Cap. 11. Nu mai găseau ce să omoare? Au început să omoare animale! De ce? De virtute!

Dacă celelalte popoare ale lumii aduceau tot felul de aporturi culturii, care era în plină dezvoltare în vremea apariției Israelului ca stat și religie mozaică, aceștia din urmă aveau o diversitate de mediocrități sadice ridicate la nivel de „bunătate”. Nu este exclus ca noi acum să vorbim despre nişte psihopaţi, pe care, din păcate, îi avem în Calendare ca şi „Sfinţi”, introduşi intenţionat de evreii infiltraţi la conducerea Bisericii Creştine, după secolul al IV-lea. De pildă, mediocritatea acestei „legi” nu are absolut nimic sfinţitor sau mântuitor în ea. Dacă în culturile altor popoare paşnice şi pline de bunătate, cum au fost sumerienii, Dumnezeu lăsa urme fascinante de prezenţă şi chiar implicare absolută; în problema iudaică lucrurile sunt desprinse din cele mai groaznice poveşti ale omenirii. Este esențial de explicat de ce legea lui Avraam şi a lui Moise nu este Sfântă şi nu sfinţeşte, ambii fiind necesari în afara Calendarului şi total excluşi din menţiunile Bisericii Lui Hristos şi nu numai aceştia!

Iertarea păcatelor vine de la Dumnezeu prin pocăinţă şi îndreptare, cum au învățat și Sfinții Apostoli ai Lui Hristos. Degeaba se străduiesc unii aşa-zişi oameni ai Bisericii să ne prezinte faţa sadică a poporului evreu, ca fiind argumentată şi temeinică, devreme ce pocăinţa, bunătatea şi cererea iertării înaintea Lui Dumnezeu exista și în vechime; însă, oamenii – mai exact conducătorii – fiind atât de sadici şi îndepărtaţi de Dumnezeu, nu doreau nici în ruptul capului să facă acest lucru. Iată un exemplu de „lege nouă” a Vechiului Testament, care încalcă orice principiu de bunătate şi pocăinţă: „dacă va greşi o căpetenie şi din neştiinţă va face, împotriva uneia din toate poruncile Domnului Dumnezeului său, ceva ce nu trebuia să facă şi vrednic de osândă. Când va afla el păcatul său, pe care l-a săvârşit, să aducă jertfă pentru păcat un ţap fără meteahnă. Să-şi pună mâna sa pe capul ţapului şi să-l junghie, unde se junghie arderile de tot, înaintea Domnului; aceasta este jertfă pentru păcat. Iar preotul să ia cu degetul său sânge de la jertfa pentru păcat şi să-l pună pe coarnele jertfelnicului arderii de tot, iar celălalt sânge să-l toarne la temelia jertfelnicului arderii de tot. Toată grăsimea ei s-o ardă pe jertfelnic, ca grăsimea jertfei de izbăvire, şi aşa îl va curăţi preotul de păcatul lui şi i se va ierta” (Levitic; cap. 4; vers. 22-26). În aceste paragrafe de lege pe care şi-o constituia chiar căpetenia, adică Moise, autor al cărţii, nu vrea nici în ruptul capului să lepede de la el crima, sângele, durerea altora pentru moftul lui, sau chiar şi pentru iertarea păcatelor lui. Cât de bolnav mintal să fii, să asculţi urletele unei animale nevinovate, pentru mocirla păcatelor tale, în loc să urli tu pentru ele, să se audă până în înaltul cerului că-ți pare rău pentru ele?

Dumnezeu nu avea nevoie de jertfe criminale, după cum zice Ieremia: „La ce Îmi este bună tămâia care vine din Şeba şi scorţişoara din ţară depărtată? Arderile de tot ale voastre nu le voiesc şi jertfele voastre Îmi sunt neplăcute”[1]. „Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!”[2] „Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”[3].

Cel mai cunoscut Psalm, în toată lumea Ortodoxă, este Psalmul 50, citit şi cântat în diferite momente din slujbele Bisericii, începe bine şi se termină total criminal, după cum urmează: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmul 50; vers. 1-3). Evident, este un exemplu de rugăciune, în contextul în care Dumnezeu nu are nevoie de pielea tăiată a lui Avraam şi nici de vacile, ţapii şi animalele chinuite de adepţii lui Moise. Dumnezeu are nevoie de duh umilit, înfrânt şi smerit, dezarmat de răutate şi înarmat cu bunătate şi cu dragoste. „Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50; vers. 17-18). Cât de frumoase sunt aceste cuvinte! Şi iată cât de păgâneşti sunt cele din urmă: „Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei” (Psalmul 50; vers. 19-20). Cât de subtil este formulată această rugăciune şi cât de greu ne putem da seama, decât doar dacă o privim cu mare atenţie. Iniţial, regele David începe cu un text linguşitor, el fiind un alt personaj biblic care şi-a ucis ruda pentru că-i plăcea de soţia aceluia, ca după uciderea lui să se culce cu femeia sa; dar, fiind împărat, îndată ştergerea crimelor veneau „ca din cer”, în chip fals şi mincinos. Această rugăciune începe atât de frumos, cu un parfum de pocăinţă precreştină, bună şi de apreciat. Continuă cu pocăinţă, inimă înfrântă de tipul „Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta”[4] şi dacă este să-i primească Dumnezeu pocăinţa aceasta, care într-adevăr este frumoasă, bună şi de apreciat, iar zidurile Ierusalimului vor fi construite „din senin” şi toate vor fi bune, atunci va trece de la pocăinţa frumoasă la aceea de a tortura nişte viţeluşi nevinovaţi, doar să vadă poporul că ei „jertfesc” Domnului. Această jertfă este o aberaţie diavolească, născocită în doctrinele păgânilor, când aduceau jertfe chinuite înaintea zeilor. Să mai spunem că pe data de 25 martie romanii tăiau câinii la templu şi-i aduceau jertfă cu tămâie, iar iudeo-creştinii au pus ca dată de prăznuire a Bunei Vestiri, în această zi a câinilor?

Sadismul împrumutat de poporul nomad de la popoarele păgâne, formează o foarte mare parte din legea Vechiului Testament. Pentru a înţelege şi mai mult de ce această lege este satanică, trebuie să privim falsitatea celor ce o apără, adică teologii de astăzi. Ni se spune intens şi cu precizie că „nu exista pocăinţă” în Vechiul Testament. Cel mai la vedere argument biblic, Psalmul 50, ne arată contrariul şi că avea pocăinţă frumoasă, dar era acoperită de aceşti „sfinţi” Prooroci care o abrogau şi o înlocuiau cu crime oribile. Ei argumentează ca şi cum „nu s-a arătat încă Hristos să le vorbească despre bunătate”. Însă, să nu uităm că Decalogul, furat de Moise din cultura egipteană antică, era un cod de făgăduinţe, pline de bunătate. Până la începutul propovăduirii Domnului, oamenii aveau cunoaştere despre bunătate şi puteau face fapte bune câte doreau, nu era un haos total pe pământ şi toată lumea omora tot ce-i ieşea în cale. Aceste apucături sadice au fost evidenţiate doar la câteva popoare păgâne, printre care şi la cel evreu.

Jertfele nu constituiau numai vaci, ţapi, oi sau alte animale mari. În aceeaşi carte, Leviticul, autorul stă liniştit în camera lui şi concepe cum să fie omorâtă de vie o biată pasăre, un pui mititel, care abia deschide şi el ochişorii şi vede splendoarea soarelui şi a celor din jurul lui. Se apropie de el un neisprăvit, care nu vrea să se roage pentru iertarea păcatelor lui şi îl să-l omoare de viu: „Dacă aduce el din păsări ardere de tot Domnului, să aducă jertfa sa din turturele sau din pui de porumbel. Preotul să o aducă la jertfelnic, să-i frângă gâtul şi să o pună pe jertfelnic, iar sângele să-l scurgă pe peretele jertfelnicului. Guşa şi penele să le scoată şi să le arunce lângă jertfelnic, în partea dinspre răsărit, la locul cenuşii. Apoi să-i frângă aripile, fără a le desprinde de trup, Şi să o ardă preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe foc, ca ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului” (Leviticul; cap. 1; vers. 14-17). Acesta era un ritual satanist de a mânji pereţii acelui templu cu sânge nevinovat, cu suferinţele unor fiinţe inocente! Cât de creştini suntem, oameni buni, încât să ne închinăm istoriei unor criminali sadici, să-i avem ca „sfinţi” în calendar, în timp ce nici măcar toţi Sfinţii Apostoli ai Lui Hristos nu-şi găsesc loc de sărbătoare? Ce creştini suntem să ne închinăm unui dumnezeu satanic, sadic şi unor prooroci cu templele mânjite de sânge, cum fac sataniştii din ziua de astăzi? La ce vă închinaţi?

Poporul evreu nu avea nevoie de un motiv anume să omoare. Dacă era vorba de un păcat, ei trebuiau să omoare; dacă era vorba de oameni care se căsătoreau, asemenea conducătorilor lor, cu persoane de alt neam (după exemplul lui Moise), trebuiau omorâți. În privinţa capului poporului, el era lăsat în viaţă şi era considerată virtute fapta sa, oricare ar fi fost. Când oamenii apropiaţi ai conducătorului săvârşeau un păcat de moarte, ei nu erau omorâţi ca oamenii de rând, ci „spălarea” se făcea tot prin moarte, terorizând şi masacrând animale sau păsări nevinovate. Moartea, sadismul, întunecimea şi minciuna revelată, erau cele patru laturi principale ale acestui popor. Acesta nu numai că nu este „poporul Lui Dumnezeu”, ci legea lor, proorocii care o debitau şi o promovau, constituie o erezie şi o bătaie de joc la adresa Lui Dumnezeu!

[1] Ieremia; cap. 6; vers. 20.

[2] Isaia; cap. 1; vers. 11.

[3] Osea; cap. 6; vers. 6.

[4] Psalmul 50; vers. 15.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: