Cap. 14. Dumnezeul Om – Iisus Hristos, nu este condiţionat de profeţii criminali! Profeţii care nu se referă la Iisus Hristos. Evreii pleacă în ţara filistenilor din cauza foametei.

O altă erezie este aceea de a face legătura dintre Mântuitorul şi una dintre metaforele Vechiului Testament. Nu de puţine ori teologii de astăzi menţionează „proorociri” împlinite. Totuşi, să privim şi acest detaliu arhicunoscut în creştinism: Hristos „se va naşte din Nazaret”. În realitate, profeţia nu se referă la un nazarinean, ci la un nazireu: „Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu şi va începe să izbăvească pe Israel din mâna Filistenilor” (Judecători; cap. 13; vers. 5). Conjunctura profetică era aceea că evreii au căzut în mâinile filistenilor pentru o perioadă de 40 de ani[1]. Cum au ajuns în lagărele Filistenilor?

„Şi a mai trăit Avraam în ţara Filistenilor zile multe, ca străin” (Facere; cap. 21; vers. 34).

Evreii s-au dus să locuiască acolo pentru că nu aveau teritoriu propriu. Iniţiativa lui Avraam de a-şi construi propria ţară eşuase încă de la început. Aici vom afla că au mers de bunăvoie, constrânşi de sărăcie. Iată ce scrie Moise: „Şi a fost o foamete în ţară, afară de foametea cea dintâi, care se întâmplase în zilele lui Avraam. Atunci s-a dus Isaac în Gherara, la Abimelec, regele Filistenilor. Atunci Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Să nu te duci în Egipt, ci să locuieşti în ţară, unde-ţi voi zice Eu. Locuieşte în ţara aceasta şi Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, că ţie şi urmaşilor tăi voi da toate ţinuturile acestea şi-Mi voi împlini jurământul cu care M-am jurat lui Avraam, tatăl tău. Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea; şi se vor binecuvânta întru urmaşii tăi toate popoarele pământului”[2]. Isaac folosea şi el trucul care vorbea în numele Lui Dumnezeu, iar poporul nu avea voie să caute să vadă dacă nu este vreun escroc. Dacă încerca măcar să cârtească, era ucis, pentru o mai pătrunzătoare manipulare. Astfel, oamenii erau constrânşi prin frică.

Ajunşi în ţara Filistenilor, se aşează aici o vreme. Oamenii sătui de promisiunile mincinoase ale lui Avraam care niciodată nu se adevereau, Isaac încearcă să-i convingă „să-i mai dea o şansă” şi să nu-l păsărească, după cum intenţionau să meargă în Egipt să trăiască mai bine. Întrebarea este: mai devreme am vorbit despre faptul invocat de Isaac că Dumnezeu i-a impus să nu se teamă şi să plece în Egipt. Acum observăm că divinitatea iar are probleme de memorie, se contrazice şi nu-l mai trimite în Egipt, ci îl îndeamnă să rămână în ţara Filistenilor.

Văzând Isaac că ţara Filistenilor este destul de bogată, s-a gândit să-i convingă pe oameni să rămână, să se înmulţească acolo, iar când vor fi suficienţi de mulţi, să atace poporul, să-l omoare şi săîi ia teritoriul. El apelează la tehnica arhicunoscută de „promisiune profetică”, cum că Dumnezeu le-ar fi promis că vor fi şi ei un popor mare, „cât numără stelele cerului”, ceea ce nu s-a mai întâmplat nici  până în zilele noastre. Şi-au urmărit scopul o perioadă de timp, doar că, în momentul în care au considerat că sunt suficient de puternici şi mulţi, încât să-şi omoare gazda şi să-i ia teritoriul, evreii au trecut la arme. Încă o dată instinctul i-a înşelat. Astfel, au ajuns în închisorile Filistenilor, care-i primise cu bună credinţă să nu moară de foame prin deşert.

Psihologia conducătorilor politici era simplă, dar, oscilând cu repeziciune, reuşea să-şi capteze încrederea şi atenţia poporului, în mare parte formaţi din păstori şi agricultori. Iniţial liderul se prefăcea că este Dumnezeu acolo şi le vorbeşte. Îi îndemna să treacă la luptă, cu promisiunea că vor cuceri ţara Filistenilor, care-i primise în gazdă. Doar că nu reuşeau să-şi desăvârşească planul şi lucrurile se schimbau brusc: „Şi fiii lui Israel au făcut iarăşi rele înaintea ochilor Domnului şi i-a dat Domnul în mâinile Filistenilor pentru patruzeci de ani” (Judecători; cap. 13; vers. 1). Simplu: dacă nu au reuşit să-i învingă pe cetăţenii care-i primise în ţara lor, conducătorul politic le explica şi de ce au pierdut bătălia: pentru că au făcut păcate înaintea Lui Dumnezeu. De parcă era o virtute să găzduieşti la cineva, să-l omori şi să-i iei casa?!

Ajunşi în temniţele din ţara Filistenilor pentru 40 de ani, pentru a-şi recăpăta libertatea mai apoi, conducătorul frustrat, le profeţeşte să nu se lepede de el, ci să-i fie slugi supuse căci vor fi un popor mare şi că el a vorbit asta cu Dumnezeu.

Revenind la profeţia desprinsă din context şi vârâtă în Noul Testament, în Evanghelia de la Matei, teologii au căutat să determine oamenii să vadă doar versetul, nicidecum să citească tot acel capitol în care sunt prezente multiple crime, interese meschine de cucerire a unei ţări după ce cerşiseră cazare, mâncare şi trai bun! Dar, să vedem concret, încă o dată, pentru a înţelege cât ne-a minţit teologia iudaizată despre subiectul profeţiei că „se va naşte din Nazaret” şi totuşi, Hristos s-a născut în Betleem şi nu pentru a-i elibera de Filisteni!

Nici măcar ideea în sine nu se îndreaptă către Hristos, pentru că poporul evreu a căutat cumva să-şi tortureze gazda, ceea ce Dumnezeu nu ar fi tolerat, cum s-a întâmplat cu „dumnezeul ascuns care le vorbea” şi care le-a impus să meargă să ucidă bătrânii şi copiii, că le va da tot Babilonul, iar după ce au omorât acei oameni nevinovaţi, nu au mai cucerit nimic, ci au căzut în temniţele caldeilor[3]. Deci, Dumnezeu nu avea cum să-i mintă sau să facă glume proaste, ei căzând atât de repede şi cu repetabilitate prin temniţele tuturor popoarelor pe care încercau să le bată. Ce divinitate făcea aceste glume ciudate cu ei? Divinitatea satanică! Profeţia nu şi-a mai avut logica după ce au trecut cei 40 de ani şi au ieşit din lagărul filistenilor fără să-i mai elibereze nici un nou profet nazireu cum îi minţise din nou Isaac.

Ulterior evreii au plecat de la Filisteni, au mers în Egipt, unde au stat o perioadă de timp, incertă, pentru că Vechiul Testament are două perioada diferite: „Atunci a zis Domnul către Avram: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani; dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă” (Facere; cap. 15; vers. 13-14). Şi un alt verset unde zice că: „Timpul însă, cât fiii lui Israel şi părinţii lor au trăit în Egipt şi în ţara Canaan, a fost de patru sute treizeci de ani” (Ieşirea; cap. 12; vers. 40). Este remarcabil faptul că aceste texte sunt scrise de acelaşi autor care însuşi se contrazice, nemaifiind loc de „insuflare divină”. Dacă privim mai cu atenţie primul verset, vedem o altă promisiune neîmplinită:  „după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă”. Evreul tot evreu rămâne! Scopul conducătorului politic era încă de la bun început stabilit: mergem la egipteni, mâncăm şi bem la casa lor, trăim bine şi ne înmulţim, apoi le luăm toată averea şi o rupem la fugă. Lucrurile nu s-au mai adeverit, profeţia nu s-a mai împlinit şi evreii pleacă din Egipt spre o ţărişoară mai mică, poate-poate o vor cuceri pe aceea. În concluzie, au plecat cu traista goală din Egipt şi n-au mai reuşit să fure „avere multă”. Altceva decât crime, violuri, lipsă de Dumnezeu şi furtişag, cu ce se evidenţiază acest popor nomad? Cu minuni fascinante… că doar altfel, cum ar fi avut credibilitate dacă nu era vreo zână, sirenă sau vreun om care zboară ca un elicopter sau se transformă în staţie de pompare a apei?

[1] Judecători; cap. 13; vers. 1.

[2] Facere; cap. 26; vers. 1-4.

[3] Ieremia; cap. 52; vers. 8-11.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: