Cap. 14. Cu cât mai străini de adevăratul Creştinism, cu atât mai departe de însuşi Mântuitorul Hristos. Uciderea Horepiscopatului Apostolic.

Horepiscocopul (sau Episcopul căsătorit) îl regăsim şi în Canoanele Sinoadelor Ecumenice, după cum urmează: Canonul 8 al Sinodului Întâi Ecumenic. În tâlcuirea acestui Canon aflăm următoarele: „Horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care este supus şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta să hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop.” Deci, Horepiscopul putea să hirotonească Preoţi şi Diaconi, dar să şi participe la hirotonii de Episcopi, însă nu fără binecuvântarea Chiriarhului Eparhiei unde se afla. Aici se vede destul de clar cum el, deşi era Episcop, trebuia să fie inferior unui episcop cu apucături de „singurel” şi „călugăr”. Până la apariţia călugărismului şi virusarea ierarhiei de către sodomiteni, hirepiscopii erau pur şi simplu episcopi. După ce au pus mâna „cei singuri” pe ierarhie, au început să se hirotonească unii pe alţii, pe grad de prietenie şi împerechere nefirească, discriminând şi marginalizând episcopii căsătoriţi din vechime.

Dacă până aici Horepiscopatul Apostolic era înjosit ca un rang episcopal demn de izolat, de la Sinodul al IV-lea şi până la al VII-lea, deja horepiscopilor li se luase şi dreptul de a mai hirotoni preoţi, decât cântăreţi şi ipodiaconi, ceea ce poate să facă orice arhimandrit sau protoiereu. Asta pentru întâietatea „singureilor”, care începeau să apuce pe deplin frâiele Bisericii. Argumentul „burlacilor” a fost acela că episcopii îşi lăsau urmaşi şi aşa se moşteneau scaunele episcopale; însă, constatând după aproape 1000 de ani ce fel au degenerat lucrurile, mai bine era ca Biserica să aibă fii şi nepoţi, cum şi Apostolii erau unii altora fii, nepoţi, fraţi, cumnaţi, decât să fie homosexuali camuflaţi în călugări şi care să adune în ierarhie numai indivizi cu apucături identice.

Puterea politică avea un interes major în implementarea cu orice preţ a homosexualităţii romane în Biserica Ortodoxă. S-a încercat prin marginalizarea episcopilor căsătoriţi încă de la Sinodul întâi şi până la al VII-lea; dar, nu s-a putut scăpa de ei sub nici un chip. Ei sunt menţionaţi, cum am spus, chiar şi la Sinodul al VII-lea Ecumenic; dar, strâmtoraţi şi trataţi ca nişte ţărani. De fapt, chiar şi astăzi ierarhii dubioşi şi bănuiţi de fapte imorale şi nefireşti, discriminează preoţii căsătoriţi şi-i înjosesc, pe când „cei singuri şi fără femeie” sunt puşi în lumină de sfinţenie aleasă, deşi aceasta nu există în nici un caz în tagma lor bolnăvicioasă.

Cum s-a ajuns la anularea Episcopatului familiar în cetăţi şi izolarea căsătoriţilor, în favoarea „singureilor”? Printr-o hotărâre dată de guvernul condus de împăratul Iustinian! Acest personaj (care şi-a canonizat amanta), a avut o implicare foarte mare în desfăşurarea Sinodului al V-lea ecumenic şi a altora locale. De pildă, iată ce imoralitate cere Sinodul al VI-lea, continuator al celui de-al V-lea: „Femeia celui ce se ridică la proşederea episcopiei, după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de bărbatul său, după hirotonia episcopiei cea pusă asupra lui, să intre în monastire, care va fi zidită departe de aşezarea episcopului, şi purtarea de grijă de la episcop aibă-o. Iar de se va arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoaria diaconiţei”[1]. Un Sinod predominat de necăsătoriţi, cere ca cei căsătoriţi să divorţeze, lucru pe care nu l-a spus nici unul dintre Apostoli şi nici Ucenicii nu au practicat despărţirea soţilor, pentru ideile homosexualilor. În mai multe perioade ale istoriei căsătoria a fost interzisă şi la clerici; însă, datorită abuzurilor pe care aceştia le făceau, a atras discreditarea clerului şi decăzuse în faţa lumii; aşa că hotărârile au fost anulate, iarăşi adoptate şi tot aşa, ca până la urmă să se ceară despărţirea de bunăvoie.

Iată câteva indicii ale vremii tulburi care se revărsa asupra Bisericii din acel secol. Ioan Postnicul (+595) nu se ştie cu exactitate când s-a născut; însă, se ştie că era un faimos bijutier, apoi a devenit diaconul Patriarhului. La moartea lui Eutihie în 582, el a fost numit patriarh, cu numele de Ioan al IV-lea, de către împăratul Tiberiu al II-lea, pe 11 aprilie 582. A rămas și în grațiile împăratului Mauriciu, care i-a urmat lui Tiberiu la sfârșitul anului 582. Ceea ce minte Sinodul al VI-lea ecumenic, este faptul că „politicienii nu se implică în viaţa Bisericii”… decât în toate treburile ei! Ioan Postnicul este autorul controversatelor canoane în care homosexualii primesc osândă mai puţină, decât cei ce se împreunează cu femei, pe care le-am amintit mai devreme. Dacă observăm perioadele vieţilor acestor „sfinţi”, constatăm că Sinodul al V-lea, convocat de împăratul Iustinian „pentru revizuirea întregii Biserici” (mai mult fiind vorba de modificare şi falsificare a unor texte şi istorii, decât revizuitoare), a avut loc în anul 553, aproape contemporan cu Ioan Postnicul, care a dus mai departe apucăturile „singuratice” şi de sfidare a rânduielilor fireşti, în favoarea pedepselor mai blânde pentru homosexuali. Este foarte interesant că Biserica de până acum nu a făcut nici o referire la Teodor al Mopsuestiei, care trăise în perioada Sfântului Ioan Gură de Aur, deci, mult mai înainte. Acesta se căsătoreşte după ce făgăduise călugăria şi ierarhii de atunci îl lăsase aşa, făcându-l chiar şi Episcop. La acest prim Sinod „revoluţionar” unde, oficial, se recunoaşte că s-a recurs la mult mai multe revizuiri, decât se cunoaşte, s-au gândit ca după 5 Sinoade adunate, tocmai la o distanţă de aproape 200 de ani, să dezgroape istoria şi să-l declare necanonic pe Teodor. Întrebarea este: dacă el era mort de aproape două secole; dacă Biserica nu i-a amputat faptul că s-a căsătorit după hirotonie, ba la făcut şi Episcop după câţiva ani, canonicitatea unde era? Să nu mai spunem că Teodor şi Ioan au fost prieteni, colegi de studii şi mai apoi au făcut un Sinod împreună, în Constantinopol şi nici nu s-a vorbit vreo dată de „necanonicitatea lui”. În deosebi, Sfântul Ioan Gură de Aur a avut o prietenie aleasă cu marele scriitor Teodor. Abia la Sinodul al VI-lea, brusc, fără să fi existat timp de 2 secole vreo condamnare, apar nişte scrieri împotriva lui, care cel mai probabil aici au şi fost redactate şi atribuite Sfântului Ioan. Dacă Sfântul Ioan l-ar fi condamnat, atunci de ce l-a făcut Episcop după ce se căsătorise? Cine minte?

 Revenind la discriminările dubioase ale „sfântului” Ioan Postnicul, care a fost ales la anul 582 de împăratul Tiberius, în scaunul de Patriarh (Tiberius neavând nici o legătură cu credinţa Ortodoxă), va trebui să vedem şi acest aspect: următorul Sinod, al VI-lea, adunat tot de puterea împărătească, mai exact de Constantin cel nou, la anul 680, la o distanţă de jumătate de secol după patriarhul Ioan Postitorul; deci, ideile erau continuatoare. În cadrul acestui Sinod  al VI-lea, episcopii „singuraei” hotărăsc să le impună episcopilor căsătoriţi să divorţeze de soţiile lor; deci, despărţind familii!

La iniţiativa împăratului Iustinian, în urma unei ordonanţe date de acesta, călugării şi homosexualii preiau frâul Bisericii şi episcopatul devine rezervat numai pentru „cei singuri”. De ce s-a ajuns aici? Pentru că tot puterea politică a făcut un experiment asupra creştinilor, înfiinţând fenomenul anahoretic, în care s-a dezvoltat cu repeziciune homosexualitatea. În secolul al VI-lea deja călugării căpătase o imagine deosebită, prin graţia puterii politice, care nu făcea altceva decât să distrugă şi să înrobească Biserica unei anumite orientări! S-au scris cărţi doar despre călugări „făcători de minuni” care zburau, mergeau pe ape, făceau minuni, sau când mureau se transformau în păsărele şi începeau să zboare pe fereastră (a se vedea exagerările Patericului Eg.)! Cu astfel de laude, călugăroşii „singuri” au început să ia amploare, încât lumea nu avea altă alternativă decât să-i vadă ca pe nişte Sfinţi. Calendarul a fost modificat în aşa fel încât toţi călugării apăreau în prima elită de „Sfinţi” iar numele celor 12 şi celor 70 de Apostoli fiind din ce în ce mai mult ascunse, lăsate în anonimat sau scoase de tot din Calendar. De acum era şi firesc, nu se mai mergea după rânduiala dogmatică a Apostolilor, nici după Liturghia lor – care este cel mai important ritual, în ceea ce priveşte comuniunea şi unitatea Bisericii –, nici după Învăţăturile Ucenicilor Apostolilor, ci după ale călugărilor şi ale „singurilor”.

Dacă urmărim cu atenţie fiecare călugăr care şi-a lăsat Canoanele în cartea numită „Pidalion”, inevitabil găsim aproape la fiecare referiri la bărbat şi femeie, trăirea cu femeia, curgerea de sânge la femeie, sfaturi despre cum să-ţi iubeşti femeia şi când să faci asta. De unde şi până unde, un călugăr pătrunde aşa de amănunţit organul femeii să-l vadă el când are probleme, sau când nu are; de unde pătrunde el atât de mult cu mintea, încât să hotărască când se culcă soţul cu soţia şi când nu se culcă? Ori este călugăr şi nici măcar cu gândul nu se duce spre nevoia femeii, ori stă cu nasul numai în ea şi la 10-15 canoane, iarăşi găsim o parte femeiască, care ori se culcă cu cineva, ori nu. Obsesiile sexuale (ale homosexualilor care se prefac a fi moralişti) se găseşte în întregul Pidalion. De ce? Pentru că, în intenţia lor de a se arăta „împotriva sexului” ei vorbesc NUMAI DESPRE SEX! Luaţi un Pidalion şi urmăriţi cuvintele „împreunare”, „culcă”, „femeie” şi găsiţi sute de canoane. Chiar dacă fiecare obsedat dă cam aceleaşi canoane, acestea dau bine la public, la sfatul călugărilor trecuţi pe starea de lucru manual sau de fapte mult sub limita moralităţii! Trebuie să fim şi conştienţi de faptul că lumea descoperea de acum că pământul nu este pătrat; descoperă că dincolo de stratul de ozon nu este apă; că soarele nu este satelitul lunii şi că lumina nu vine de la lună nici ziua şi nici noaptea şi se făceau descoperiri majore în medicină, filozofie, etc. Într-un cuvânt, oamenii din acele vremuri nu erau chiar atât de proşti şi nomazi, coborâţi din copac, încât să le explice un călugăr cum să se spele femeia, ci aveau deja paşi măreţi spre aprofundarea multor materii şi multor înţelepciuni. Nu-şi avea deloc rostul să vină un călugăr (trecut pe lucru manual sau pe dos), să dea sfaturi despre cum să trăiască un bărbat cu o femeie (dar el, care numai cu gândul la asta şedea, era fecior… fără să specifice şi unde era).

Trecând peste subiectul homosexualilor şi cum au ajuns să predomine Biserica medievală şi chiar cea contemporană cu noi şi cine ştie câte alte secole vor rămâne în fruntea ei, va trebui să ne oprim la acest Sinod al VI-lea, care a fost şi ultimul factor vinovat în falsificarea Sfintei Scripturi şi în reformarea întregii Biserici. Acesta a durat extrem de mult, din luna noiembrie a anului 680 şi până în luna septembrie a anului 681. Despre acest Sinod ni se scrie că a fost condus în decursul a 18 şedinţe personal de împăratul Constantin al IV-lea. Dacă stăm să ne uităm în hotărârile acestui Sinod, care a durat atât de mult, vom descoperi cu stupoare că în urma lui au rămas doar 102 canoane, majoritatea dintre ele fiind pur şi simplu copiate de la alte Sinoade, subiecte care mai fusese discutate până în acel moment. Suspectarea acestui Sinod că nu a urmărit altceva decât camuflarea unei reforme ascunse în Biserica Ortodoxă, ia amploare mai ales că în acest Sinod sunt alungaţi şi marginalizaţi Episcopii căsătoriţi, rămânând să discute doar împăratul şi „cei singuri”. Fireşte că şi la acest Sinod toţi călugăraşii tineri sau bătrâni, au fost canonizaţi în masă, fără să mai conteze dacă erau Sfinţi sau nu, toţi au fost introduşi în calendar( pe 25 iulie cei de la Sinodul al V-lea; pe 23 ianuarie cei de la Sinodul al VI-lea). Ca şi în Sinodul al V-lea, unde Iustinian şi-a canonizat amanta şi apoi şi el apare ca sfânt încă din timpul vieţii, însuşi împăratul Constantin al IV-lea a fost şi el trecut la grămadă cu călugării de la Sinodul al VI-lea, doar pentru ca lumea să se rezume la manipularea „ascultătoare” care să se tema de a cârti împotriva unui „sfânt”.

Problemele controversatului Sinod ecumenic al V-lea au existat încă de la început, pornind de la faptul că împăratul Iustinian conducea Biserica şi patriarhii şi episcopii aveau un rol secundar. În problema semnării anatemelor împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Teodoret din Cir şi a lui Iba de Edessa, care a argumentat căsătoria lui Teodor, scrie că împăratul Iustinian a forţat episcopii prezenţi la acest Sinod să le semneze. Patriarhul Mina al Constantinopolului s-a opus semnării acestor 3 anateme bazate strict pe căsătoria lui Teodor şi apărătorii lui, cât şi contra apărătorilor căsătoriei la modul general. S-au mai opus şi alţii, despre care scrie astfel: „Zoil, patriarhul Alexandriei, Efrem, patriarhul Antiohiei şi Petru, patriarhul Ierusalimului au cedat şi ei, după o scurtă rezistenţă. Dintre ceilalţi episcopi, cei care au semnat au fost răsplătiţi, iar cei care au refuzat, au fost depuşi din scaun sau au trebuit să se ascundă”[2]. După trecerea timpului, hotărârile acestui Sinod dictatorial, al V-lea ecumenic, condus de împărat împotriva moralei creştine şi a hotărârilor Sinodului din Calcedon, au fost şterse din istoria Bisericii şi scoase din „Pidalion”. În ceea ce priveşte hotărârile Sinodului al VI-lea, care a durat un an de zile şi a avut ca obiectiv revizuirea întregii Biserici, a Sfintei Scripturi a Noului Testament şi privilegierea mai intensă a „celor fără femeie” în tagma ierarhică, au fost tăinuite şi îngropate mai adânc, încât până în ziua de astăzi să nu mai existe nici măcar un indiciu despre cum a arătat istoria înainte de acest Sinod. Practic, istoriile sunt scrise pe placul împăratului, Noul Testament este revizuit tot pe placul lui, iar căsătoria ierarhilor nu era văzută atât de necuviincioasă de Patriarhii bătrâni ai Bisericii sau de unii Episcopii, cât erau privită extrem de negativă de către Iustinian. De aceea nu au fost acceptate în totalitate la Sinodul al V-lea, ci abia la al VI-lea, după cum scrie că cei ce nu au dorit să semneze, au trebuie să fugă să nu fie omorâţi, atât de creştin era acest împărat şi atât de creştinesc a fost Sinodul. Tocmai cei ce nu au semnat ereziile împotriva familiei creştine, făcute de acest amant al Teodorei, sunt lăsaţi uitării şi Sinoadele eretico-iudaico-ortodoxe de astăzi îi venerează nu pe cei care au luptat să păstreze moralitatea în Biserică, ci pe cei ce le-au croit lor, celor „dubios de singuri” drum să se instaleze la conducerea ierarhiei de pe toată faţa pământului.

Ortodoxia s-a clădit, frumos pe rădăcinile Sfinților Apostoli și s-a dezvoltat pe umerii Sfinților Ucenici, până la Sfinții Haralambie, Spiridon, Nicolae și alții, care au slujit Lui Dumnezeu cu dragoste, bunătate și dăruire. Ca mai apoi să vină călugării, care să aducă robie, cruzime, răutate, brutalitate, manipulare și fapte împotriva Sfântului Duh. Azi, despre ce Ortodoxie vorbim, când dihonia și iudaismul a acoperit fiecare dintre cei 70 de Apostoli și Sfinți, umbrind de la Liturghie până la Taine și rânduieli, după placul puterilor politice de ieri și de azi? Mai este ea Ortodoxie, sau nu?

[1] Sinodul VI Ecumenic; canonul 48.

[2] Liberatus din Cartagina, Brev., 24; Facundus de Hermiana, Def., II, 3 și Cont. Moc.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: