Cap. 15. Puterea politică cucereşte creştinismul.

Creștinismul Apostolic se răspândește cu repeziciune în întreaga lume datorită celor 12 Apostoli primari şi a celor 70 de Apostoli şi Ucenici ai Mântuitorului. Aceştia vesteau lumii „Evanghelia rostită” şi nicidecum scrisă; Evanghelia rostită, născută din trăirea lor înaltă, aleasă şi exemplară. Oamenii, în ciuda dispoziţiilor puterii politice din fiecare ţară, făceau tot ce le stătea în putere şi îmbrăţişau creştinismul. „Religia” acestor Apostoli le aducea ceva ce nu aveau alte confesiuni, le aducea pace permanentă, dragoste nesfârşită şi un Dumnezeu iubitor, care se lasă pe El însuşi, pentru dragostea ce le-o poartă oamenilor. Faptele Ucenicilor dovedeau în sfârşit căci „cum este turma, aşa le este şi păstorul”. Dacă păstorul unor oi se îngrijeşte de ele, acelea sunt curate, îngrijite, hrănite; dacă nu, oricine va putea vedea diferenţa.

Ajuns la apogeul anilor 200-250, creştinismul trece prin cea mai mare perioadă de înflorire. Deşi au fost mii de creştini martirizaţi pentru Credinţă, deşi statul nu-i privilegia, ei nu deznădăjduiau „şi nu le păsa că preoţii creştini nu au salariu de la stat” ca în ziua de astăzi. Aceşti oameni, îndrăgostiţi de trăirile alese şi pline de smerenie şi bunătate ale Ucenicilor Sfinţilor Apostoli, îl îmbrăţişau pe Hristos şi deveneau creştini prin Botez. Puterea politică vede în creştinism o rivalitate, pentru că lumea nu va mai avea să aducă animale la temple, care să fie jertfite idolilor, bani în vistieriile mai marilor clericilor şi astfel, industria „cu venituri din credinţă” avea să cadă văzând cu ochii. Oricât au încercat ei să stopeze creştinismul, pe cât de mult îi persecutau pe creştini, pe atât de mult se înmulţeau.

După anii 200-250, împăraţii ajung la concluzia că acest creştinism apostolesc nu are cum să fie învins; dar, cumva trebuie găsită o cale prin care să pătrundă în el. Oamenii care se închinau la temple deja erau tot mai puţini. Numărul păgânilor rămânând în inferioritate, deja nu mai stârneau nici un interes pentru împărat sau domnitor. Ademenirea creştinismului într-o capcană era principala lor preocupare! Să fie oare edictul de la Milano? Nicidecum! Acela a fost mult mai târziu. Acela nu a avut nici un fel de efect asupra libertăţii creştinilor, ei câştigându-o cu mult timp înainte, în preajma anilor 200-250, prin faptul că s-au înmulţit şi au asimilat toate culturile păgâne aproape în întregime.

Puterea politică a fost conştientă că acest „fenomen” nu are cum să fie stopat; dar, nici nu puteau să-şi arate parşivismul dintr-o dată. Experimentul a continuat prin numeroase execuţii de creştini, care, era o strategie a lor de nu trezi vreo suspiciune creştinilor, să nu-şi dea seama nimeni că puterea împărătească urmăreşte să domine creştinismul. Împărăteasa Iulia Avita Mamaea (180-235) şi fiul ei, Alexandru Sever (208-235) sunt unele dintre personalităţile politice ale vremii, care se arată interesate să-l susţină financiar şi politic pe Origen (185-154), pentru a alcătui textul nou-testamentar, deşi familia şi guvernul lor nu erau creştini, ci dimpotrivă, tortura şi ucidea creştini. Aceştia, văzând amploarea pe care o luase creştinismul în imperiul Roman, au căutat primordial să-şi formeze un plan eclesiologic. Origen era cel mai potrivit sclav, putând face diversiunea, fiind teolog.

În perioada cât Alexandru Sever şi împărăteasa Iulia au căutat cu orice preţ să pună mâna pe cârma Bisericii, creştinii, clerici sau mireni, care îşi dădeau seama de interesele murdare ale acestora, erau arestaţi, torturaţi şi ucişi, chiar şi înaintea poporului, pentru a inspira teama şi ascultarea ne îndoită faţă de împărăţie. Clement Alexandrinul, care iniţial acceptase compromisurile împărăteşti, fără pretenţia de exagerări, îşi revocă hotărârea şi este aruncat din şcoala din Alexandria, pentru a nu le insufla noilor teologi, ideea că Origen are să schimbe radical toată scriptura Noului Testament. El este asasinat în ascuns, în anul 215. Numărul istoricilor şi cercetătorilor creştini, care mor suspect în aceşti ani este foarte consistent şi orice om poate studia perioadele şi anii din sinaxarele bisericeşti. În perioada domniei lui Alexandru Sever (222-235), au fost executaţi foarte mulţi creştini, cum ar fi Sfânta Muceniţă Tatiana, rudele ei şi tatăl acesteia, în anul 225 pentru că aveau funcţii publice şi adoptase creştinismul ne-origenist, care era considerat o înjosire a autorităţii de stat; Sfânta Muceniţă Martina, fecioara (226); Sfinţii Mucenici Felix, soţia sa Blanda cu toată familia; senatorul Simplicius şi cei 70 de membri ai familiei sale (de la cele mai îndepărtate, la cele mai apropiate rude), toţi au fost executaţi pentru că au trecut la creştinism ocupând funcţie publică); preotul creştin Asterie de la Ostia, care nu a primit origenismul şi a fost ucis de gărzile împăratului Sever; Chiriac, Diocleţie, Simfronie şi Dochim, executaţi în 229 şi mulţi alţi Sfinţi Mucenici.

Dinastia Severilor este una dintre cele mai importante şi totuşi, ţinute în taină de către Bisericile Ortodoxe. Acest finanţator al lui Origen pentru întâia iudaizare a creştinismului, falsificare a învăţăturilor Noului Testament şi subjugarea mozaică asupra creştinismului, avea să aibă şi un temei familiar. Tatăl lui Alexandru Sever, Marcus Julius Gessius Marcianus a fost Promagistrat în Siria, stat care era predominat de evrei şi unde se perpetuau şi foarte mulţi creştini. Acesta moare în anul 218. Nu se ştie cu exactitate dacă familia lor era de evrei, întrucât poziţia faţă de infiltrarea strategică în cadrul creştinismului era atât de mult râvnă. Ulterior, după moartea lui, prin intermediul lui Origen, Alexandru Sever şi mama lui Iulia reuşesc să îndeplinească acest plan parşiv.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: