Cap. 12. De ce nu se găsesc manuscrise mai vechi de anii 300 după Hristos?

Astăzi, în fiecare Biserică sau mănăstire se află o Evanghelie, în fiecare țară și aproape în fiecare limbă. Același lucru se întâmpla și în secolele IV-V,  exceptând perioada apostolică și până în secolul al III-lea, când apar primele lucrări biblice nou-testamentare, în versiunile lui Origen (în două limbi: greacă și ebraică). Până la vremea aceea, timp de aproape 3 secole, Învăţătura Mântuitorului a fost transmisă verbal. Preoţii şi Arhiereii, de la Apostoli şi până la cuvioşii cărturari ai secolului al III-lea, se străduiau să înveţe lumea ce trebuie să facă, în ce mod trebuie să-l urmeze pe Hristos şi cum să ducă o viaţă plină de bunătate şi de dragoste. Abia după secolele al III-lea şi al IV-lea apar versiuni ale Noului Testament care au fost scrise mai mult din auzite. Şi dacă tot erau „din auzite” şi nu era ceva palpabil, falsificarea nici nu avea cum să aibă o rivalitate sau o demascare.

În prezent se păstrează sute de variante biblice nou-testamentare, din acele perioade, fiecare având câte o nouă formă. Nu se ştie cu exactitate dacă Origen a avut de unde să preia şi texte originale, sau colegii săi, teologii vremii care lucrau la înfăptuirea cărţilor. Totuşi, este remarcabil că Noul Testament aminteşte de foarte multe ori cum ar zice Apostolii „să nu modificaţi această carte” în diferite forme şi cu diferite făgăduinţe sau ameninţări cu pierderea mântuirii. Şi totuşi, istoricii şi teologii Bisericii ne învaţă încă din secolele III şi până astăzi, că învăţătura era propovăduită verbal şi nu prea existau manuscrise. Dacă este o tragedie falsificarea textului, cum şi-au permis aceşti călugări şi episcopi castraţi şi cu apucături nefireşti, să îşi bată joc de Învăţătura Lui Hristos şi să schimbe predania Apostolilor?

Oare, chiar toţi Apostolii au fost inculţi, pescari, ciobani sau de meserii neînsemnate pentru cultură, încât să nu fie capabili să scrie o carte? Unii erau medici, alţii erau pictori, alţii aveau pricepere şi ştiau să scrie; altfel, fiecare ar fi învăţat ce l-ar fi tăiat capul, după ce au decedat Apostolii şi Ucenicii lor. Dacă au existat manuscrisele originale, atunci, cât de mult au crezut în ele şi în Dumnezeul revelat în ele, acei „sfinţi” care au îndrăznit să minimizeze cuvântul Lui Dumnezeu şi să-l adauge pe al lor ca fiind „de neschimbat”?

Un alt exemplu că în secolele III-V nu s-a recurs la traducerea textelor – pentru că erau verbale; deci, nu prea erau texte – ci într-o foarte mare măsură s-a apelat la scrierea şi modificarea unor învăţături verbale, pe alocuri însemnate pe papirusuri din piei de animale, lemn sau hârtie, de către preoţii sau arhiereii apostolici care ştiau să scrie. Este foarte interesant că scrierile originale ale cărturarilor aceia care „traduceau” textele, se păstrează până în zilele noastre; însă, sursele care le aveau în mână, când scriau, au fost pierdute! Sau au fost distruse îndată ce apărea noua variantă preferată şi susţinută de puterile politice evreieşti, bizantine sau latineşti?

Dacă Învăţătura Sfintei Evanghelii a trebuit să rămână intactă şi tot ce au transmis Sfinţii Apostoli, în virtutea faptului în care însuşi Mântuitorul nu a scris, ci a vorbit, este foarte clar că toate trebuiau să rămână în forma iniţială, sau dacă nu, măcar în acord cu ideile principale. Văzând cât de mult s-a intervenit asupra textului biblic, încât autorii nu numai că erau lipsiţi total de o lumină a Sfântului Duh, devreme ce la 2-3 capitole deja se contraziceau, deja scriau câte o erezie sau nedreptate specifică secolelor târzii, să vedem cât de inspiraţi au fost şi restul Sfinţilor, în ce priveşte păstrarea tradiţiilor Apostolice.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: