Cap. 13. Anularea episcopilor căsătoriţi, în favoarea cuceritorilor Sodomei.

Să nu se mire cineva că introducerea apei în vinul Liturgic a fost un semn înaintemergător a ceea ce va urma şi a ceea ce se va instaura la cârma Bisericii de atunci şi, din nefericire, până în ziua de astăzi! Această inovaţie a avut ca „argument” versetul „Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”[1]. Este de înţeles că organismul are sânge, apă; dar, are şi săruri, zaharuri, proteine, vitamine, etc. În principiu, dacă Apostolii nu au introdus apa în vin, nu ar fi fost suficient să păstrăm rânduiala după cum au lăsat-o ei, şi nu după cum au dorit călugării să adauge? Dacă era necesar adaosul, îl făceau chiar Apostolii. Este peste limita smereniei să corectezi Apostolii şi să le distrugi operele, după cum ţi se pare ţie că ar fi mai bine. Dacă eşti creştin, mergi după Hristos şi după Apostoli şi nu după cum născocesc episcopii plini de bunăstare.

Totuşi, suspectaţi de multă implicare în falsificarea creştinismului, distrugerea Evangheliilor şi a Epistolelor, inovatorii apei în vin au ales acest verset de mai sus, car, spre deosebire de alte etape din viaţa Mântuitorului, acesta conţine şi o suspiciune de semnătură evreiască la modificarea sau completarea sa. Să fim atenţi la ceea ce spune evreul sau falsul creştin care a completat textul Evangheliei: „Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele”. Aici se lasă un mare loc de interpretare, pentru că fluierele picioarelor le zdrobeau evreii acelora care erau răstigniţi tocmai pentru a nu fugi, indiferent dacă erau vii sau morţi; însă, Lui nu i le-au mai zdrobit. Adică l-au torturat în fel şi chip în ultimele Sale zile, l-au adus în faţa oamenilor să-l tortureze cu toţii, iar la final i-au lăsat „posibilitatea” de a fugi. Însăşi expresia lasă loc de interpretare ateilor care nu cred nici în Hristos, nici în Dumnezeu, în Învierea Sa! Doar, doar, pentru discreditarea învăţăturii adevărate. Deci, dacă Sfinţii Apostoli nu au introdus apa în potir, ea nu are ce căuta acolo!

Pentru a înţelege în detaliu toată falsificarea, să revenim la Noul Testament, de unde vom descoperi că, după Botezul Său de către Sfântul Ioan, „a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă”[2]. Nu ştiu câţi au observat sau au dat importanţă acestei controverse, pentru că aici se vorbeşte despre a 3-a zi după Botezul Său; însă, iată ce descoperim în Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Marcu: „Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit. Şi îndată Duhul L-a mânat în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana”[3]. Pe lângă faptul că versetul este al 11-lea din capitolul 1 (o aliniere numerică), îndată după Botez, duhul l-a dus în pustie să-l ispitească satana… Deci, abia după 40 de zile s-a întors din Pustie. Atunci, ori textul Evangheliei atribuite lui Marcu minte şi nu a existat ispitirea, ori Evanghelia de la Ioan minte şi nu a existat nunta din Cana Galileei, devreme ce a 3-a zi după Botez, El ar fi fost dus în pustie. Pentru a desluşi această încâlcire, va trebui să analizăm un detaliu din Epistola atribuită Sfântului Iacov: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa”[4]. Deci, Duhul Sfânt nu avea cum să ducă pe nimeni în ispita satanei şi mai mult de atât, din ceea ce spune şi apostolul Iacov, omul se ispiteşte din ceea ce doreşte el! Oare, ispitirea din decursul celor 40 de zile, era o dorinţă a Fiului Lui Dumnezeu? Logica ispitei este aceea de a dărâma pe cineva dintr-o poziţie, dintr-o funcţie, dintr-o demnitate. Aici, din ce-l dărâma pe Hristos, având asupra sa Firea Dumnezeiască? Dacă am ajuns să fim atât de îndobitociţi încât să-l vedem şi pe Dumnezeu ispitit de diavol… este clar în ce direcţie „bună” ne-au dus învăţăturile cărturarilor trecuţi în calendar ca şi „sfinţi”. Întrebarea dogmatică ar fi: amintind ispitirea, din început sunt două alternative: a învinge sau a cădea. V-aţi întrebat ce logică are această ispitire, dacă ar cade firea omenească a Dumnezeului Om? Ar fi însemnat că nu mai aveam Sfântă Treime, ci „sfântă doime”­? Să fim serioşi! Ispitirea nu îşi avea nici o logică teologică, nici un rost şi nici un exemplu! Cum ar fi să auzi despre căderea Lui Dumnezeu? Doamne, Dumnezeule! Aceia care au pus mâinile să falsifice textul nici măcar creştini nu erau!

Întrucât din două Evanghelii, nu există o completare făcută de una, celeilalte, este vădit că nu necesită nici o explicaţie, ci pur şi simplu nunta din Cana Galileei a existat, pentru că Hristos a blagoslovit nunta şi nu homosexualismul călugăresc, iar ispitirea satanei nu a existat, pentru că pe Dumnezeu nici un drac nu-l poate ispiti, dărâma, îngenunchea, decât vreun cărturar homosexual castrat, care în a doua Evanghelie a strecurat această satanică revelaţie şi a minimalizat importanţa Sfintei Cununii, tăgăduind şi Sfânta Treime şi punându-o într-o filozofie bolnavă.

Primul argument neplăcut „sfinţilor călugări neînsuraţi” a fost chiar Nunta din Cana. Al doilea argument vine chiar de la întâia Epistolă către Timotei: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”[5]. Astăzi, episcopii nu sunt ai unei singure femei; sau, dacă sunt… ori trăiesc în curvie cu câte o amantă, ori cu câte vreun prieten…şi la capitolul agonisire, nici un mirean trăitor şi doritor de mântuire nu-i ajunge din urmă! Dar, mare atenţie! Nu-i judecaţi „căci veţi fi judecaţi”. În timp ce ei au monopolizat Biserica întreagă, toţi trebuie să asiste la dărâmarea creştinismului şi să nu cârtească, nu judece, pentru că ei sunt nişte boieri, iar poporul este format din sclavi şi slugi vrednice de la ascultare, până la bătaie.

Nu se ştie cu exactitate când apare în Epistolă, următorul verset; însă, prezenţa lui în scrisoarea trimisă corintenilor are o legătură esenţială cu subiectul pe care-l discutăm: „N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra?”[6]. Din acest text reiese că toţi Apostolii erau căsătoriţi, cu excepţia lui Pavel şi Barnaba. În condiţiile în care el deja era arhiereu, ce rost avea să mai întrebe de femeie, dacă el era deja Episcop? Era permisă căsătoria după hirotonie? Dacă nu, atunci de ce mai întreba? Spre fală, spre laudă, să se mândrească lumii că el stă aşa? Mai devreme când am adus în discuţie adaosul castraţilor făcut în Evanghelia după Matei; Cap. 19; vers. 12, ducându-ne la notele de subsol am fost trimişi spre un verset din care reieşea că Pavel era castrat. În cazul acesta, s-ar fi înţeles de ce nu-şi lua şi el femeie; însă, din versetul epistolei către corinteni, reiese că tânjeşte să-şi ia; deci, nu că era castrat.

Este vital să amintim încă o dată că Evanghelia Sfântului Apostol Matei a fost îngropată în mormântul Sfântului Apostol Barnaba şi descoperită după anii 400. După descoperirea ei, moaştele s-au păstrat iar manuscrisul a fost distrus. De ce nu s-a păstrat acest original, decât în copii falsificate? Pentru că, altfel, nu şi-ar fi mai identificat puterile ascunse semnele adăugate prin mâna lui Origene!

Dincolo de orice interpretare, este cert că Apostolii, Ucenicii lor, Arhierei şi preoţi, erau căsătoriţi. Sfântul Ierarh Spiridon a fost căsătorit şi a avut o fiică Sfântul Grigorie de Nyssa de asemenea şi mulţi alţii. De pildă, Teodor al Mopsuestiei s-a călugărit într-o mănăstire condusă de Ioan Gură de Aur. Fiind tânăr, s-a grăbit în alegerea făcută şi ulterior s-a căsătorit, în preajma vârstei de 20-21 de ani. Fiind criticat de călugării vremii, i se ia apărarea de către Ioan Gură de Aur care, printr-o scrisoare, le spune: „mai degrabă ne-am lăsa arşi decât să-l judecăm pe Teodor”.  Acesta este un aspect secundar în istoria Bisericii, pentru că deşi în această perioadă lui Teodor i s-a permis să rămână preot, chiar şi căsătorit după călugărie şi hirotonie, după vârsta de 35 de ani a fost hirotonit în treapta episcopală. Totuşi, după un secol de la această întâmplare, călugării l-au declarat necanonic pe Teodor; dar, Biserica l-a recunoscut în permanenţă ca fiind cel mai mare hermeneut (expert în texte antice) din toate timpurile. Cât timp a trăit Sfântul Ioan Gură de Aur, ei au fost tare buni prieteni şi chiar în perioada cât a fost Patriarh al Constantinopolului, nu a fost discriminat horepiscopatul, care era firesc şi normal pentru acea vreme. Abia după Sinodul al IV-lea au început reformarea eparhiilor şi destinarea lor unor episcopi necăsătoriţi, favorizaţi de puterea romană (după cum le şi era placul ascuns).

[1] Ev. Ioan; cap. 19; vers. 32-34.

[2] Ev. Ioan; cap. 2; vers. 1-2.

[3] Ev. Marcu; cap. 1; vers. 11-13.

[4] Ep. Iacov; cap. 1; vers. 13-14.

[5] I Timotei; cap. 3; vers. 2-5.

[6] I Corinteni; cap. 9; vers. 5-6.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: