele nevăzute, pe om şi pe femeie, din trupul bărbatului. Iată care a fost iniţiativa  Lui Dumnezeu: „Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapâneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se târasc pe pamânt si tot pamântul!” (Facere, Cap. 1. vers. 26.). Iată şi contrazicerea unde se face. Dumnezeu ia decizia de a face om, după chipul şi asemănarea Lui, iar picturile catolice îl reprezintă pe Adam orice fel, numai în asemănare cu Dumnezeu nu. Aceasta este o caracteristică denigrantă a catolicismului faţă de divinitate, pentru că tot omul este făcut după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, iar naturaleţea trupului reprezină o icoană a dumnezeirii, învăluită în căldura sufletului dreptcredincios. Modernizarea chipului omenesc nu duce decât la denaturarea învăţăturii creştine. Deşi oamenii contemporani spun că acestea sunt lucruri care nu au o mare importanţă pentru mântuire, iată că Sfinţii Părinţi, chiar sfânta Scriptură contrazice acest lucru. În primul rând, păstrarea chipului corect, natural, întocmai creaţiei Lui Dumnezeu, reprezintă foarte mult pentru suflet (recunoştinţa faţă de Creatorul său). În al doilea rând, Proorocul Samson, tăindu-se părul, şi-a ierdut din puterea sa dată de Dumnezeu, şi a fost biruit de către potrivnicii păgâni ; însă, aşteptând Proorocul de i-a crescut părul iarăşi, după voia Lui Dumnezeu, a recăpătat puterea sa de la Domnul, şi numai atingând cu o mână templul păgânesc, acesta s-a prăbuşit şi a ucis pe toţi păgânii care erau înăuntru. În continuare, să aducem câteva mărturii din Sfintele Canoane şi din Sfânta Scritură, pentru a dovedi că omul într-adevăr, este dator faţă de sfulet, să-şi păstreze chipul trupesc, întrucât trupul este gazda sufletului; iar, Dumnezeu nu l-a făcut pe om numai trup, sau numai suflet, ci TRUP ŞI SUFLET, şi de aceea, tot trup şi suflet trebuie să păstreze chipul Creatorului.

Să începem cu un Canon al Sinodului din Gangra, care face referire la femei, despre păstrarea părului: „Daca vreuna din muieri pentru paruta nevointa si-ar tunde parul, care l-a dat Dumnezeu spre pomenirea supunerii, ca una ce strica supunerii, anátema fie!” (Canonul 17, Sin. Gangra). Aici trebuie să ne întrebăm cu bună ştiinţă: dacă nu este un păcat tăierea părului, de ce sfinţii Părinţi interzic acest lucru şi pedepsesc cu Anatema, care este pedeapsa cea mai mare dată de Sfintele Coanoane? Deci, iată una dintre dovezile că tot chipul trebuie să şi-l păstreze autentic omul, nu numai sufletul.

Totodată, să luăm şi un verset din Sfânta Scriptură, care să aducă adeverire faptului că bărbaţii trebuie să-şi păstreze chipul pe care Dumnezeu a binevoit a li-l dărui: ”Sa nu va tundeti rotund parul capului vostru, nici sa va stricati fata barbii voastre” (Leviticul, Cap. XIX, verset 27). Acum iată adeverirea că bărbaţii nu trebuie a-şi modifica în vreun fel chipul, ci au datoria de a-l păstra întocmai voinţei Lui Dumnezeu. În acelaşi timp, preoţii nu au niciun fel de pogorământ la tăierea bărbii şi a părului, după învăţătura Sfintelor Canoane: Cei ce au căzut în vinovăţii canoniceşti, şi pentru aceasta sunt supuşi celei desăvârşite şi pururelnice caterisiri, şi în locul mirenilor împinşi, dacă de bună voie către întoarcere privind, se leapădă de păcatul, pentru care au căzut din Dar, şi s-au făcut pe sineşi desăvârşit străini de acelaşi, în chipul Clerului tunde-se. Iar de nu o vor alege aceasta de voia lor, grijească-şi pletele ca şi mirenii, ca unii ce au cinstit mai mult petrecerea cea în lume decât cereasca Viaţă.(Soborul al VI-lea Ecumenic, Caonul 21).

„Cei ce întru Hristos prin botez s-au îmbracat, au marturisit a urma petrecerea lui cea în Trup. deci pe cei ce parul Capului spre vatamarea celor ce îi vad cu aflari de împletire îl împodobesc si îl gatesc, si amagitura din aceasta propun sufletelor celor neîntarite, cu certare potrivita parinteste îi vindecam, povatuindu-i pe ei si întelepceste a vietui înatându-i, catre a ceasta, lasând amagirea, si desertaciunea cea din materie, catre fericita si nepierzatoarea viata, mintea neîncetat sa-si mute, si cu frica sa aiba curata petrecere, si sa se apropie de Dumnezeu cu curatia cea în viata dupa dorinta. Si pe omul cel din launtru, mai mult decât pe cel dinafara, sa-l împodobeasca cu fapte bune, si cu neprihanite naravuir, încât o ramasita de amagirea celui potrivnic sa poarte în sinesi. Iar daca cineva afara de Canonul acesta ar face, sa se aforiseasca.(Soborul VI Ecumenic, Canonul 96).

Este foarte importantă păstrarea chipului pe care Dumnezeu l-a dăruit fiecărui om în parte. În mare parte, bărbaţilor le-a dăruit ca podoabă vzibilă a bărbăţiei lor, barba, prin care să se deosebească de femeie. Femeii, Dumnezeu i-a dăruit doar păr, ceea ce înseamnă supunerea sa faţă de bărbat. Aceste simboluri pe care Dumnezeu le-a lăsat ca podoabe trupului omenesc, ereticii spun că sunt simple accesorii, părţi care nu ajută la mântuire. Ei bine, învăţătura Sfinţilor Părinţi, dar mai ales învăţătura sfintei Scripturi contrazic acest lucru, întrucât Dumnezeu nu a zidit nimic omului care să nu-i fie spre mântuire. Şi dacă despre aceste lucruri au vorbit Sfinţii Părinţi şi nu au permis nici ei modificarea chipurilor oamenilor, ci au dat anatemă pentru această faptă, nu avem noi nicio putere să contestăm ceea ce au lăsat aceştia, fiind luminaţi de Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh.

Trupul este casa sufletului; dacă această vremelnică locuinţă se arată înaintea Lui Dumnezeu altfel decât Acesta a zidit-o, pentru mântuirea omului, pricinuieşte pierderea mântuirii şi atragerea mâniei Lui Dumnezeu. De aceea, mai de folos ne este nouă a urma învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, care bineânţeles au ştiut ce spun când ne-au lăsat Predania şi învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Ereticii, care s-au desprins de la Biserică, fie catolici apuseni, sau fie alte erezii şi schimse, de la cel mai mic până la cel mai mare, nu se supun sfintelor Canoane pentru că ei oricum nu au mântuire. Mântuirea este a tuturor şi oricine poate să o primească; însă, numai acela care se leapădă de relele păcate şi patimi, care-şi curăţă sufletul de păcat prin pocăinţi, Botez, Mirungere şi Spovedanie, şi care desăvârşind păzirea poruncilor, se învredniceşte de primirea Sfântului Trup şi scumpului Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, căriua i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Mitropolitul Vitalie Ustinov – album foto din arhivă

Octombrie 22, 2012

Acoperământul Maicii Domnului

Octombrie 14, 2012

Astăzi, 1/14 Octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Sfântul Acoperământ al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

______________________________________

””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””””

Articolul următor este preluat de pe http://www.eshatologia.org

ХРИСТИАНСТВО И СОВРЕМЕННОЕ ЯЗЫЧЕСТВО

(Слово в день Покрова Божией Матери)

(Произнесено 1/14 октября 1908 г. в церкви Московского епархиального дома, по случаю общепатриотического праздника).

Священномученик Иоанн ВосторговСвященномученик Иоанн Восторгов

Забытый православными греками праздник Покрова Божией Матери празднуем мы, православные русские люди. Что-то странное и удивительное видим мы в этом обстоятельстве: спасен был греческий народ, а память о чуде его спасения хранится в народе русском. Но еще удивительнее другая сторона праздника: если верить некоторым древним известиям, то, по-видимому, нападавшими на Цареград варварами были наши предки; они были отброшены морем и бурею; они должны были бежать от стен Цареграда; они видели над собою гнев Царицы Небесной; пораженные чудом, они и там на месте, в Греции, и по возвращении домой во множестве крестились.

С другой стороны, есть основание думать, что и Епифаний, ученик Андрея, Христа ради юродивого, видевший чудное видение Покрова Богоматери, также был славянин.

Что же все это означает? Что означает такой удивительный праздник? Чем можно объяснить это странное празднование нами дня поражения наших предков, это странное и удивительное самоотречение и самоунижение русского народа?

Очевидно, кроме врожденного нашему народу и затем воспитанного и осмысленного православием чувства смирения, присущего русскому народу, мы видим здесь глубокое всенародное осуждение язычества, в котором пребывали наши предки, и которое так было посрамлено под стенами Цареграда Небесною Силою. Конечно, предки наши не могли этой мысли ясно и определенно выразить словами, и вот, они воплотили ее в священном и торжественном нынешнем празднике. Если это так, то, воистину, глубоко смотрели наши предки в самое существо мировой жизни и мировой человеческой истории.

Со времен самых древних, от первых дней жизни людей на земле, мы видим борьбу начала греховного против начала святого, восстание своеволия человеческого против воли Божественной, — борьбу духа и плоти, нравственного воззрения на жизнь с плотским и чувственным.

Началась эта борьба при искушении прародителей в саду Эдема, усилилась пред потопом, видоизменилась в прямую противоположность язычества и богооткровенной истины веры после рассеяния народов, после Вавилонского богоборного замысла и столпотворения. Здесь впервые греховное начало в образе язычества получило значение как бы религиозное, прикрытое высшими соображениями…

Когда же начало святое, наконец, воплотилось и получило завершение в христианстве, как полном, высшем и последнем откровении Божества, тогда язычество выступило против него со всеми силами ада: не было гонений, не было страданий, которыми бы оно не старалось подавить христианство, не было силы человеческой — ученость, искусство, поэзия, литература, право, государственность, общественный строй, войско, правители, суд, толпа… — не было силы человеческой, которая не была бы употреблена на борьбу с христианством.

Христианство победило; пред ним склонились и гордые образованностью гонители, сыны древнего мира, и младенчествующие народы мира нового, пришедшего на смену обветша-лой Римской империи,—в их числе и наш народ русский.

Но внутренняя сущность язычества, какое-то обаяние зла, соблазн порока, прельщающая сила нечестия и чувственности, обольщение себялюбия, самообожание и гордыня человеческого разума, восстающего на разум Божий, начало богоборения, — все это остается доныне, все это составляет особый мир, против которого постоянно и неизбежно борется и должно бороться христианство, все это останется в мире до тех пор, пока будет жить грех на земле, т. е. до того уреченного дня, после которого нового небесе и новы земли мы, по обетованию, чаем, в них же правда живет (2 Петр. III, 13). Иерусалим будет попираем языки… (Лук. XXI, 24). Бывают времена, когда начало языческое особенно усиливается и поднимает голову, когда оно для успеха и соблазна людей принимает личину благородства, прикрывается громкими словами о благе, истине, о свободе людей, взывает к их достоинству и высокому призванию. Такое именно время мы теперь переживаем. Вместо религиозного, как в древности, язычество принимает освящение и прикрытие то именем культуры и просвещения, то именем свободы и права человека вообще, правового строя в государстве. И нужно иметь не мало вдумчивости, не мало трезвости ума и чуткости сердца, более того, — нужно иметь прямую благодатную помощь и благодатное озарение в руководстве святой Церкви, чтоб уразуметь, где, когда и как приражается нам язычество. Борьба с ним — вековая борьба, но она до того меняет свои формы и виды, что иногда прямо невозможно вскрыть за громкими словами о высоких побуждениях и основах человеческой деятельности истинный, т. е. низменный и языческий ее характер.

Все сказанное намеренно мы сегодня подчеркиваем в наш общепатриотический праздник. Блаженны те русские православные люди, которые избрали для своего руководства в жизни и деятельности прежде всего святое православие, — начало святое и небесное. Оно соединяет нас с миром горним и невидимым, оно роднит нас с ним, оно делает нас участниками Покрова Богоматери. Православие, далее, и дает нам то благодатное озарение умов и сердец, о котором мы сию минуту говорили, и раскрывает пред нами сокровенный смысл всего того, что делается кругом нас. С таким кормчим мы не заблудимся!

А кормчий нужен нам всегда, особенно же в нынешнее смутное время, когда язычество вновь возродилось и почувствовало силу, затуманило многие умы и заполнило собою жизнь.

Христианство говорит нам, что Бог руководит жизнью людей, — а язычество, новое современное язычество, проповедует, что Бога нет, или что Он, как уверяет Толстой, есть что-то безличное, какая-то несознательная Воля, безучастная к жизни людей, к их воплям и молениям, или что Он далек от мира, который предоставлен всецело своим силам и своей судьбе, или, наконец, что Он таков, каким Его себе представляет каждый отдельный человек, т. е., иначе говоря, Его в сущности нет…

Христианство говорит о том, что царство Божие и небесное, — вот в нашей жизни цель, а царство человеческое и земное есть только средство для лучшего и удобнейшего достижения цели, а современное язычество направляет все силы и внимание людей, именно как на последнюю цель, к устроению порядков только царства земного.

Правда, и христианство учит нас заботиться о порядках этого земного царства, но лишь для того, чтоб они способствовали нашему тихому и безмолвному житию, в достижении нами духовного совершенства, в усвоении плодов Христова искупления, в исполнении нравственного закона, в угождении Богу (1Тим.II, 2 и д.), — а современное язычество считает и царство земное, и порядки его самими по себе последнею целью человека, поклоняясь им, как идолам.

Христианство говорит нам, что в жизни личной, семейной, общественной и государственной мы не должны забывать, что мы — христиане, и должны как бы пропитывать святою верою, ее учением и воззрениями весь строй нашей жизни, — а современное язычество уверяет, что религия есть частное дело, она — сама по себе, а семья, общество, государство — сами по себе, что связи между ними нет и не должно быть.

Христианство, поэтому, учит нас в жизни государственной искать исполнения нашего долга пред Богом и ближними, а современное язычество учит человека отстаивать в государстве свое личное и своекорыстное право, тянуться к власти и корысти, к силе и влиянию, оценивать все не голосом нравственного долга, а соображениями удовольствия и пользы.

Христианство учит, что основа жизни есть основа религиозно-нравственная, в смирении пред Богом и в исполнении Его закона, а современное язычество говорит, что превыше всего в мире — это человеческий разум, им все начинается и кончается в устроении жизни; его закон и есть закон жизни.

Христианство, поэтому, учит, что жизнь человека управляется правдою Божией, а язычество говорит о человеческом, условном и временном, праве, как основе государства и общества, жизни семейной и личной.

Христианство учит, что мы — рабы Божии, а язычество утверждает, что это унизительно для человека, что человек — себе сам господин и нет над ним никакого иного господина, никого и ничего высшего.

Отсюда христианство, признавая Бога Творцом, Промыслителем, Судиею мира и Управителем, говорит, что власть земная происходит от Бога, и потому она неограничима человеком, а язычество утверждает, что и Бог — это собственно сам человек, власть же установлена людьми и зависит она от людей и больше ни от кого. Отсюда же христианство говорит о боговластии, как основе жизни народов, а язычество отстаивает начало народовластия, т. е. обожения воли народа, заменяющей волю Божества. Когда Горький теперь говорит о «народобожии» (в своем последнем произведении «Исповедь»), когда он уверяет, что народ весь с его волей есть Бог, то он буквально повторяет древнее языческое учение.

Христианство говорит, что совесть есть то, что всего в мире нужнее, и что голос совести, опирающейся на волю Божию, – вот что служит для человека руководством поведения, — а современное язычество уверяет, что голос и согласие большинства людей, — вот что определяет окончательно, где и что истинно, и что ложно.

Поэтому христианство призывает тебя идти одному против всего мира, если ты чувствуешь себя правым по совести и Закону Божию, — так действовал Ной, Авраам, так поступали апостолы и мученики, — а язычество учит, что надо подчиниться решению большинства, хотя бы это решение отнимало у меня Бога, веру и подавляло голос совести.

Христианство говорит, что нравственное и святое — вчера и сегодня одинаковы и вечны по содержанию и внутренней силе обязательности, а язычество уверяет, что нравственность и святость изменчивы и условны, и что можно нарушать легко сегодня то, что вчера еще считалось святым и неприкосновенным…

Вот краткое различие христианства и современного язычества. Православные русские люди, идущие под руководством Церкви, патриоты, ныне совершающие свой праздник, явно стоят на основе христианства и его начала отстаивают. Тем больше им хвалы. И обратно: нынешние «прогрессисты» под видом ли « освободительного движения», или «правового строя», или народовластия, т. е. демократии, отстаивают начала язычества, только видоизмененного, приспособленного к современным условиям быта и жизни, и для обмана верных, но простых и доверчивых сердец прикрытого громкими и красивыми словами.

И пусть по-прежнему и убивают, и гонят верных Богу, пусть глумится над ними большинство, этот ваал современности: для нас Бог — все, а большинство — ничто, если оно идет против Бога.

Тако и теците, возлюбленные! Идите, братья, этою дорогою, и Покров Богоматери и сил небесных будет с вами. Аминь.