Cap. 10. Poruncă divină: să fie omorâţi cei ce vor să vadă ce fac profeţii cu banii donaţi la templu.

Dacă teatrul pe care-l juca Moise şi apropiaţii săi, chiar şi urmaşii sau înaintaşii, era unul foarte bine crezut de popor, v-aţi întrebat vreo dată cum se cereau bani în numele Domnului? Iată: „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului răscumpărare ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul număratului. Cel ce intră la numărătoare să dea jumătate de siclu, după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere; deci darul Domnului va fi o jumătate de siclu. Tot cel ce intră la numărătoare, de la douăzeci de ani în sus, să aducă această dare Domnului. Să nu dea bogatul mai mult, nici săracul mai puţin de jumătate de siclu dar Domnului, pentru răscumpărarea sufletului” (Ieşirea; cap: 30; vers. 11-15).

Era şi ceva evident… Lui Dumnezeu nu-i trebuiau banii oamenilor la acest recensământ, care mai degrabă era o strângere de fonduri. Banii colectaţi mergeau „la templu” după cum poruncise „domnul”. Doar că la templu nu era Domnul, ci fratele lui Moise, Aaron. Nu ne-ar trebui prea multă minte să ne întrebăm despre ce este vorba. De obicei banii se strângeau în „cortul sfânt”. Aici, de asemenea, se întâmplau cele mai frecvente minuni, precum ar fi: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Vezi ca seminţia lui Levi să n-o bagi la numărătoare şi să nu-i numeri pe fiii lui Levi cu fiii lui Israel; Ci rânduieşte pe leviţi la cortul adunării şi le încredinţează toate lucrurile lui şi toate câte sunt în el. Ei să poarte cortul şi toate lucrurile lui, să slujească în el şi să îşi aşeze tabăra împrejurul lui. Când va fi să plece cortul, leviţii să-l strângă, şi când va fi să se oprească, leviţii să-l aşeze; iar de se va apropia unul străin, să fie omorât”(Numeri; cap. 1; vers. 48-51). Nimeni nu vedea nici cine vorbea cu ecou, devreme ce în cort era doar fratele lui Moise şi nici nu aveau voie să vadă cine numără banii, că altfel erau ucişi. Deci, afacerea de familie a lui Moise mergea cu roatele ca şi unse.

Recensământul şi strângerea banilor nu trebuia să se facă de faţă cu cei număraţi, adică de faţă cu slugile simple, oamenii de rând, iar leviţii să fie cei ce numărau banii şi numărul de locuitori, să ştie cât au câştigat din această înşelăciune şi câtă prostime există pe faţa pământului. La sfârşit, de asemenea, fratele lui Moise ascuns după cort, vorbeşte cu ecou să-l audă lumea şi să creadă că este Dumnezeu, spunându-le cu subînţeles: „supuşilor, voi să credeţi ce vă zicem noi, că de nu, domnul ne-a pus să vă omorâm dacă vă uitaţi în interiorul cortului. Noi suntem cinstiţi şi banii nu-i vom folosi pentru bunul nostru trai… Vă primitem!” Aşa s-au dezvoltat afaceri fructuoase în rândul familiilor de conducători evrei, iar poporul a rămas tot la stadiul de colibe din paie, oi şi capre. Pe de cealaltă parte, aspectul recensământului „secret” are şi o strânsă legătură cu practicile lui Avraam care-şi minţea poporul că este unul extrem de mare şi care nu credea în aceste basme, era condamnat la moarte.

Nu exista alternativă pentru omul de rând. Erai obligat să crezi în minciunile lui Moise că vorbea Dumnezeu cu el, de fapt după principiul „nu l-aţi văzut şi nu l-aţi auzit, dar l-am auzit eu când eram singur. Dacă nu credeţi şi nu vă spuneţi vă voi ucide la porunca domnului”. Pe semne că se mai iveau şi persoane care tăgăduiau parşivitatea diavolului; dar, aceştia trebuiau cu orice preţ omorâţi. Altfel, afacerea biblico-evreiască avea să cadă mult prea devreme: „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronom; cap. 17; vers. 12). Scurt şi cuprinzător: acceptă să fii manipulat ca să nu fii ucis! Dacă nu accepţi, altă alternativă nu ai! Islam!

Crimele în masă se făceau acolo unde reuşeau să găsească câte un trib nomad fără apărare, pe care-l puteau cuceri. Era şi normal să ajungă într-un trib străin şi să descopere că acolo nu credeau în Moise, nu ştiau cine este Moise, nu aveau internet să caute şi nici relaţii de dialog cu evreii sălbatici, să ştie sau să practice ritualurile lor. În aceste condiţii, conducătorul dornic să mai capete o parcelă de pământ, aplica aceeaşi strategie a vârâtului după cortul sfânt, de unde i se auzea vocea şi zicea: „Să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronom; cap. 13; vers. 15-16). Dumnezeu nu vorbea cu Moise şi nici cu vreun criminal obscur, ci setea lui satanică de a ucide oameni nevinovaţi, chiar şi de alte credinţe de ar fi fost. Era ceva firesc să descoperi oameni care se închină chiar şi la vreo vacă, piatră sau orice altceva, întrucât vorbim totuşi de o perioadă destul de îndepărtată în timp. Nu toate popoarele evoluase, cum nici astăzi nu au dispărut triburile criminale şi mediocre. Devreme ce toate lucrurile din cetate erau spurcate de idolatrie, nu ar trebui să ne punem un semn de întrebare: cum le-ar fi cerut Dumnezeu ca jertfă Lui? Este ca și cum ai spune că vei săvârși Sfânta Liturghie dintr-un vin stricat, cu miros rău și o pâine mucegăită, care, nu sunt deloc bine primite înaintea Lui Dumnezeu, decât atunci când nu divinitatea i-a cerut şi revelat evreului o aşa blasfemie.

Un alt aspect stânjenitor pentru imaginea proorocilor şi a modului în care născoceau doar crime şi violenţe, fără să lase măcar ceva frumos şi bun în urma lor, este conturat în alte două versete din cartea a III-a a Regilor. Aici este prezentat cu lux de amănunte o boală psihică a unui om, considerat prooroc. Nu este exclus nici faptul ca oamenii cu boli psihice, ieşiţi din comun, să fi fost chiar cooptaţi în această postură de către conducătorii triburilor, dinadinsul pentru a asculta fără şovăire şi să fie folosiţi în manipularea populaţia: „Atunci un om din fiii proorocilor a zis către un prieten al său, după cuvântul Domnului: „Bate-mă!” Dar acesta nu s-a învoit să-l bată. Atunci i-a zis: „Pentru că nu asculţi de glasul Domnului, iată, când vei pleca de lângă mine, te va ucide un leu”. Şi plecând omul acela de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a ucis pe dânsul” (III Regi; cap. 20; vers. 35-36). Nici nu-i de mirare că astăzi unii au început să argumenteze prezenţa „extratereştrilor verzi” sau a zânelor şi a sirenelor. Se regenerează vădit înalta capacitate intelectuală a omului… Doamne fereşte de atâta prostie şi retard de rang înalt!

Unii teologi ar încerca să găsească tot felul de explicaţii banale, cu aspect de „tâlcuire”. De cele mai multe ori, tâlcuirea înseamnă abaterea de la subiect, doar pentru a nu mai da nici o explicaţie teologică şi coerentă acelei situaţii. În situaţia crimelor împotriva unor fiinţe fără raţiune, a unor copii, chiar şi a unor adulţi, nu poate fi răstălmăcită la infinit, doar pentru ca noi să dăm slavă unei cărţi evreieşti inutile, sau chiar foarte dăunătoare!

Este lesne de înţeles de ce ţi se reproşează dacă încerci să o „tâlcuieşti” altcumva decât acele note de subsol, date tocmai de oamenii evreilor, ca tâlcuirea ta să se învârtă tot în perimetrul necunoştinţei tale, dorit de ei. Diferenţa dintre aceste versete, îndemnuri la crime sau relatările unor omoruri grosolane, sadice şi satanice, este acela că o parabolă, o metaforă, nu se îndreaptă spre sfatul „mergi şi ucide”, ca tu din tâlcuire să interpretezi că trebuie să mergi să-ţi prăşeşti ogorul. Ele pur şi simplu nu sunt chiar deloc metafore, ci îndemnuri criminale, după tradiţiile vechilor arabi (care apr de nenumărate ori în Vechiul Testament şi nu este exclus ca şi legea lui Moise să fie chiar o inspiraţie arabică, cel puţin la capitolul sadism, satanism, crime şi torturi.

Trecând mai departe, va trebui să vedem şi „sfinţenia” din cartea Proorocului Isaia, în care din patru sfaturi bune, două sunt criminale, orgolioase şi întunecate. Iată ce fel relatează acesta o profeţie de-a lui, despre care bineînţeles că spunea că-i revelată de Dumnezeu: „Oricine va fi aflat va fi străpuns şi oricare va fi prins va cădea de sabie. Copiii lor vor fi zdrobiţi înaintea ochilor lor, casele lor vor fi jefuite şi femeile lor necinstite” (Isaia; cap. 13; vers. 15-16). Din textul său reiese că acel dumnezeu sadic, care-i revela lui, adică diavolul, era pasionat nu numai de uciderea unor copii, în faţa unor părinţi cu inimile frânte! Vă daţi seama ce înseamnă să-ţi ucidă copilul în faţa ochilor tăi? Mai mult de atât, acest zeu-satanic este fascinat deopotrivă şi de tortură, dar şi de violuri şi nu în ultimul rând de jefuirea caselor, de parcă Lui Dumnezeu îi trebuia bucuria goliciunii unor evrei sălbatici, de a batjocori nişte femei şi mai ales lucruşoarele care se găseau prin acele case sărăcăcioase şi cu pereţii pătaţi de sânge, după ce treceau pe acolo „oştile domnului” – ale domnului întunericului, ale satanei!

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: