Cap. 16. Păgânizarea creştinismului, falsificarea sărbătorilor şi împrumutarea unor zei din antichitate, cu nume de „sfinţi”, la dispoziţiile Sinoadelor. Cine este Ilie Tesviteanul în realitate?

Origen are foarte multe scrieri contradictorii; însă, cel mai controversat este textul biblic, pentru că dinaintea acestuia, nu s-a mai găsit nici un manuscris, toate fiind distruse. Făcând o paranteză de la subiect, trebuie numaidecât să vedem ceea ce scrie despre creştinarea dacilor, implicit a românilor: „Ce vom zice însă de Britani sau de Germani care sunt lângă Ocean sau de barbarii Daci şi Sarmaţi dintre care cei mai mulţi n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei, dar îl vor auzi cu timpul?”[1] Prin acest cuvânt şi-ar demonta singur ideea că în culegerea sa biblică scrie clar că Sfântul Apostol Andrei a predicat în aceste locuri şi i-a creştinat pe daci. Dar, dacă Origen dorea să spună altceva? Dacă el se referea că dacii încă nu au auzit de învăţăturile pe care el le propagă şi sunt favorizate de împărăţie?

După ce păgânii s-au împuţinat şi nu au mai prezentat un interes pentru puterea politică, aceştia devin din călăi, victime şi încep să fie creştinaţi cu forţa de către împăraţi. Unul dintre împăraţii bizantini care niciodată nu a înţeles creştinismul ca o religie pacifistă, a fost împăratul Constantin cel mare. Acesta a trecut la forţarea tuturor păgânilor, câţi mai rămăsese în imperiul Bizantin, să treacă la creştinism. Acesta nu doar că era adeptul arianismului; dar, schimbările care aveau să fie făcute în Biserică, în mod forţat, aveau să-l arate total dezechilibrat în doctrină. De pildă, el este iniţiatorul convertirii păgânilor la creştinism cu tot cu obiceiurile şi doctrinele lor. Pentru adepţii zeului Mithra[2], care îl omagiau pe 25 decembrie ca fiind ziua lui de naştere. Sextus Iulius Africanus (creștin din secolul III) schimbă data  Naşterii Mântuitorului din primăvară, în iarnă, la anul 221. Astăzi nu se mai ştie cu exactitate în ce timp serbau creştinii Naşterea Lui Hristos. Adeptul acestei reforme mithraniene a fost și Constantin cel Mare, care o impune cu torturi și cruzime tuturor creștinilor, în special donatiștilor care nu o acceptaseră. De evidenţiat este şi faptul că mitra episcopală apare tot în perioada împăraţilor bizantini, care aveau evlavie la acest cult al zeului Mithra. Denumirea „Mitra” în toate limbile vorbite de creştini se pronunţă la fel. În greacă – Μίτρα, în latină – Mitre, în limbile slave Митра/Мітра, etc. Denumirea „coroanei împărăteşti” aşezate pe capul unui Patriarh al acelor epoci închipuia fără îndoială zeul Mithra, din mai multe puncte de vedere. De pildă, cultul ierarhilor autocefali, cu dreptul de a schimba credinţa, dogmele şi toată esenţa scripturii, apare cu acelaşi tip de administraţie „bisericească” din cultul lui Mithra, care avea o formă de a se guverna prin luarea de hotărâri dogmatice, de către un număr redus de iniţiaţi, care constituiau un fel de sinod. Forma mitrei episcopale, de pildă, provine din cultul sumerian şi era înfăţişată ca fiind o coroană a unor persoane demonice, a unui vrăjitor, ghicitor, etc. Aspectul a fost preluat mai apoi şi de iudei sau de alte culte apărute mult mai târziu.

Constantin cel mare a devenit creștin și pentru faptul că religia era de ani buni o majoritate în întregul imperiu, iar păgânizarea și iudaizarea creștinismului nu începe și nu se termină cu data de 25 decembrie. Reformarea creștinismului începe domol în perioada lui Origen și ia amploare în perioada lui Constantin. Această reformă nu a adus nici un beneficiu Ortodoxiei, ci dimpotrivă, adevărul Noului Testament a fost revizuit și în biografia Mântuitorului au fost introduse alte povești, pe care teologii, așa-ziși sfinți, le preluau din culturile teologice ale zeităţilor. Iată doar câteva aspecte ale falsificării:

Zeiţa Isis (1500 î.Hr). Aceasta a fost soţia lui Osiris. Cultul ei susţinea cu 1500 de ani înainte de Naşterea Lui Hristos că ea l-a născut pe Horus fără a avea vreo împreunare cu Osiris, pe care de altfel îl înviase după câteva zile de când acesta a murit. Naşterea lui Horus a fost vestită, în mod fantastic de „coppy-paste”, de către steaua Sirius, care a strălucit pe cer încă de dimineaţă până când s-a născut Horus. Seth încearcă să-l ucidă pe pruncul născut, pentru că îi era teamă să nu-i cucerească tronul mai apoi. Osiris o îndeamnă pe Isis să fugă într-o localitate din Egipt să stea acolo până ce va muri Seth. Nefericirea face că introducerea acestei poveşti în biografia Mântuitorului, să falsifice cu desăvârşire modul şi circumstanţele în care s-a născut, devreme ce origenismul introduce povestea zeiţei Isis în biografia lui Iisus (coincidenţă de nume). Mai mult de atât, nefericirea face ca în perioada lui Horus să existe Seth, pe când în capitolul biblic completat în secolul al III-lea, „pentru a fi mai impresionant”, Irod era deja mort şi Arhelau era la tetrarh. În cultura vechilor egipteni Horus a fost născut în urma unui foc nearzător care l-a zămislit în pântecele mamei sale Isis. Mai târziu, împăraţii preiau ideea şi dezvoltă personalitatea Maicii Domnului sub aspectul „Rugului nears”. Egiptul antic susţinea că Horus avea abilităţi extrem de minunate, mergând pe apă, redând vederea orbilor, scoţând demonii, făcând numeroase fapte bune, etc. Împăraţii creştini au profitat de ocazia că acest cult nu prea mai avea adepţi, fapt pentru care le-au adus argumente şi surse aşa-zişilor sfinţi părinţi, care să introducă aspectul de „vrăjitor miraculos” în Noul Testament. Chiar dacă poveştile acestea nu au nici o conotaţie negativă, simpla lor introducere în Noul Testament înseamnă falsificarea lui.

Alte idei care persistă şi astăzi în teologia fals-ortodoxă, este aceea că Apostolii botezau doar în perioada Postului Mare, înainte de Paşti. Ideea a fost însuşită din cultul lui Mithra, perioada de iniţiere tot prin botez a noilor membri se făcea în perioada Martie-Aprilie. Mai mult de atât, Pascalia de la Sinodul I Ecumenic nu are nici un temei din perioada Apostolică şi nu este înfăptuită de Apostoli, ci provine tot din cultul lui Mithra, care era sărbătoare a fertilităţii, în anumite regiuni fiind serbată prin jertfirea unor iepuri (simbol al fertilităţii de origine animală) şi petrecerea ouălor (simbol al fertilităţii păsărilor). Preoţii acestei confesiuni erau primiţi ca şi valizi, printr-o formă de ecumenism primitiv, în perioada Fericitului Augustin, care şi el îi recunoaşte în diferite scrieri ale sale[3], deşi aveau o cu totul altă divinitate, chiar dacă aveau tot 7 taine. Dacă ei egalizau cu culturile păgâne, nu-i de mirare de ce se urmărea tratarea sutelor de doctrine noi, nouţe şi iarăşi noi, la fiecare dintre ele căutând să dezbine din nou Biserica, găsind soluţia de a da anateme, afurisiri şi caterisiri pline de răutate etc.

Alt adaos în Evangheliile Noului Testament este preluat din cultura Indiei antice, relatat într-un fel de scriptură intitulată „Mahabharata” şi a fost practicat cu mult înainte de Hristos. Zeul Krishna (कृष्ण) s-a născut la 3228 î.Hr, în noaptea de 19 spre 20 iulie. Mama sa, Devaki, s-a căsătorit cu tâmplarul Vasudeva. Amândoi ascund pruncul să nu fie ucis de regele Kransa, care îşi doborâse propriul tată şi se temea ca la rândul lui, fiul lui Devaki, sora sa, să nu-i ia locul. Mama şi tâmplarul ascund pruncul. Acesta este adoptat de o familie de păstori şi îşi pierde urma într-o localitate numită Vrindavana. Aici el îndeamnă oamenii să lepede zeitatea care era divinizată de cultul oficial. Aceştia erau învăţaţi să strângă cu mare grijă toată recolta, să o depoziteze şi o dată pe an să o aducă jertfă zeului Indra. Faptul că din munca lor mâncau la limita existenţei, atât ei cât şi animalele lor, şi nu dădeau tot la preoţii templului, era considerat un păcat obişnuit şi iertat. Dacă, însă, aduceau la altar mai puţin decât consumau ei, atunci era o faptă extrem de gravă. Krişna, înţelept fiind, le spune că acest zeu nu există şi jertfele nu sunt arse, ci valorificate de către cei ce-i manipulau. Oamenii văd în el un zeu eliberator pentru că satele trăiau doar din resturi, de frica zeului din cer, foametea şi sărăcia făcând ravagii. Krişna aduce bogăţia şi prosperitatea locului, convingând oamenii să-şi păstreze grânele şi animalele.

Asemănarea izbitoare a biografiei  lui Krişna cu a lui Ilie Tezviteanul îţi demontează un mit pe care chiar şi evreii tot de la indieni îl preluase, acest proroc fantomă, care nu a existat  niciodată. Mai mult de atât, dacă zeul Krişna se naşte în noaptea de 19 spre 20 iulie, coincidenţa face ca în această zi să fie pomenit, culmea, Sf. Ilie Tesviteanul în calendarul Ortodox al „sfinţilor părinţi”, care se închinau la zei budişti, indieni şi egipteni şi îi camuflau cu diferite nume în calendarul Ortodox. Ilie din Vechiul Testament omoară proorocii eretici; Krişna din cultura indiană îi omoară pe mai mulţi demoni care aduceau necazuri. Într-un final, Krişna moare şi se înalţă la cer. Izbitor de irelevantă sună şi povestea lui Ilie, care se înalţă la cer cu o căruţă fermecată şi nu mai coboară de acolo. Acestea erau povestioare care aveau o atracţie foarte mare pentru oamenii de atunci, între 30 şi 50 de ani; astăzi fiind total invers, fiind extrem de interesante pentru copiii între 3 şi 5 ani, epopei care conţin unicorni, cai care zboară, zâne, sirene, balauri şi altele asemenea. Nu-i de mirare că indienii şi evreii nu aveau alte preocupaţii decât să fie slugi conducătorilor politici, indienii cu vacile, iudeii cu oile şi caprele. Krişna s-a născut în anul 3228, a trăit 126 de ani şi a murit în anul 3102 î.Hr, adică în urmă cu 5119 de ani. Faptul atestă că Moise, mult mai târziu, adoptă cultul lui Ilie Tesviteanul, cu doar 1000 de ani înainte de Hristos, deci, cu 2102 mai târziu decât relatarea indiană.

Imperiul Roman avea un zeu numit Attis, care ar fi înviat pe data de 25 martie. Puterea împărătească bizantină, de origine romană, introduce sărbătoarea Bunei Vestiri pe data de 25 martie, pentru a lăsa noi indicii asupra unor culturi păgâneşti din trecut, care aveau biografii similare cu cea falsificată în Evangheliile Noului Testament. De amintit este şi faptul că în această zi, romanii tăiau câinii la temple şi îi ardeau cu parfum de tămâie.

O altă sărbătoare păgână, suprapusă de împăraţii care au acaparat conducerea Bisericii Creştine, este aceea numită „Epifania” şi omagia venirea a 3 magi (vrăjitori) la naşterea pruncului nou născut Mithra pentru a-i aduce diferite daruri. Împăraţii „creştini” au suprapus Epifania cu sărbătoarea Botezului Domnului. Evenimentul din Noul Testament are mai multe adaosuri păgâne. De pildă, de ce a fost aşezată pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul, în luna ianuarie şi care este explicaţia istorică, vizibilă dar datorită manipulării, necunoscută? Aici trebuie să remarcăm şi faptul că, falsa prezenţă a unor 3 magi (vrăjitori) persani la Naşterea Lui Hristos, a fost o plagiere a lui Origen, vârâtă în biografia Mântuitorului.

Înainte de a înţelege sărbătoarea Epifaniei de pe 6 ianuarie, va trebui să ne întoarcem în urmă, la ziua de 25 decembrie. Această zi, care a fost adoptată ca fiind ziua Naşterii Lui Hristos, era un unic fel al lui Sextus Iulius Africanus în 221, de a avea impresia că şi creştinismul este un soi de idolatrie, o religie cu care poţi manipula lumea şi atât, fără să creadă prea tare în Hristos. El stabileşte data de 25 decembrie nu pentru că atunci s-ar fi născut. Fericitul Augustin vorbeşte despre o zi aproximată în luna mai, iar alţi teologi ai vremii între martie şi aprilie. Constantin îşi arată antipatia faţă de credinţă şi interesul lui faţă de manipularea creştinilor şi a păgânilor, deopotrivă şi de alta.

De ce această dată? Pentru că pe data de 25 decembrie se născuse, culmea, exact 12 zeităţi din antichitate: Horus, Osiris, Attis, Krishna, Zoroaster, Mithra, Prometheus, Heracles, Dionysus, Tammuz, Adonis şi Hermes. Astfel, Constantin nu vede altceva în creştinism decât un ecumenism bun de manipulat oamenii care credeau în aceste divinităţi.

Sărbătoarea Epifaniei/Epihaniei/Bobotezei este aşezată pe 6 ianuarie din mai multe motive istorice. De pildă, în această zi era sărbătorit zeul Ianus, un zeu care avea două capete în mitologia antică, romană, cu una privea înainte şi cu cealaltă în urmă. Sărbătoarea lui Ianis a fost suprapusă cu Sfântul Ioan şi cu Boboteaza, pentru asemănarea iconografică: fiind pictat că-şi ţine capul în mână (două capete într-o Icoană), asemănător zeului Ianus. La această dată de 6 ianuarie în Alexandria era sărbătorită zeiţa Aiona. Mai mult de atât, denumirea de Ianuarie a fost dată de către romanii din vechime, în cinstea acestui zeu, Ianus. Astfel, creştinii nu mai sărbătoresc nici Naşterea şi nici Botezul Domnului la datele exacte, ci la sărbătorile păgânilor. Întrebarea este: Dacă creştinii din ţările arabe n-ar mai dori să serbeze data Naşterii Lui Hristos, decât pe data naşterii lui Mohamed, atunci ar constitui asta o erezie? Cu siguranţă, schimbarea calendaristică ar aduce mari acuze de erezie! În aceste condiţii, sfinţii părinţi, care au schimbat calendarul şi rânduiala sărbătorilor, în perioada primelor sinoade ecumenice, au comis o mare erezie şi nu sunt sfinţi (echivalent cu luarea în calcul a perspectivei vechilor calendarişti din ziua de astăzi).

[1] Origen; comentarii la Evanghelia după Matei.

[2] Boyce, Mary (2001), „Mithra the King and Varuna the Master”, Festschrift für Helmut Humbach zum 80., Trier: WWT, pp. 239–257

[3] Revista „Historia”, „Ce au copiat creştinii din mitologia păgână” autor: Ganciu Ilie Iulian.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: