ATENŢIE LA SECTELE CARE APAR!!! CÂTE UN RĂSPUNS SCURT PENTRU CE ÎNSEAMNĂ: SFÂNT, ICOANĂ, ORTODOXIE!

Cuvânt de învăţătură din Duminică 11 August 2013 – Pr. Blagocin Veniamin

(nu este revizuită tehnoredactarea, pot fi greşeli în text)

Evanghelia de astăzi, ne-a amintit despre vindecarea săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos celor doi orbi, cărora le-a poruncit, cu mare asprime să nu spună nimănui nimic; dar, zice Sf. Evanghelie: „ei, după ce-au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela”.
Cine să poată tăinui şi a cărui poruncă să asculte să tacă, dacă Cineva le-a deschis ochii, voluntar, fără să le ceară nimic, fără să pună condiţii? Iată-l pe Hristos. El nu le-a condiţionat vindecarea! Cu toate acestea, atât de mare a fost bucuria lor, încât au vestit la toţi pe care-i întâlneau şi-i vedeau, persoane pe care nu le mai văzuse şi nu-i cunoşteau după înfăţişare.
Nici nouă nu ne pune condiţii, ci ne dă sfaturi! Nu ne impune, ne lasă să alegem. El ne-a dat o hrană bună, pe care voluntari o alegem. Dar, oare, o alegem? Cel mai bun exemplu, modern să spunem, este hrana alimentară. Preferăm produsele otrăvite, decât să căutăm o hrană sănătoasă, sau să o cultivăm, cei care avem posibilitatea aceasta. Ce-i mai uşor, nu e şi cel mai bun… Aşa şi hrana sufletească. O ignorăm, nu ne dăm seama cât de mult depindem de ea. Dar, vine o zi în care plecăm şi nu ne mai întoarcem. Şi pe acel drum, de-o parte şi de alta cu verdeaţă, ne aducem aminte de ce ar fi trebuit să facem şi n-am făcut; dar este prea târziu pentru a reveni înapoi.
Şi eu, stau des şi mă gândesc: cum eram la 12, 14, 16 ani? Cât de mult trăiam starea duhovnicească pozitivă şi cât de mult căutam să aprofundez cunoaşterea poveţelor Sfinţilor Părinţi. Acum, cu greu aş putea vorbi cât de îndărătnic sunt şi cum m-am schimbat de la an la an.
Revin la subiectul Evangheliei, care este esenţial de dezbătut, măcar aşa, puţin, cât avem vreme şi nu ne plictisim. Că doar de… de-am vorbi despre cai verzi, care s-ar plictisi? Însă, dacă e o vorbă deosebit de importantă pentru prezentul şi viitorul nostru, dăm cu piciorul şi căutăm altceva „mai bin de făcut” spunem noi.
A fi orb, nu înseamnă numai a nu vedea. A fi orb are mai multe semnificaţii. Pentru minte, aceşti doi orbi înseamnă: orbirea vechiului Testament şi orbirea noului Testament. Adică??? În vechiul Testament erau oameni care căutu extremismul, credeau că totul se găseşte acolo şi nimic mai mult în afară. De aceea nu şi-au dat seama pe moment că tot Vechiul Testament vorbea despre Hristos, pe care ei l-au huiduit şi l-au răstignit. Aşa şi în Noul Testament, este o altă orbire: sunt unii care spun că totul se găseşte în el şi doar acolo se rezumă Credinţa. Ei bine, este o epistolă care se vorbeşte despre ea în Noul Testament, dar nu o găseşte nimeni. Aceea către atenieni! iată ceva incomplet şi imposibil de completat după 2000 de ani… Atlă lipsă este faptul că Evanghelia Sf. Ioan este cea mai scurtă dintre toate, deşi acesta a trăit cel mai mult dintre toţi Apostolii. Era imposibil să nu fi continuat scrierea. De asemenea, Sfântul Apostol Luca, era Iconar, picta Icoane cu Hristos şi măicuţa Lui, când îşi amintea de Stăpânul său Cel iubit. Deci, este imposibil ca acesta să nu fi scris ceva despre iconografie, care apare în primul secol!
Aici ajungem la orbirea Noului Testament. Unii, ajung să facă tot felul de idei despre Credinţă şi modifică după cum le vine în cap, argumentând bineânţeles. Cu toate acestea, mulţi şi-au găsit sfârşitul în răstălmăcirea şi răsucirea Bibliei în toate felurile. De pildă, Arie, Nestorie, dar mai ales Origen. În loc să continui să vorbim despre Origen, care a fost un factor principal în destrămarea Bisericii, dar luat în braţe de partea latinească; continuăm să vorbim despre orbirea sufletească, cultura oarbă.
Aici ajungem la sectele care spun că nu se închină, nu fac semnul Crucii pentru că nu scrie în Biblie… Ei bine, dacă nu scrie, atunci să arate ei măcar lipsurile despre care am amintit mai sus!!! Închinarea apare în secolul III, abia după ce Sfinţii Părinţi au combătut erezia arianismului. Pe atunci era o altă formă de închinare, care ulterior a devenit cea de astăzi, la Sinodul 3 Ecumenic.
Prezenţa Icoanelor în Biserică este un idol, sau o necesitate? Sfântul Apostol Luca este fondatorul Icoanei. El este direct responsabil pentru această creaţie, iar ce a făcut el, este bun şi de folos tuturor, nicidecum bârfa unui îmbuibat de carne şi a unui zeciuitor care apare de nicăieri şi-şi face religie proprie!
În al doilea rând, nu se închină nimeni cum zic sectarii. Zice Hristos să ne închinăm „în Duh şi în adevăr”. Dar închinarea înseamnă: Închinarea Lui Dumnezeu, care-i permanentă, la orice pas, „în Duh şi în adevăr”, iar cealaltă semnificaţie este salutul, respectul, plecăciunea. Noi ne plecăm în faţa Sfinţilor, ne închinăm lor, dar în sensul al doilea, sub forma respectului. Cum de altfel spunem: şi-a închinat viaţa folclorului, a dat o atenţie deosebită!
De ce trebuie să ne închinăm Sfinţilor? Nu cumva este primejdioasă mântuirii, această închinare? Sfânt este numai Dumnezeu. Ei bine, aici să şi răspundem: Sfânt are două semnificaţii: SFÂNT, care este doar Dumnezeu, nemărginit şi nevăzut, şi Sfânt mai înseamnă „LIMINAT” şi vine de la SVET sau „Свет”, din limba slavă. Deci, închinarea la Sfinţi se defineşte:
Acordăm într-o zi comemorativă, un salut, un respect, o atenţie deosebită, acelui om, sfânt sau luminat (tot una e), care a lăsat în urma lui o viaţă ce ne luminează şi pe noi, sfaturi care ne dau lumină pozitivă sufletelor şi trupurilor noastre.
Dincolo de acestea, sunt doar inovaţii scornite de cel mult 300 de ani, pe când Creştinii au avut Icoane din primele zile ale Creştinismului, pentru că Sf. Apostol Luca a fost omorât de păgâni foarte repede după Pogorârea Sf. Duh. De asemenea, sectele acestea apar acum, iar creştinii se închinau Lui Dumnezeu în duh şi în adevăr când plecau capetele în faţa săbiilor păgâneşti ce-i martirizau, pe când sectarii nu apăruse, sau nu doreau să apară să nu sufere. De altfel, Sfinţii Părinţi au lăsat închinarea = omagirea oamenilor deosebiţi, personalităţilor marcante ale Bisericii Creştine, pe care i-au numit Sfinţi în sensul că aceştia trebuie comemoraţi, sărbătoriţide cel puţin o dată pe an, ca aşa omul să-şi aducă aminte ce viaţă a avut acel MODEL vrednic de urmat.
Aşadat, orbirea celor doi, din Evanghelia de astăzi, s-a sfârşit prin mâna Lui Hristos, deci, fizic! Orbirea sufletească se sfârşeşte fizic, fie prin jertfă, fie prin cultivarea învăţăturilor frumoase şi bune, fie prin osteneală, sau metanii, atunci când avem ispite şi nu le putem potoli. Obosim de la metanii şi facem două fapte bune într-una: ne-am Închinat Lui Dumnezeu, aducându-i o jertfă, ca unui Împărat a toate şi în acelaşi timp ne-am obosit de la plecarea genunchilor şi a pierit pofta de păcate. Altfel, nici nu ne închinăm, şi nici nu luptăm contra patimilor, ci în loc să ne plecăm Lui Dumnezeu prin metanii, care înseamnă POCĂINŢĂ şi vine din limba greacă „Μετανοείτε” şi ne facem slugi păcatului, ne plecăm sub el, după care începem ca Origen, să căutăm modalităţi de a ne încuraja că deşi am păcătuit, Dumnezeu e bun şi ne iartă. Este total greşit. Dacă era aşa, nu mai exista Evanghelia şi făcea fiecare ce dorea. Purgatorul este inovaţia lui Origen. Acest „purgator” înseamnă în înşelarea lui Origen şi încurajarea spre păcate, că acolo sus, e un loc ce se numeşte aşa, unde stai 40 de zile şi apoi te duci tot în Rai. Dar, ca să înţelegem mai bine ce minte a născocit aceasta, să vorbim despre Origen, fondatorul a 80% din doctrina Bisericii catolice.
Vestitul Origen a fost profesor de Teologie al multor Sfinţi Părinţi, pe vremea când era întreg la minte. Din mâinile lui au ieşit mulţi profesori buni, mulţi cuvântători desăvârşiţi, care trăiau ceea ce predicau, nu doar vorbeau. Acesta, din prea multă carte, începuse să delireze. Şi-a găsit o cale de mijloc să nu mai facă păcate şi nici să nu mai aibă ispite. Şi-o tăiat mădularul, scârbavnicul, înţelegeţi mai bine. Apoi, dorea să săvârşească, dar nu mai avea cu ce. După cum spune melodia aceea „când ai vrea şi n-ai cu ce”. De la acest „ar vrea” Origen a creat ideea Purgatorului, în scopul de a încuraja spre păcate, cu o nădejde oarbă că după o vreme sufletul tot în Rai se duce.
O astfel de minte ne duce cu gândul la ce-a zis Mântuitorul: „pomul cel bun face roade bune, iar pomul cel rău…”. Evident, ce putea să nască din mintea unui om bolnav: o bolnăviciune, o „scârbăvnicie”.
Dacă tot ne-a vindecat Hristos de aceste înşelăciuni, că am avut vreme să vorbim câte ceva din toate, să urmăm porunca: „nu spuneţi nimănui nimic”. Adică? Nu căutaţi să întoarceţi din drumul lor pe ereticii care au apucat pe aceste căi. Cum spuneam într-un articol despre umorul dragului nostru Nicolae Sulac, la fiecare răspuns lăsa loc de încă o întrebare. Sectarii nu fac asta înglumă, cum făcea Maestrul Nicolae Sulac. Ei fac asta pentru a deruta şi pentru a te obosi, tot întorcându-te cu vorba de unde ai plecat, ca într-un final să te facă să uiţi tot ce-i zis. Şi dacă ai uitat, unde ajungi? În cazanul botezului lor, în groapa fărădelegii şi a pierzării, în groapa minciunii strâns legate, cu o continuitate fenomenal de orbitoare! De acolo nu mai este loc de întoarcere, cum nici de pe acea cărare cu verdeaţă pe-o parte şi pe alta despre care vorbeam de la început.
Deci, să luăm aminte la Credinţa Ortodoxă, să rămânem în ea. Sunt multe Biserici Ortodoxe în lume şi diferă între ele. Să o căutăm pe cea mai curată în Dogmă, chiar şi mică, chiar şi mare de ar fi, că acolo este mântuirea. Nu în capiştile ereticilor de toate naţiile care apar de vre-o 300 de ani în coace, fiecare mai dreaptă decât alta, fiecare se crede mai sus sau mai bună ca altele. În general, toate, DAR TOATE, sunt înşelăciuni satanice, ispite pe care trebuie să le trecem. Nu vrem să le trecem? Nu avem condiţii, nu ne impune nimeni. Dar, să nu revenim iar de unde am plecat: când ajungem pe acea cale, nu mai e vreme de întors.

Doamne ajută!


%d blogeri au apreciat asta: