Cap. 12. Legea Veche – o blasfemie criminală la adresa Lui Dumnezeu.

În unele locuri biblice, evreii scriu că Dumnezeu nu pedepseşte pentru păcatele altora: „Şi a mai zis Avraam: „Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?” Iar Domnul i-a zis: „Pentru cei zece nu o voi pierde” (Facere; cap. 18; vers. 32).

De aici să facem câteva comparaţii între înţelesurile următoarelor versete. Teologii încearcă să dea o explicaţie fermă, dar, tot cu intenţia că poate vor găsi o modalitate de a se abate de la subiect, prin vreo tâlcuire strategică. Este clar că nu ai cum să impui cuiva: „du-te şi omoară-l pe cutare om” şi când eşti întrebat dacă l-ai trimis să-l omoare, tu să argumentezi că l-ai trimis să-i dăruiască o cană de apă. Sensul cuvântului crimă este unul singur, oricât s-ar strădui să transformăm din „da” în „nu”.

Comparaţia întâi:

„Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit, ci pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam” (Numeri; cap. 14; vers. 18).  Fără îndoială în această carte, Moise trimite un mesaj cât se poate de clar şi nu are nevoie de nici o tălmăcire şi răstălmăcire de tipul „mai există o explicaţie”. Este foarte concret în text şi în duhul literei că acel dumnezeu este atât de bun, încât nu lasă nimic neiertat, ci pedepseşte pe copii pentru păcatele părinţilor. Schizofrenia autorului continuă şi în următoarea carte, unde iar se contrazice singur: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom; cap. 24; vers. 16). Practic, nu asistăm la o revelaţie divină, ci la aberaţiile unui om născut dintr-o relaţie de incest, care de regulă are repercusiuni psihice destul de grave. El îşi bate joc de Dumnezeu, cu care nu vorbea şi care nu-i revela absolut nimic. El scrie doar ce-i debitează mintea, stăpânit de un duh întunecat şi de boli psihice paranoice destul de grave. Să ajungi să crezi că divinitatea se contrazice atât de des şi a ajuns la un grad sever de retard psihic, doar ca tu să nu ai curajul să recunoşti că Moise era stăpânit de satana, este o erezie de nedescris şi o dovadă de prostie umană, care le dă apă la moară să continue să manipuleze lumea şi să o stoarcă de bani.

Comparaţia a doua:

„Pregătiţi măcelul feciorilor, din pricina fărădelegilor părinţilor lor, ca nu cumva să se ridice şi să cucerească pământul”[1]; „Tu arăţi milă la mii şi pedepseşti fărădelegile părinţilor în sânul copiilor lor după ei; Tu eşti Dumnezeu cel mare şi puternic, al Cărui nume este Domnul Savaot” (Ieremia; cap. 32; vers. 18). Cele două versete scrise de Isaia şi Ieremia nu sunt evitate de alte controverse biblice, cum ar fi: „fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii”(Ieremia; cap. 31; vers. 30). Ieremia nici nu observă că îşi schimbă părerea într-acelaşi mod bolnăvicios precum Moise. Totuşi, el are pretenţia să-i fie considerată aberaţia scrisă, ca o luminare făcută de Dumnezeu. Câtă lumină şi înţelepciune! Asta este singura concluzie pe care o putem trage. În cazul în care ne vom ambiţiona să afirmăm că „Dumnezeu le-a dictat” atunci, inevitabil, suntem eretici şi păgâni! Nu-l poţi numi oscilant pe Dumnezeu, pentru câţiva oameni plini de mândrie, cărora nu le vorbea nimeni, fie ori vre-o boală a închipuirii şi a impresiei bune faţă de ei înşişi, fie vreo răutate demonică, oscilantă şi auto-contradictorie.

Vechiul Testament nu-şi găseşte locul nicidecum înaintea Lui Dumnezeu, nici ca popor şi nici ca doctrină, aceasta prezentând un dumnezeu al întunericului, instabil, labil, mincinos, nu-şi ţine promisiunile şi pe deasupra îl definesc şi ca fiind neştiutor, nicidecum atoateştiutor; răzbunător, nedrept, omorându-i pe unii pentru faptele altora, sau omorând femei şi copii nevinovaţi. În realitate, acest dumnezeu, sau mai bine zis această zeitate păgânească concepută de Moise, nu-şi are locul în Noul Testament şi în prezenţa Lui Hristos, Care a fost şi este Domnul  păcii şi al dragostei, în conglăsuire cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, nu spre batjocorirea omului; nu spre înfricoşarea lui, nici spre profeţii sau viziuni ale unor oameni labili, ci spre păstrarea Credinţei şi a dragostei necondiţionate. Savaotul satanic al evreilor, sadic, oscilant şi criminal nu se identifică nicidecum cu Dumnezeu Tatăl! Asta este una dintre erorile grave pe care le facem toţi. Evreii nu aveau credinţă în Dumnezeu, ci într-un singur zeu. Este corect spus că iudaismul este o credinţă monoteistă; însă, nu este vorba de Dumnezeu Tatăl, cum facem erezia de a-L confunda!

[1] Isaia; cap. 14; vers. 21.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: