ENCICLICA DIN 1848

EPISTOLIA ENCICLICĂ, CĂTRE CEI DE PRETUTINDENEA PRAVOSLAVNICI, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SORBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ

A celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 dela Hristos.

Răspuns la Epistolia Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor pravoslavnicilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire dela Dumnezeu.

Trebuia ca evangheliceasca propoveduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se crează, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Carele pentru aceasta s’au deşertat pre sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea o au răsunat – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au predanisit-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei dela marginile pământului, cari aceleaşi graiuri au repetat, şi până la noi în Soboare şi fieştecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Edem începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pre om călcător poruncii ceii dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pre mulţi din când în când şi în Edemul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pre aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii pravoslavnice, adapă pre mulţi nevinovaţi carii vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s’au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai nainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii ceii de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelicească cea de ei stricată.

2. Deaciia dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu carile Biserica Sobornicească, priimind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, carea este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13…17), nevoită a fost a se război, şi împrotiva tuturor a biruit până azi, şi birui-va întru toţi vecii, dupre toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se.

3. Ci dintru aceste erezii, unele au şi pierit cu totul, altele se duc, altele s’au veştejit, altele şi înfloresc mai mult ori mai puţin, fiind în putere până în vremea întoarcerii lor la Credinţă, altele iarăşi răsar, ca să-şi meargă drumul lor dela naştere până la pieire; că jalnice cugetări şi născociri fiind, de oameni jalnici, trăsnite cu anatema celor Şapte Soboare a toată lumea, ca şi ei se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai pravoslaviia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, cea însufleţită de Cuvântul cel Viu al lui Dumnezeu, ea dăinuie vecinic, dupre cea nemincinoasă făgăduinţa Domnului: porţile iadului nu o vor birui pre dânsa (Mat. 16, 18); adecă gurile necinstitorilor şi ereticilor (dupre cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de cutezătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi fără zarvă. Dar oare ce este căci calea necinstitorilor sporeşte (Ierem. 12, 1)? Cum de se preaînalţă cei necinstitori şi se ridică precum chedrii Livánului (Ps. 36, 35), turburând slujirea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, măcar că se şi roagă zilnic ca să lipsească dela ea boldul acesta, acest înger al satanii, aude dela Domnul totdeauna: Destul este ţie harul meu, că puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte (2 Cor. 12, 9). Deci cu dulceaţă se va lăuda mai mult întru neputinţele sale, ca să lăcuiască întru ea puterea lui Hristos (2 Cor. 12, 9), şi cei lămuriţi să se facă arătaţi (1 Cor. 11, 19).

4. Între aceste erezii răspândite, pentru judecăţi carile Dumnezeu le ştie, pre o mare parte a pământului, a fost cândva arianismul, iar astăzi este şi Papistăşia, dar şi aceasta (ca şi acela, carele a pierit cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până în sfârşit, ci va trece şi se va doborî, şi în cer va răsuna glas mare: Doborâtu-s’a (Apoc. 12, 10).

5. Părerea cea nouă, cum că „Duhul Sfânt dela Tatăl şi dela Fiul purcede,” este protivnică lămuririi hotărâtoare a Domnului nostru, dată cu deadinsul pentru aceasta (Ioan 15, 26): carele dela Tatăl purcede, şi protivnică mărturisirii întregii Biserici Soborniceşti, dupre cum  este încredinţată de cele Şapte Soboare a toată lumea, rostind: carele dela Tatăl purcede (Crez):

i. Fiindcă înlătură singurimea cauzei celei Una şi felurimea obârşirii Persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, amândouă acestea mărturisite în Evanghelie.

ii. Fiindcă aduce legături felurite şi neasemenea între ipostasurile cele de aceeaşi putere şi de aceeaşi slujire vrednice, cât şi contopirea ori amestecarea lor.

iii. Fiindcă arată ca fiind, aşa-zicând, nedesăvârşită, ba chiar întunecoasă şi greu de priceput mărturisirea de până atunci a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

iv. Fiindcă loveşte pre Sfinţii Părinţi dela Soborul Întâiu a toată lumea dela Nikeia şi dela Soborul al Doilea a toată lumea dela Constantinopole, cum că adecă ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh, şi ar fi trecut supt tăcere însuşirea osebită a fieştecăreia din cele două Persoane ale Dumnezeirii, măcar că era de trebuinţă a fi lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva arienilor şi makedonienilor.

v. Fiindcă batjocureşte pre Părinţii Soborului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea a toată lumea, cari au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeescul Crez, încât şi cu înfricoşate afurisenii şi cu pedepse nedeslegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare, fie şi cu o cirtă, şi lor înşişi, şi oricăror altora; ca şi cum ar trebui a fi îndreptat şi adăugit, şi prin urmare toată învăţătura teologhicească a Părinţilor Soborniceşti ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei Persoane ale Fericitei Treimi.

vi. Fiindcă s’a strecurat la început în Bisericile Apusului ca un lup în piele de oaie, adecă nu cu însemnare de purcedere, dupre înţelesul grecesc al Evangheliei şi din Crez, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra Papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum desluşea Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.

vii. Fiindcă arată o neînchipuită îndrăzneală, lucrând fără împuternicire, şi cu silnicie măsluieşte Crezul însuşi, carele este moştenire de obşte a Creştinătăţii.

viii. Fiindcă a adus atâtea turburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.

ix. Fiindcă a fost veştejită pre faţă dela  întâia sa înfăţişare, de către doi Papi de vecinică pomenire, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea care, acesta din urmă, în epistolia către sfântul Fotie, a pus în rând cu Iuda pre cei cari au băgat-o întâi în dumnezeiescul Crez.

x. Fiindcă a fost osândită de multe sfinte Soboare ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului.

xi. Fiindcă a fost lovită cu afurisenie, ca o înnoire şi adăugire a Crezului, la Soborul al optulea a toată lumea, adunat la Constantinopole pentru împăcarea Bisericilor Răsăritene şi Apusene.

xii. Fiindcă odată întrată în Bisericile din Apus, fie a odrăslit roade de ruşine, fie a atras dupre sine curând şi alte înnoiri, cele mai multe protivnice poruncilor Mântuitorului nostru celor hotărât scrise în Evanghelie, şi ţinute până la intrarea ei în Bisericile în carile s’a furişat, precum: stropire în loc de botez, oprirea Sfântului Potir mirenilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de ostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, a dumnezeieştii Chemări a Preasfântului Duh celui care sfinţeşte slujirea, şi părăsirea vechilor rânduieli apostolice ale Bisericii Soborniceşti, oprind de pildă ungerea cu sfântul Mir şi împărtăşirea cu Preacuratele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, negreşelnicia Papei şi socotirea lui ca vicar al lui Hristos, şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor Tainelor şi al întregii învăţături, pre care-l ţinea vechea sfântă şi pravoslavnică Biserică a Romei, pre atunci mădular preacinstit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice.

xiii. Fiindcă i-a împins pre teologii Apusului, apărătorii săi, neavând ei nici un temei în Scriptură ori la Părinţi pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături înşiruite, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la nici unul din Părinţii Sfintei Biserici Soborniceşti, dar şi la măsluirea scrierilor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni.

xiv. Fiindcă s’a ivit ca un lucru strein, nemaiauzit şi hulitor, chiar pentru celelalte obşti creştineşti bine cunoscute, carile, mai înainte de ivirea sa, pentru alte drepte pricini au fost înlăturate din Staulul sobornicesc.

xv. Fiindcă încă nu a putut fi apărată câtuşi de puţin din Scripturi, sau măcar în chip raţional dela Părinţi, cu toată osârdia şi osteneala apărătorilor ei, în nici una din învinuirile înşiruite. O asemenea părere poartă toate însemnele învăţăturii greşite ivite din firea şi în însuşirile ei. Ci orice învăţătură greşită carea atinge cugetarea Sobornicească cu privire la Fericita Treime şi la obârşuirile dumnezeieşti, şi chiar fiinţarea Preasfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei cari cugetă astfel, eretici, dupre hotărârea celui între sfinţi Damasie, Papă al Romei: „De va avea cineva dreaptă socotinţă pentru Tatăl şi Fiul, dară nu pentru Sfântul Duh, eretic este” (Mărturisirea credinţei soborniceşti trimisă de Papă Episcopului Thessalonicului). De aceea, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, mergând pre urmele sfinţilor Părinţi, atât răsăriteni cât şi apuseni, a mărturisit odinioară către părinţii noştri, şi iarăşi mărturiseşte astăzi în sobor, că noua părere mai sus arătată, cum că Duhul Sfânt dela Tatăl şi dela Fiul purcede, este în sine erezie, iară lipaşii săi, oricari ar fi ei, eretici sânt, potrivit cu sus-numita hotărâre sobornică a Preasfântului Papă Damasie, iar soboarele lor eretice, şi orice părtăşie duhovnicească întru slujire a pravoslavnicilor fii ai Bisericii Soborniceşti cu unii ca aceia neîngăduită, dupre cum întăreşte şi Canonul al şaptelea dela Soborul al Treilea a toată lumea.

6. Această erezie, carea a împreunat cu sine şi multă mulţime de înnoiri, precum s’a arătat, s’a făcut cunoscută pren jumătatea veacului al şaptelea, la început şi tăinuindu-se, şi încă felurite însemnări având în ţinuturile apusene ale Evropei, până ce cu încetul, furişându-se vreme de patru sau cinci veacuri, a covârşit vechea Pravoslavie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci, şi cu sprijineala Domnitorilor, ducând la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile pre atunci încă drept-slăvitoare ale Spaniei, dar şi pre cele germanice, galice şi italice, a cărora pravoslavie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu carile adeseori se sfătuiau dumnezeieştii noştri Părinţi Athanasie şi Vasilie cel până la cer strălucitor, şi a cărora împreună bună-înţelegere şi lucrare cu noi până la Soborul al Şaptelea a toată lumea a păzit nevătămată învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Dar în urmă, prin zavistia urâtorului de bine, înnoirile privitoare la teologhisirea cea sănătoasă şi pravoslavnică a Preasfântului Duh – a căruia hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, dupre spusa Domnului (Matei 12, 31-32) – şi prin înnoirile privitoare la dumnezeieştile Taine, şi mai cu osebire la Taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului, ca şi a dumnezeieştii Împărtăşanii şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare una dupre alta urmând, au pus stăpânire şi preste însăşi Roma cea veche; de unde, luând întărire în Biserică, au priimit, spre a se osebi, şi numele de Papistăşie. Căci măcar că la început unii dintre episcopii ei, numiţi şi Papi, s’au rostit în chip sobornicesc împrotiva înnoirii, precum Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, aşa cum am mai spus, veştejind-o pre faţă în toată lumea, unul prin acele table de argint, iar celalt prin epistolia sa către sfântul Fotie la Soborul al Optulea a toată lumea şi prin cea către Sfendopulcrie[1] prin mâna lui Methodie, episcopul Moraviei – cei mai mulţi dintre urmaşii lor, momiţi de privilegiile protivnice soborniciei, ce decurgeau pentru dânşii din erezie întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu, şi găsind în ele mult folos lumesc şi „câştig mult,” închipuind o ocârmuire monarhicească în Biserica cea Sobornicească şi o singură-stăpânire al darurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat dupre voie credinţa cea veche, despărţindu-se prin arătatele înnoiri de vechea şi priimita ocârmuire creştinească, ci s’au silit prin nelegiuite uneltiri, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să momească dela Pravoslavie la apostazia lor şi celelalte patru Patriarhii, şi astfel să robească voilor şi poruncilor oamenilor Biserica cea Sobornicească.

7. Cei de fericită pomenire Înaintaşi şi Părinţi ai noştri de atunci, întru împreună-osteneală şi sfătuire, văzând călcată în picioare evangheliceasca învăţătură strămoşească, şi veşmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru sfâşiat de nelegiuite mâini, mişcaţi de părintească şi frăţească dragoste au plâns pierderea atâtor creştini pentru cari au murit Hristos, lucrând cu multă osârdie şi iubitoare străduinţă, şi în soboare şi deosebi, pentru ca, izbăvind învăţătura drept-slăvitoare a sfintei Biserici Soborniceşti, să coasă împreună la loc, de vor putea, ceea ce s’a sfâşiat; şi ca doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se desparţă în bucăţi trupul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi preacinstitelor Soboare. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană întru rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au dovedit cu adevărat în această privinţă adevărul vorbelor celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasilie, cel până la cer strălucitor, când zicea, din cercare, despre episcopii Apusului, şi îndeosebi despre Papa: Carii nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei cari vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se întru erezia lor (Epistolia către Evsevie al Samosatei). Şi astfel, cunoscând neîndreptarea lor dupre întâia şi a doua certare frăţească, lăsându-i în pace şi ocolindu-i, i-au lăsat la mintea lor cea îndărătnică (căci mai bun este războiul, decât pace carea desparte de Dumnezeu, cum a zis cel între sfinţi Părintele nostru Grigorie despre arieni). De atunci nu s’a mai aflat nici un fel de părtăşie duhovnicească între noi şi ei; căci aceia cu mâinile lor au adâncat prăpastia dintre ei şi Pravoslavie.

8. Dar pentru aceasta Papistăşia nu a încetat a turbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindenea aşa-numiţi propoveduitori, neguţători de suflete, încungiură uscatul şi marea ca să facă un prozelit, să înşele pre vreunul dintre pravoslavnici, să strice învăţătura Domnului nostru, să măsluiască prin adaos dumnezeiescul Crez al sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de Dumnezeu, nefolositoare împărtăşirea cu Paharul Legământului, şi câte altele nenumărate, însuflate de dracul înnoirii atotîndrăznitorilor scolastici din Veacurile de Mijloc şi Episcopilor Romei ceii vechi, cari au cutezat toate pentru iubirea de stăpânire. Fericiţii noştri înaintaşi şi părinţi, întru evlavia lor, deşi încercaţi şi prigoniţi în multe feluri şi în multe chipuri, dinlăuntru şi dinafară, pre faţă şi în ascuns de către Papistăşie, încrezându-se în Domnul, au izbutit a izbăvi şi a predanisi şi nouă această nepreţuită moştenire a părinţilor noştri, carea şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pre o comoară de mult preţ generaţiilor ce vor veni, până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi, şi nu vor înceta pentru aceasta Papistaşii, a lovi dupre obiceiul lor Pravoslaviia, carea le este zilnică mustrare vie înaintea ochilor, ca unor lepădaţi de credinţa lor cea strămoşească. De ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei acele loviri împrotiva ereziei carea a năvălit asupra Apusului şi a pus stăpânire pre el! Cine se îndoieşte că, dacă osârdia lor întru nimicirea Pravoslaviei s’ar fi întrebuinţat cumva întru nimicirea ereziei şi a înnoirilor, dupre sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, cei din urmă Papi pravoslavnici de fericită pomenire, de mult nu ar mai fi rămas nici urmă din ea pre lume, şi am putea acum să spunem acelaşi, dupre făgăduinţa apostolică! Dar osârdia urmaşilor lor nu a fost întru apărarea Credinţei Pravoslavnice, precum osârdia vrednicului de pomenire Leon al III-lea, acum între cei fericiţi.

9. Într’o oarecare măsură silniciile personale ale Papilor din urmă încetaseră, şi nu mai erau decât cele ale propoveduitorilor lor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a priimit episcopatul Romei la 1847, a dat la 6 Ianuarie acest an o Epistolie Enciclică Către Răsăriteni, având douăsprezece file în tălmăcirea elinească, pre carea trimişii săi au răspândit-o ca pre o molimă venită din afară înlăuntrul Turmei noastre Pravoslavnice. În această Enciclică el se adresează celora ce în felurite vremuri şi în felurite obşti creştineşti au apostaziat şi au trecut la Papistăşie, fiindu-i deci prielnici, dar se îndreaptă cu deadinsul şi către pravoslavnici, fie deosebi, fie nenumindu-i; şi pomenind pre dumnezeieştii şi sfinţii noştri Părinţi (fila 3, r. 14-18; fila 4, r. 19; fila 9, r. 6; şi filele 17 şi 23), îi defaimă în chip vădit pre aceştia, cât şi pre noi, moştenitorii şi urmaşii lor: pre ei ca ascultând, zice-se, de poruncile papistăşeşti şi de hotărârile venite dela Papi, ca dela arbitrii Bisericii Soborniceşti; iar pre noi ca pre nişte neascultători de pildele acelora şi, prin urmare, defăimându-ne faţă de Turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată, ca pre nişte despărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi hrăpind ca pre o moşie a sa Biserica cea Sobornicească a lui Hristos, fiindcă ţine, precum se laudă, Scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pre cei mai simpli cu apostazia dela Pravoslavie, alegând drept temei al oricărei învăţături teologhiceşti aceste cuvinte cu totul de mirare (fila 10, r. 29): „nici că se află vreo pricină să vă împrotiviţi întoarcerii la adevărata Biserică şi la părtăşia cu acest sfânt Scaun al nostru.”

10. Neîndoielnic, orişicare din fraţii şi fiii noştri în Hristos, carele cu evlavie a fost crescut şi învăţat, cu băgare de seamă şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu cetind, socoti-va că şi vorbele celui de acum Episcop al Romei, ca şi ale schismaticilor săi înaintaşi, nu sânt vorbe de pace, cum zice (fila 7, r. 8), şi de bunăvoire, ci cuvinte de amăgire şi vicleşug, ţintind însuşi a se mări pre sine, dupre obiceiul înaintaşilor lui cei împrotivnici soborniciei. De aceea şi sântem încredinţaţi că, aşa cum nu s’au înşelat până azi, pravoslavnicii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci adevărat este cuvântul Domnului nostru (Ioan 10, 5): Dupre cel strein nu merg, ci fug dela dânsul, că nu cunosc glasul streinilor.

11. Cu toate acestea, am socotit ca pre a noastră părintească şi frăţească trebuinţă, şi ca pre o sfântă datorie, să vă întărim prin cea de faţă încunoştiinţare întru Pravoslaviia carea din strămoşi o ţineţi, şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia cugetelor Episcopului Romei, lucru carele în chip vădit el însuşi îl cunoaşte. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte Scaunul, ci dela Scaunul Apostolic se sileşte a-şi temelui stăpâniia, iară dela stăpânie mărturisirea sa. Dar adevărul stă chiar dimprotivă. Nu numai că Scaunul Romei se socoteşte a fi fost cinstit de către Fericitului Petru doar din predanie, dar nici Scaunul domnesc al Fericitului Petru mărturisit de Sfânta Scriptură, adecă Antiohia, a căreia Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasilie (Epist. 48 către Athanasie cel Mare) ca fiind „cea mai însemnată între toate Bisericile din lume,” ba încă mai mult, Soborul al Doilea a toată lumea, scriind către un Sobor al Apusenilor (preacinstiţilor şi cucernicilor fraţi şi împreună-slujitori Damasie, Amvrozie, Britton, Valerian şi ceilalţi) mărturiseşte, zicând: „Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească a Antiohiei Siriei, în carea pentru întâiaşi dată s’a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor,” nici aceasta, zicem, Biserica Apostolească a Antiohiei, nu a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile soborniceşti, măcar că este una carea într’adevăr se poate mândri cu Scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Însuşi Fericitul Petru în persoană a fost judecat înaintea tuturor dupre adevărul Evangheliei (Galat. 2, 14) şi a fost aflat, dupre mărturia Scripturii, vinovat şi nu drept umblând. Ce trebuie dar a crede pentru cei cari se laudă şi se semeţesc numai cu ţinerea Scaunului său, aşa de măreţ în ochii lor? Ba încă marele Vasilie, cel până la cer strălucitor, a toată lumea dascăl al Pravoslaviei în Biserica cea Sobornicească, la care şi episcopii Romei sânt nevoiţi a ne trimite (fila 8, r. 31), lămurit şi desluşit ne-a arătat mai sus ce preţuire se cade a avea pentru judecăţile nepătrunsului Vatican: Carii, zice el, nu cunosc adevărul, nici suferă să-l înveţe, certându-se cu cei cari vor să le vestească adevărul, înşişi întărindu-se întru erezia lor. Astfel că înşişi acei sfinţi Părinţi ai noştri, pre cari admirându-i pre drept, ca pre  nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i înşiruie Sanctitatea Sa, şi ne sfătuieşte (fila 8) să urmăm lor, ne învaţă să nu judecăm Pravoslaviia dupre sfântul Scaun, ci Scaunul însuşi şi pre cel de pre Scaun să-l judecăm dupre dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Soboarelor, şi dupre Credinţa cea propoveduită, adecă dupre Pravoslaviia învăţăturii ceii de totdeauna. Aşa au judecat şi au osândit în Sobor Părinţii noştri şi pre Honorie, Papă al Romei, şi pre Dioscur, Papă al Alexandriei, şi pre Makedonie şi Nestorie, Patriarhi ai Constantinopolei, şi pre Petru Gnafevs, Patriarhul Antiohiei, şi pre ceilalţi. Căci dacă şi urâciunea pustiirii a şezut în locul cel sfânt, dupre mărturia Scripturilor (Daniil 9, 27; Mat. 24, 15), de ce nu şi înnoirea şi erezia pe Scaun Sfânt? Şi de aici se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte strădanii (fila 8, r. 9, 11, 14) în folosul puterii tiraniceşti a Episcopului Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu s’ar fi întemeiat pre piatra cea neclătită a mărturisirii lui Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Mat. 16, 16) (care era răspunsul de obşte din partea Apostolilor, întrebaţi: Dar voi cine-mi ziceţi că sânt? – Mat. 16, 15, cum tâlcuiesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni), pre şubredă temelie s’ar fi întemeiat chiar însuşi pre Kifa, darmite pre Papa, carele dupre ce s’a făcut stăpân pre cheile Împărăţiei Cerurilor, le-a chivernisit aşa precum bine se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului Paşte oile mele, dumnezeieştii noştri Părinţi cu un glas învaţă că nu era un privilegiu al Fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu atât mai puţin al urmaşilor lui, ci simplă reaşezare a lui în apostolia dintru carea căzuse prin întreita lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a priimi astfel înţelesul întreitei întrebări a Domnului Mă iubeşti? şi mai mult, şi decât aceştia (Ioan 21, 16). Căci aducându-şi aminte de cuvintele: Deşi toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voiu sminti (Mat. 26, 33), s’a mâhnit căci au zis lui a treia oară: Mă iubeşti? Dar urmaşii lui iau zicerea în chip prielnic, în înţelesul cel foarte plăcut lor.

12. Dar, zice Sanctitatea Sa (fila 8, r. 12), Domnul a spus lui Petru (Luca 22, 32): Eu m’am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pre fraţii tăi. Rugăciunea Domnului nostru s’a făcut pentru cuvântul că satana încercase să turbure credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi aceasta mai cu seamă pentru că grăise cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pre sine mai presus de ceilalţi (Mat. 26, 33): Deşi toţi se vor sminti întru tine, eu niciodată nu mă voiu sminti. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare. A început a se blestema şi a se jura că: Nu ştiu pre omul acesta. Iată cât de slabă este firea omenească lăsată în voia ei. Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios (Mat. 26, 41). Trecătoare, am zis, pentru ca, venindu-şi iarăşi în sine, prin întoarcerea întru pocăinţă, să întărească şi mai mult pre fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici şi-au călcat jurământul, nici s’au lepădat. O, înţelepte judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost cea din urmă noapte pre pământ a Mântuitorului nostru! Ci credem că Cina cea sfântă se săvârşeşte şi astăzi în fiece zi – aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19). Şi de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea păharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni (1 Cor. 11, 26). Dragostea frăţească, cea cu atâta grijă poruncită nouă de către Învăţătorul nostru de obşte, zicând: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sânteţi, de veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), al căreia zapis şi pecete Papii le-au sfâşiat întâiu, apărând şi priimind eretice înnoiri, protivnice celor binevestite nouă şi întărite de către Dascălii şi Părinţii noştri de obşte, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi cu tărie în sufletul noroadelor creştineşti şi îndeosebi al celor ce le ocârmuiesc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (fila 7, r. 43) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unirea creştinilor întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în carea şi credem, ca să fie una, precum noi una sântem (Ioan 17, 22), lucrează şi în noi nu mai puţin decât în Sanctitatea Sa, şi aici dorirea şi osârdia noastră frăţească întâlnesc pre ale Sanctităţii Sale, cu această singură osebire, că în noi lucrează sub cuvânt de a se păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Crez cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei Creştineşti, dupre glăsuirea evanghelicească şi hotărârile celor Şapte Sfinte Soboare a toată lumea, şi dupre învăţătura Bisericii Soborniceşti celei de totdeauna; iar în Sanctitatea Sa, pentru sprijinirea şi întărirea stăpânirii şi dregătoriei celor cari şed pre Scaunul Apostolic şi a noii lor învăţături. Iată în scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia, şi zidul cel din mijloc al despărţeniei, carele nădăjduim ca, prin împreună-lucrarea vestitei înţelepciuni a Sanctităţii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre, dupre cum ne-a făgăduit Dumnezeu (Ioan 10, 16): Şi alte oi am, carile nu sânt din staulul acesta; şi pre acelea mi se cade a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Carele dela Tatăl purcede). Fie spusă acum şi cea de-a treia. Căci de socotim, dupre cuvintele Sanctităţii Sale, că rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, ar fi rămas legată şi unită cu Scaunul lui Petru, şi că ar trece întru putere către cei ce şed în timp pre el, deşi, cum s’a spus mai sus, nu avem nici un temei spre a ne întări întru această părere (dupre cum aflăm din pilda Fericitului Petru însuşi, din Scriptură, încă şi dupre pogorârea Sfântului Duh), ne încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului nostru că va veni vremea când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu piară până în sfârşit credinţa lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii Scaunului său, carele va şi plânge cu amar precum acela, şi întorcându-se oarecând, ne va întări şi mai mult pre noi, fraţii lui, întru Mărturisirea Pravoslavnică carea din strămoşi o ţinem. Şi dea Dumnezeu ca acest adevărat urmaş al lui Petru să fie Sanctitatea Sa! Şi ce oare ne împiedică să adăugăm la această umilă rugăminte a noastră şi curatul nostru Sfat din inimă în numele Sfintei Biserici Soborniceşti? Nu îndrăznim a zice, cum face Sanctitatea Sa (fila 10, 1.22), ca lucrurile să se facă „fără nici o zăbavă,” ci zicem fără grabă, cu multă chibzuinţă, şi încă, de va fi trebuinţă, cu sfatul Episcopilor, Teologilor şi Dascălilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi, mai iubitori de adevăr şi nepărtinitori, de cari destui au astăzi, dupre dumnezeiasca iconomie, toate neamurile din Apus.

13. Zice Sanctitatea Sa că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii Romane: Toată Biserica, adecă credincioşii de pretutindenea, sânt îndatoraţi a se duce către această Biserică, din pricina întâietăţii ei, Biserică în carea s’a ţinut întru totul de către credincioşii de pretutindenea predania ce vine de la Apostoli. Deşi acest sfânt zice cu totul altceva decât cred cei dela Vatican, le lăsăm înţelesul şi tâlcuirea cea dupre bunul lor plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică Romană era Apostolică şi Pravoslavnică? Ci nimenea între noi nu va pregeta a o numi şi pildă de Pravoslavie. Încă vom şi adăugi, spre mai marea ei laudă, şi locul dela istoricul Sozomen (Ist. Bis. III, 12) pre care Sanctitatea Sa l-a trecut cu vederea, pentru chipul în care, până la un timp, a putut a-şi păzi Pravoslaviia ce-i lăudăm: „Căci  îndeobşte Biserica cea din tot Apusul, curat cârmuindu-se de dogmele Părinţilor, a fost ferită de ceartă şi de rătăcirile ei.” Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine ar fi tăgăduit întâietatea ei canonică în înşiruirea Ierarhiei, atâta vreme cât s’a cârmuit curat de dogmele Părinţilor, ţinându-se de limpedea rânduială a Scripturii şi a Sfintelor Soboare? Acum însă nu mai aflăm păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi, dupre Crezul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi întâiu la Nikeia şi al doilea la Constantinopole, carele l-au mărturisit şi întărit celelalte cinci Soboare a toată lumea, şi supt atâtea afurisenii i-au pus pre cei ce l-ar schimba fie şi cu o cirtă, ca pre unii ce s’ar face nimicitorii lui; nici aflăm forma cea apostolească a dumnezeiescului Botez, nici Chemarea Duhului celui de taină săvârşitor asupra sfintelor, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Păhar socotit – să nu fie! – ca o băutură de prisos, şi altele multe, necunoscute nu doar sfinţilor noştri Părinţi, cari au fost totdeauna sobornicesc şi negreşelnic canon şi dreptar al Pravoslaviei, precum şi Sanctitatea Sa învaţă, cinstind adevărul (Fila 6), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi această întâietate, pentru carea se luptă acum din toate puterile Sanctitatea Sa, precum făcut-au şi înaintaşii săi, s’a preschimbat dintr’un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic, în stăpânească heghemonie. Ce trebuie dar să credem despre predaniile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa prefacere şi schimbare în rău? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezător în vrednicia Scaunului Apostolic, încât să cuteze a zice că de ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi cea dintru început învăţătură apostolească în atâtea dintre cele mai de căpetenie şi soborniceşti hotărniciri ale Creştinătăţii, nu s’ar împrotivi el cel dintâiu la înnoirile şi la cele de sine aşezăminte ale Bisericii Romane celei pre drept lăudate atunci, ca una ce se cârmuieşte curat de dogmele Părinţilor? Dacă ar vedea, de pildă, cum Biserica Romană nu numai că înlătură din canonul ei liturgic, dupre însuflarea scolasticilor, străvechea şi apostolica chemare a Duhului celui de taină Sfinţitor, şi că strâmbă slujba în chip vrednic de plâns în partea ei cea mai de căpetenie, dar şi sârguieşte cu îndărătnicie ca să o scoaţă şi din Liturghia celorlalte Obşti Creştineşti – cu defăimare grăind Sanctitatea Sa despre aceasta, în chip aşa de nevrednic de Scaunul Apostolic cu carele se laudă, că „s’a strecurat dupre schismă” (fila 11, r. 11) –  câte n’ar zice despre această înnoire dumnezeiescul Părinte? El care ne încredinţează (Cartea a IV-a, cap. 34) că „pâinea cea din pământ, priimind şi poftirea  lui Dumnezeu, nu mai este pâinea de obşte” ş.c.l., înţelegând prin „poftire” (ekklhsiV) chemarea (epiklhsiV). Faptul că Irineu crede că prin ea se săvârşeşte Taina Jertfei este însemnat în chip osebit chiar şi de către Franciscus Feu-Ardentius, din cinul călugărilor papistaşi zişi Minoriţi, carele la 1639 a scos scrierile sfântului cu scolii, şi care zice (Cartea I, cap. 18, fila 114) că Irineu învaţă „că pâinea şi Păharul amestecat, prin cuvintele chemării se fac adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos.” Iar de ar auzi despre vicariatul şi dreptul de eretocrit[2] a Papei, câte nu ar zice el, carele şi pentru o mică şi aproape neînsemnată pricină pentru prăznuirea Paştilor (Evsevie, Ist. Bis. V, 26), s’a împrotivit cu aşa cutezare şi biruinţă silniciei Papii Victorie în Biserica cea slobodă a lui Hristos? Astfel că chiar martorul adus de Sanctitatea Sa pentru întâietatea Bisericii Romane arată că vrednicia ei nu este una stăpânească, şi nici de plângere, cum n’a avut-o vreodată nici însuşi Fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinstire arătată Papilor pentru faima şi întâietatea Cetăţii. Tot aşa şi Soborul al IV-lea a toată lumea – pentru a păstra înşiruirea rangurilor Bisericilor, cea canoniceşte aşezată de Soborul al III-lea a toată lumea (Can. 8), urmând Soborului al II-lea a toată lumea (Can. 3), care şi el urma celui Dintâi (Can. 6), ce numea obicei dreptul de eretocrit al Papii preste Apus – a arătat în acest chip temeiul acesteia: „Părinţii dupre dreptate i-au dat întâietatea de cinstire (ta Presbeia), pentru că Cetatea aceea era cetate împărătească” (Can. 28), nespunând nimic despre singura stăpânie a Papii asupra apostoliei lui Petru, şi încă mai puţin despre vicariatul Episcopilor Romei şi despre Păstoria universală. Iar o asemenea tăcere adâncă asupra unor aşa de mari privilegii – şi nu numai aceasta, ci şi temeiul arătat al întâietăţii, adecă nu Paşte oile mele, nici Pre această piatră voiu zidi Biserica mea, ci numai vechiul obiceiu şi însuşirea de Cetate Împărătească, şi acestea nu dela Domnul, ci dela Părinţi – va părea, sântem încredinţaţi, lucru greu de înţeles Sanctităţii Sale, carele cugetă altfel despre întâietatea sa (fila 8, r. 16), cu-atât mai mult cu cât el însuşi, cum vom vedea, ţine în mare cinste sus-zisa mărturie a Soborului al IV-lea a toată lumea, ce crede a fi prielnic Scaunului său, şi cu cât Sfântul Grigorie Dialogul, numit şi cel Mare (Cartea I, Ep. 25), obişnuia a le numi pre aceste patru [Soboare a toată lumea] ca fiind cele patru Evanghelii şi piatră cu patru feţe, pre carea s’a zidit Biserica Sobornicească.

14. Zice Sanctitatea Sa (fila 10, r. 12) că certându-se Corinthenii, au făcut arătare către Climent, Papă al Romii, carele judecând pricina, le-a scris, iară ei aşa de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi în Biserici. Dar aceasta este prea slabă întărire a stăpâniei papistăşeşti în casa lui Dumnezeu. Căci atunci, fiind Roma miezul ocârmuirii şi Cetate de scaun, în carea sălăşluiau împăraţii, se cădea ca orice pricină de oarece însemnătate, cum arată istoria a fi fost cea a Corinthenilor, să se hotărască acolo, mai cu osebire când una din părţile aflate întru neînţelegere cerea ajutor din afară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, în pricini neobicinuite şi cu anevoie de deslegat, scriu Patriarhului Constantinopolei, fiindcă este în cetatea de scaun a Împărăţiei, şi încă pentru sobornicele sale întâietăţi. Şi dacă împreună-lucrarea frăţească va îndrepta cea ce este de îndreptat, bine! Dară de nu, se vesteşte  lucrul şi Ocârmuirii, dupre rânduială. Dar această înţelegere frăţească întru credinţa Creştinească nu se neguţătoreşte prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Fie acesta răspunsul nostru şi pentru pildele de frăţească şi cuvenită sprijinire a întâietăţii Episcopilor Romei, Iulie şi Innokentie, arătate de sfinţii Athanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom, de carii face vorbire Sanctitatea Sa (fila 9 r. 6, 17), pentru carea urmaşii acelora caută acum a ne răsplăti prin măsluirea dumnezeiescului Crez, deşi Iulie însuşi s’a pornit atunci împrotiva unora pentru că „turbură Bisericile, nestăruind în învăţătura dela Nikeia” (Sozomen, Ist. Bis., Cartea III, cap 7), ameninţându-i (id.) cu scoaterea din Biserică „de nu vor înceta cu înnoirile.” Trebuie încă spus în pricina Corinthenilor, că fiind atunci numai trei Scaune Patriarhiceşti, cel mai deaproape şi cel mai potrivit pentru Corintheni era cel al Romei, către care şi se cădea să se îndrepte în chip canonic. Nu vedem dar în acestea nimic neobicinuit, nici vreo dovadă a puterii tiraniceşti a Papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.

15. Ci zice, în sfârşit, Sanctitatea Sa (pag. 9, r. 20), că Soborul al Patrulea a toată lumea (pre carele din greşală, fireşte, îl mută dela Halkidon la Carthagina), a strigat dupre cetirea epistoliei Papii Leon Întâiul: „Petru a vorbit astfel prin Leon.” Lucrul este adevărat. Dar Sanctitatea Sa nu trebuie să treacă cu vederea cum şi dupre ce fel de cercetare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Ci întrucât Sanctitatea Sa, căutând poate a nu înmulţi cuvântul, pare a fi lăsat afară acest preafolositor lucru, care arată în chip vădit cu cât stă mai presus Soborul a Toată Lumea nu numai decât Papa, ci încă şi decât oricare Sobor al lui, iată vom arăta noi către toţi faptul aşa cum a fost. Din cei preste şase sute de Părinţi adunaţi la Soborul dela Halkidon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre dânşii, au fost însărcinaţi de Sobor a cerceta şi dupre grai şi dupre înţeles sus-pomenita Epistolie a lui Leon; şi nu numai atât, ci încă să dea în scris şi supt iscălitură judecata lor asupra ei, de este ori nu pravoslavnică. Cele aproape două sute de judecăţi şi hotărâri asupra Epistoliei se găsesc îndeosebi în adunarea a patra a numitului sfânt Sobor, cu vorbiri de felul acesta:

„Maxim al Antiohiei Siriei a zis: Epistolia sfântului Leon, Arhiepiscop al Romei ceii Împărăteşti, se potriveşte celor hotărâte de către cei trei sute optsprezece sfinţi Părinţi dela Nikeia şi cei o sută cincizeci dela Constantinopole, Noua Romă, şi cu credinţa înfăţişată la Efes de preasfinţitul Episcop Kiril. Şi am iscălit dedesupt.”

Şi iarăşi:

„Theodorit, preacucernicul Episcop al Kirului: Epistolia preasfinţitului Arhiepiscop, Domnia Sa Leon, este deopotrivă cu credinţa statornicită la Nikeia de către sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi cu Crezul înfăţişat la Constantinopole de către cei o sută cincizeci, şi cu epistolele fericitului Kiril. Şi priimind sus-zisa epistolie, am iscălit dedesupt.”

Şi aşa toţi la rând mărturisesc: „Epistolia se potriveşte,” „Epistolia este întocmai,” „Epistolia este pre potriva înţelesului” şi celelalte. Dupre atât de multă şi aşa de aspră cercetare a asemuirii sale cu sfintele Soboare de mai înainte, şi dupre deplină încredinţare asupra dreptei aşezări a înţelesului său, şi nu doar că era Epistola Papii, au scos, fără nici o pismuire, această strigare preavestită, cu carea şi Sanctitatea Sa acum lăudându-se, se mândreşte. Dar dacă şi Sanctitatea Sa ne-ar fi trimis cuvinte asemenea şi într’un glas cu cele Şapte Sfinte Soboare a toată lumea de mai înainte, în loc să se laude cu evlavia înaintaşilor săi, cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într’un Sobor a toată lumea, s’ar fi putut lăuda pre drept cu propria pravoslavie, vestind adecă ale sale bunătăţi în locul cinstirilor strămoşeşti. Fie dar încredinţat Sanctitatea Sa că încă şi acum, scriindu-ne astfel de lucruri, pre carile cercetându-le şi cercându-le două sute de părinţi, le-ar afla într-un gând şi asemenea cu Soboarele sus-pomenite, atunci, zicem, va auzi şi dela noi păcătoşii astăzi nu numai „Petru a grăit astfel,” şi orice altă cuvenită cinstire, dar şi: „Sărutată fie sfânta mână carea a şters lacrămile Bisericii Soborniceşti.”

16. Şi suntem cu totul îndreptăţiţi a aştepta dela chibzuita prevedere a Sanctităţii Sale un lucru aşa vrednic de adevăratul urmaş aş Fericitului Petru, al lui Leon I, ca şi al lui Leon al III-lea, carele pentru paza credinţei pravoslavnice a săpat pre nepieritoare table dumnezeiescul Crez fără înnoire – lucru ce va uni iarăşi Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în carea sânt încă goale şi gata de priimire şi Scaunul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pre cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea Preoţia. Ci noi aşteptam „cuvânt de mângâiere,” nădăjduind ca acesta, dupre cum scria Sfântul Vasilie către Sfântul Amvrosie, Episcopul Mediolanului (Epistolia 55), „să calce din nou pre vechile urme ale Părinţilor.” Încât nu fără mare uimire am cetit numita epistolie Enciclică adresată Răsăritenilor, în carea cu nemângâiată durere sufletească vedem şi pre Sanctitatea Sa, cel vestit pentru chibzuinţă, grăind ca şi înaintaşii săi întru schismă cuvinte ce pun asupra noastră stricarea curatului şi sfântul nostru Crez, pecetluit de cele Şapte Soboare a toată lumea, cât şi vătămarea sfintelor Liturghii, când numai cereasca lor ţesătură, şi numele celor cari le-au întocmit, şi chipul preacinstitei vechimi, şi întărirea dată lor de Soborul al Şaptelea a toată lumea (Actul VI) l-ar fi făcut să încremenească şi să-şi abată în lături nelegiuita şi atotcutezătoarea mână pre cel ce ar fi pălmuit astfel pre Domnul Slavei. Din acestea am înţeles în ce hăţiş de înşelări fără ieşire şi păcat de neîndreptat al răsturnării a aruncat Papistăşia până şi pre cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii Romane, încât pentru păstrarea nevinovatei, şi deci preţuitei dregătorii vicariale, deopotrivă cu a tiraniceştii întâietăţii cu cele ce atârnă dela ea, să ajungă a nu mai putea face altfel decât să-şi bată joc de cele mai sfinte şi de neatins lucruri, îndrăznind totul pentru acel singur ţel. Măcar că în vorbe îmbrăcându-se cu evlavioasa preţuire a „preacinstitei vechimi” (pag. 11, r. 16), în fapt pornirea înnoitoare rămâne înlăuntru; şi este de mirare cum Sanctitatea Sa nu se gândeşte la sineşi când zice că „trebuie să aruncăm tot ce s’a strecurat între noi dela Schismă,” când el şi ai săi au răspândit veninul înnoirii până şi în Cina Domnului nostru. Se vădeşte din aceste cuvinte că Sanctitatea Sa socoteşte neîndoielnic că şi în Biserica Pravoslavnică s’a întâmplat acelaşi lucru ce vede că s’a întâmplat în Biserica Romei dela ridicarea Papistăşiei: adecă schimbare dintr’o dată în toate Tainele, şi stricare, dupre vorbăria scolastică, în carea încrezându-se, se mulţămeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, preţuind însă, chipurile, a noastră „preacinstită vechime.” Şi aceasta dintr’o îngăduinţă cu totul apostolească! – „fără,” cum zice dânsul (pag. 11, r. 5),  „a ne întrista cu vreo aspră îngrădire!” Dintr-o asemenea necunoaştere a apostolicei şi soborniceştii hrane cu care vieţuim s’a tras şi cealaltă rostire a sa (pag. 7, r. 22): „Dar nici între voi nu s’a putut păstra unirea învăţăturii şi sfânta supunere,” punând pre seama noastră în chip curios chiar năpasta de carea el însuşi suferă în casa lui; tot aşa cum oarecând Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiţi Mihail Kerularie, învinovăţind pre Greci de a fi schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, neruşinându-se nici pentru cinstea sa, nici pentru adevărul istoriei. Dar sântem încredinţaţi că dacă Sanctitatea Sa şi-ar aduce aminte de cele ce ţin de vechimea şi istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile Liturghii ale Galiei şi Spaniei, şi de Molitfelnicul vechii Biserici Romane, cu uimire va afla câte alte hidoase fiice născut-a în Apus Papistăşia, carile şi acum trăiesc; câtă vreme, la noi, Pravoslaviia a păstrat Biserica Sobornicească mireasă nestricată pentru Mirele ei, deşi fără să aibă stăpânire lumească şi nici, cum zice Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 23), vreo sfântă „supunere,” ci numai prin legătura dragostei şi prin iubirea pentru Maica de obşte stau legaţi toţi laolaltă în unimea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. 5, 1), adecă cu cele Şapte Soboare a Toată Lumea, şi în ascultare faţă de Adevăr. Va afla de asemenea câte din învăţăturile şi tainele papistăşeşti de astăzi trebuie a fi înlăturate, ca nişte „porunci omeneşti,” astfel ca Biserica cea întrutot înnoitoare a Apusului să se poată întoarce la credinţa pravoslavnică sobornicească nestrămutată a Părinţilor noştri de obşte. Întrucât şi Sanctitatea Sa recunoaşte osârdia noastră de obşte întru această credinţă, când zice (pag. 8, r. 30) „să luăm seama la învăţătura cea păstrată de strămoşii noştri,” bine face învăţându-ne (ibid. r. 31) să urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşilor Mitropoliilor Răsăritene, carii ne-au lăsat nouă pildă prin Soboare (§ 15) de felul cum înţelegeau credincioşia învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei ceii vechi, şi cum se cuvine a cugeta pentru ei în Biserica Pravoslavnică, şi în ce fel ni se cuvine a priimi învăţăturile lor, carea pildă preabine a tâlcuit-o (§ 17) cel până la cer strălucitorul Vasilie. Cât priveşte heghemonia, întrucât nu voim a da la iveală un tratat, să îl lăsăm pre acelaşi mare Vasilie să înfăţişează pricina în puţine cuvinte: „Am voit mai bine a mă adresa Celui ce este Capul acelora.”

17. Din toate acestea, orice om hrănit cu sănătoasa învăţătură sobornicească, şi îndeosebi Sanctitatea Sa, are a trage încheierea de cât este de necinstitor şi protivnic soborniciei a cuteza stricarea dogmelor şi liturghiilor noastre şi a celorlalte sfinte slujbe, ce sânt şi s’au dovedit a fi de aceeaşi vârstă cu propoveduirea creştinească: pricină pentru carea li s’a dat totdeauna cinstire, şi au fost crezute a fi curate chiar şi de vechii Papi pravoslavnici, cărora altădată le erau moştenire de obşte cu noi. Se înţelege dar cât de cuvenită şi sfântă ar fi îndreptarea înnoirilor, a cărora întrare în Biserica Romei noi o ştim în ce vreme s’a întâmplat pentru fiecare, căci fericiţii noştri Părinţi au mărturisit din vreme în vreme împrotiva fieştecărei înnoiri. Dar sânt şi alte pricini pentru ca Sanctitatea Sa să se înduplece către aceste schimbări. Întâi, că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, carii aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s’ar afla în scrierile Părinţilor pravoslavnici apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Soboarele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adecă norodul însuşi, carele voieşte ca vecinic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experiat în fapt dupre schismă mulţi dintre Papi şi dintre Patriarhii cu cugetul latinilor,  nemică  izbândind în cercările lor, pe când în Biserica Apuseană, din vreme în vreme, Papii au poruncit înnoiri fie cu cele legiuite, fie cu silnicie, pentru iconomie (dupre cum se îndreptăţeau către părinţii noştri, deşi sfâşiau astfel Trupul lui Hristos); tot astfel Papa poate din nou, acum pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, (dregând nu mreajă, ci însuşi sfâşiata haină a Mântuitorului), să reaşeze cele vechi şi preacinstite –  în stare a păzi evlavia, precum mărturiseşte şi Sanctitatea Sa (pag. 11, r. 16), şi pre carile însuşi le cinsteşte, cum zice (ibid., r. 14), alături de înaintaşii săi, căci adaugă graiul vrednic de pomenire al unuia dintre aceşti fericiţi înaintaşi (anume Celestin, scriind Soborului al III-lea a toată lumea): Desinat novitas incessere vetustatem – „Înceteze noutatea a lovi vechimea.” Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea Sobornicească din singura negreşelnică rostire de până acum a Papilor. Orişicum, trebuie să mărturisim că întru o asemenea lucrare, oricât de strălucit ar fi Pius al IX-lea întru înţelepciune şi evlavie şi întru osârdia pentru unirea creştinească în Biserica Sobornicească, precum însuşi zice, totuşi va întâmpina şi dinlăuntru şi din afară greutăţi şi ostenele. Ci aici sântem mai ales datori a aduce aminte Sanctităţii Sale – fie-ne iertată îndrăzneala! – de acel loc al Epistoliei Sale (pag. 8, r. 32), cum „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii noastre credinţe nu avem a ne teme de nimic atunci când cugetăm la slava lui Hristos şi răsplata ce ne aşteaptă în viaţa cea vecinică.” Se cade Sanctităţii Sale a arăta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al sfatului plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără năpăstuitul adevăr evanghelicesc şi sobornic, chiar până la jertfirea însuşi folosului său, ca să fie, cum zice prorocul (Isaia, 60, 17), cârmuitor în pace şi episcop întru dreptate. Fie! Dar până a se întâmpla dorita întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, alcăreia Cap este Hristos (Efes. 4, 15), iară noi fieştecare mădulare în parte, orice sfat venit dela ele, orice îndemn neavenit tinzând către nimicirea neprihănitei noastre credinţe priimite dela Părinţi, cu dreptate se osândeşte soborniceşte, nu numai ca un lucru îndoielnic şi de ocolit, ci încă şi ca necinstitor şi pierzător de suflet. Şi între acestea stă întâi de toate numita Enciclică Către Răsăriteni, a Episcopului Romei ceii vechi, Papa Pius al IX-lea, drept pentru care vestim acest lucru în Biserica Sobornicească.

18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-slujitori ai smereniei noastre, precum întotdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a ieşirii numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorinţă de neînlăturat, dupre răspunderea noastră patriarhicească şi sobornică, pentru ca să nu se piarză nimenea din sfântul Staul al Soborniceştii Biserici Pravoslavnice, preasfânta noastră Maică a tuturora, să ne aducem aminte în fiece zi şi să vă îndemnăm ca, amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, cărora le-a făcut chemare în Efes, să zicem iarăşi unii către alţii: Luaţi aminte de voi şi de toată turma întru carea Duhul Sfânt au pus pre voi Episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, carea o au câştigat cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că dupre ducerea mea vor intra lupi grei între voi, cari nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pre ucenici dupre dânşii. Pentru aceea privegheaţi (Fapte 20, 28-31). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, făcut-au plângere mare şi, căzând pre grumazul lui, îl sărutau. Pentru aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l mustrându-ne cu lacrămi, să cădem cu cugetul pre grumazul lui şi, sărutându-l, să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă că nimenea ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimenea ne va rătăci dela învăţătura cea evanghelicească, nimenea ne va ademeni dela calea cea neabătută a părinţilor noştri, cum nici pre dânşii putut-a cineva a-i amăgi, cu toată silinţa ce şi-au dat în felurite vremi cei ridicaţi asupra noastră de către ispititorul, ca să auzim dela Stăpânul: Bine slugă bună şi credincioasă, primind plinirea Credinţei, adecă mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei ceii cugetătoare căreia Duhul Sfânt ne-au aşezat Păstori.

19. Această poruncă şi îndemnare apostolească o am adus întru folosul vostru şi o trimitem prin voi şi întregii obşti Pravoslavnice, în orişice parte a pământului s’ar afla, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într’un cuvânt, întregului cliros şi norodului credincios, cârmuitorilor şi cârmuiţilor, bogaţilor şi săracilor, părinţilor şi copiilor, dascălilor şi şcolarilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor, stăpânilor şi slugilor, ca toţi întărindu-ne, şi unii pre alţii sfătuindu-ne, să putem sta împrotivă meşteşugirilor diavolului. Căci aşa ne îndeamnă pre toţi şi Fericitul Petru Apostolul: Fiţi treji, privegheaţi, pentru că protivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pre cine să înghiţă; căruia staţi împrotivă întăriţi fiind în credinţă (I Petru 5, 8-9).

20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu dela oameni, nici prin om este, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, carea o au vestit dumnezeieştii Apostoli, o au întărit sfintele Soboare a toată lumea, o au predanisit neîntrerupt prea marii şi înţelepţi Dascăli ai lumii, şi o au încredinţat sângiurile cele vărsate ale sfinţilor Mucenici. Să ţinem tare mărturisirea carea o am priimit curată dela atâţia bărbaţi, lepădând orice înnoire ca pre o însuflare a diavolului. Cel ce priimeşte înnoirea vădeşte nedesăvârşită Credinţa pravoslavnică cea propoveduită. Dar această Credinţă a fost demult pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecarea; şi carele cutează  a face, sau a sfătui, sau a cugeta la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s’a şi supus de bună voie vecinicei afurisenii, pentru hula împrotiva Duhului Sfânt, ca şi cum adecă nu ar fi vorbit deplin în Scripturi şi prin Soboarele a toată lumea. Această înfricoşată afurisenie, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâiu Mântuitorul nostru (Mat. 12, 32): Oricine va zice împrotiva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galat. 1, 6-8): Mă mir că aşa de curând vă mutaţi dela Cela ce au chemat pre voi prin harul lui Hristos, la altă evanghelie; carea nu este altă, fără numai sânt oarecari ce turbură pre voi şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos. Ci măcar şi noi, sau înger din cer de va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anathema să fie. Au rostit-o cele Şapte Soboare a Toată Lumea şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. Drept aceea, toţi cari înnoiesc, fie prin erezie ori prin schismă, de bună voia lor s’au îmbrăcat, dupre Psalmistul, cu blestemul ca şi cu o haină (Ps. 108, 17), fie că sânt Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie mireni; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, ar vesti vouă altă Evanghelie decât aţi priimit, anathema să fie. Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, statornici au rămas şi neclătiţi întru credinţa cea predanisită lor neîntrerupt, şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii, dându-ne-o curată şi neprihănită, cum curată a ieşit din gura celor dentâiu slujitori ai Cuvântului. Aşa şi noi cugetând, să o dăm mai departe curată cum am priimit-o generaţiilor viitoare, nimica stricând, ca să se poată şi aceia înfăţişa ca şi noi plini de încredere, neavând a se ruşina când vor vorbi despre credinţa strămoşilor lor.

21. Drept aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului (I Petru 1, 22), se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s’au auzit, ca nu cândva să trecem pre alăturea (Evr. 2, 1). Credinţa şi mărturisirea carea o ţinem nu are a se ruşina, învăţată fiind în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de Sfinţii Apostoli, de către sfintele Şapte Soboare a toată lumea, propoveduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, carii înainte de a apostazia dela Pravoslavie la erezii, ţineau şi ei această Credinţă, sau măcar părinţii lor, ori părinţii părinţilor lor. Este mărturisită de o istorie neîntreruptă, ca una carea a biruit împrotiva tuturor ereziilor ce au prigonit-o şi o prigonesc, cum şi până astăzi vedeţi. Unii dupre alţii sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, începând dela Apostoli, şi cei pre cari Apostolii i-au aşezat urmaşi până astăzi, tocmind un singur şi neîntrerupt lanţ şi dând mână cu mână, ţin cu tărie sfântul ţarc, a căruia uşă este Hristos şi în care toată Turma pravoslavnică se păstoreşte în păşunile cele roditoare ale Edemului celui tainic, iară nu în pustii neumblate şi prăpăstioase, cum crede Sanctitatea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră păstrează cea fără de greş şi adevărată jitniţă a dumnezeieştilor Scripturi, tălmăcirea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Legământ, iar pentru cel Nou însuşi izvodul cel dumnezeiesc. Rânduielile sfintelor Taine, şi mai cu seamă cele ale dumnezeieştii Liturghii, sânt înseşi acele slăvite şi umilincioase slujbe predanisite dela Apostoli. Nici un neam, nici o obşte creştinească nu poate a se lăuda cu asemenea Liturghii precum cele ale lui Iacov, Vasilie, Hrisostom. Preacinstitele Soboare a toată lumea, aceşti şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, în ea şi la noi s’au ţinut. Această Biserică a noastră are izvoadele sfintelor lor hotărniciri. Întâi-stătătorii ei, şi cinstita Preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii, şi în cugete, şi în purtare, încă şi în îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul necontenit au sărit şi sar lupi grei, precum şi în vremea noastră vedem, dupre prezicerea Apostolului, lucru ce arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sânt adăpostiţi; ci această Biserica a cântat şi va cânta în veac: Încunjurând m’au încunjurat, şi întru numele Domnului am înfrânt pre ei (Ps. 117, 11). Să mai adăugăm o cugetare tristă, însă trebuincioasă pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştineşti, câte se văd astăzi cinstind Numele lui Hristos, nelipsind chiar Apusul şi Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din înşiruirea întâilor ei Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi părinţi, măcar că mai târziu bărbaţi vicleni, dintre cari mulţi păstori şi arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu ereticeşti păreri, au cutezat a întina, vai! pravoslaviia acelor neamuri, precum istoria cea nemincinoasă învaţă, şi cum şi Sfântul Pavel a prevestit.

22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât este de mare harul carele Dumnezeu l-a dat Credinţei noastre Pravoslavnice şi Bisericii lui cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, carea ca o Maică credincioasă soţului ei ne creşte pre noi ca pre nişte copii cari să nu ne ruşinăm, şi bine să ne apărăm, cu vrednică îndrăznire pentru nădejdea carea este în noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate câte au dat nouă? Domnul şi Dumnezeul nostru cel preaîndestulat, Carele au câştigat pre noi cu însuşi Sângele său, nimic alt cere dela noi, fără numai credincioşie din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata Credinţă a părinţilor noştri, dragoste şi dorire pentru Biserica Pravoslavnică ce ne-a născut din nou nu prin înnoitoarea stropire, ci prin dumnezeiasca scăldătoare a Botezului Apostolicesc; carea hrăneşte pre noi, dupre Legământul cel vecinic al Mântuitoriului nostru, cu însuşi Cinstitul său Trup, şi ne adapă din destul, ca o adevărată Maică, cu Cinstitul lui Sânge vărsat pentru noi şi pentru mântuirea lumii. Să o înconjurăm dar cu duhul, precum puii cloşca, în orice parte a pământului ne-am afla, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să aţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca ei faţă şi preastrălucita sa frumseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu carea au îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini Mirele „cel frumos la vedere” când o au răscumpărat din robia celui viclean, împodobind-o Luişi ca pre o vecinică Mireasă. Să avem în sufletele noastre deopotrivă unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s’o ia pre dânsa roabă, fie să-i smulgă pre ei, ca pre nişte miei, dela maicile lor. Să întărim acest simţământ, clericii şi mirenii, mai vârtos acum când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii noastre, îmbiind înşelătoare înlesniri (pag. 11, r. 2-25), se foloseşte de asemenea uneltiri şi umblă pretutindenea, cum zice fericitul Petru, căutând pre cine să înghiţă, şi când în calea aceasta pre carea mergem în pace şi fără răutate, el pune laţurile lui cele înşelătoare.

23. Iar Dumnezeul păcii, Carele a ridicat din morţi pre Păstorul cel mare al oilor, Cel ce păzeşte pre Israil, Carele nu dormitează nici adoarme, va păzi inimile şi cugetele voastre şi va îndrepta căile voastre spre tot lucrul bun.

Pacea fie cu voi, bucurându-vă întru Domnul.  Mai, 1848, Indiction 6.

† Anthim, cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolei, Roma cea Nouă, şi Patriarh a toată lumea, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Ierothei, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Alexandriei şi al întregului Eghipet, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Methodie, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al marii cetăţi al lui Dumnezeu Antiohia şi al întregului Răsărit, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

† Kiril, cu mila lui Dumnezeu Patriarh al Ierusalimuluiu şi al întregii Palestine, frate iubit în Hristos Dumnezeu şi rugător.

Sfântul Sobor din Constantinopole,

† Paisie la Kesariei

† Dionisie al Iracliei

† Dionisie al Nicomidiei

† Neofit al Dercului

† Kiril al Neokesariei

† Meletie al Pisidiei

† Dionisie al Melenicului

† Daniil al Limnosului

† Iosif al Ersekiei

† Anthim al Efesului

† Ioakim al Kizicului

† Ierothei al Halkidoniei

† Gherasim al Adrianopolei

† Theoclit al Veriei

† Anastasie al Smirnei

† Paisie al Sofiei

† Pantelimon al Drinopolei

† Anthim al Vodeniei

Sfântul Sobor al Antiohiei

† Zaharia al Arcadiei

† Ioannikie al Tripoliei

† Methodie al Emesii

† Artemie al Laodikeii

Sfântul Sobor al Ierusalimului

† Meletie al Petriei

† Filimon al Gazei

† Thaddeu al Sevastiei

† Ierothei al Thavorului

† Dionisie al Vithleemului

† Samuil al Neapoliei

† Ioannikie al Filadelfiei


[1] Svatopluc (Swetopluk, Swentopulk), regele Moraviei.

[2] Arbitru.


%d blogeri au apreciat asta: