Cap. 18. Episcopul Felix distruge ultimele manuscrise Apostolice. Apare o răscoală publică şi Constantin cel mare risca să-şi piardă credibilitatea. Astfel, apelează la Arie pentru o diversiune de proporţii. Sfântul Alexandru al Alexandriei află de planul lui Constantin cel mare şi este omorât. Actele şi faptele ascunse din spatele primului Sinod Ecumenic de la Niceea.

Puterea politică joacă un rol extrem de important în distrugerea și modernizarea creștinismului primar. De o potrivă, ei convoacă 7 Sinoade Ecumenice pentru a combate erezii celebre; însă, acestea nu se nasc datorită lipsurilor teologice lăsate de Apostoli, ci dimpotrivă, datorită adaosurilor făcute de Origen, Clement Alexandrinul şi alţi apologeţi ai vremii, care, involuntar strecurau porţi de acces pentru interpretări, ca mai apoi tot filozofi ai puterii politice, să ajungă la erezie prin interpretarea lor. Astfel apar ereziile contemporane sinoadelor ecumenice. Unele, de pildă, donatismul, susţinătorii lui Teodor al Mopsuestiei, calcedonianismul, familismul şi alte subiecte dezbătute de Sinoade, nu prea erau erezii de nici o culoare; însă, împăraţii făceau tot posibilul să dezbine Biserica, tocmai prin faptul că plăteau teologi recunoscuţi, în mod intenţionat, pentru a da naştere interpretărilor, din care mai apoi alţii să conceapă erezii. Este suficient să studiezi operele lui Origen pentru a constata cât de multe puncte de suspensie a lăsat, încât mai apoi să dea naştere unui număr extrem de mare de erezii, cu urmări grave până în ziua de astăzi. Problema cea mai gravă este că ambii, şi Origen şi Arie au fost susţinuţi până la moarte de puterea politică, cu excepţia lui unora care mor executaţi după ce acceptă să facă jocul politicii şi apoi îşi dau seama de greşeala înaintea Lui Dumnezeu.

Arianismul apare în vremea lui Constantin cel mare. Acesta devine creştin; dar, nu ortodox, ci arian! Mai mult de atât, o dată cu urcarea la tron a lui Constantin, toată casa regală trebuia să devină ariană şi chiar după moartea sa, generaţii întregi au fost ariene. Aceasta era o religie nobilă, destinată doar curţii împărăteşti, după condamnarea ei de către Sinodul din Niceea, adunat tocmai, tot de Constantin, care de altfel şi aduce arianismul la putere şi după moartea lui, tot acolo îl lasă!

Dedesubturile aveau rolul de a comite prima mare ruptură şi dezbinare în Biserica Creştină şi lui Constantin i-a reuşit; însă, pentru a nu se cunoaşte detaliile atât de amănunţit, pentru ca ortodocşii să nu-şi dea seama de implicarea lui Constantin în distrugerea creştinismului apostolic şi înlocuirea sa cu creştinismul păgânizat, a fost canonizat ca „sfânt” încă din timpul vieţii sale. Totuşi, să-i vedem câteva detalii din viaţa şi activitatea sa ca împărat şi deopotrivă, călăul multor creştini care doreau să rămână la creştinismul apostolic şi nu la cel bizantinizat sau roman.

Constantin cel mare se naşte într-o familie destrămată, în care tatăl său Constanţiu divorţează de Elena şi se recăsătoreşte, pentru ca Diocleţian (tiranul călău în perioada căruia au fost omorâţi cei mai mulţi creştini), să-i acorde şi lui o funcţie mare în conducerea unui stat evreu. Prin diferite scăpări de la moarte şi vicleşuguri, Constantin cel mare ajunge şi el împărat al Bizanţului. Pentru a nu mai trece prin ce a trecut, a luptat ani la rând la formarea unui popor care să divinizeze împăratul, în aşa fel încât nimeni să nu-l poată da jos din împărăţie. Fiind o ţară predominată de creştini, el hotărăşte să treacă la creştinarea cu forţa a minorităţii păgâneşti rămase în Constantinopol şi în imperiu, fapt care a adus mari probleme Bisericii, pentru că aceştia veneau cu obiceiurile lor din „moşi strămoşi” şi aşa s-au amestecat cu ale creştinilor, persistând până astăzi.

Şi astăzi se păstrează diferite obiceiuri păgâne în Biserica Ortodoxă, cum ar fi mai multe zile de sărbătoare şi obiceiuri păgâne practicate chiar în rânduiala slujbelor bisericeşti, dat fiind faptul că aceşti preoţi ai păgânilor, deveneau preoţi sau episcopi creştini fără a avea vreo atracţie, ci pur şi simplu pentru a scăpa cu viaţă. Unii dintre ei au devenit chiar episcopi care au contribuit la hotărârile vizibile, dar mai ales cele ascunse, care s-au implementat în Biserică în timp scurt şi fără o argumentare. Pentru Constantin creştinismul nu reprezintă mântuirea, nici arianismul, ci modul de-şi atrage susţinători care să-l divinizeze din toate cultele şi din toate păturile sociale. Creştinii erau liberi şi se dezvoltau încă din anii 230-250; dar, el le acordă un document cunoscut în istorie ca fiind „Edictul de la Mediolan” din anul 313. În cărţile apologeţilor creştini[1] descoperim cu stupoare faptul că această „religie” era liberă mult mai dinainte, având numeroase şcoli, academii şi Biserici.

Pentru a creşte în ochii celor doi împăraţi, Diocleţian şi Maximian, Constantin îşi ia ca patron spiritual pe zeul Hercule şi se căsătoreşte cu fiica lui Maximian, Fausta. După căderea celor doi împăraţi, el îşi ia ca protector pe zeul Sol Invictus, sărbătorit tot pe 25 decembrie. Una dintre persoanele cu care colaborează Constantin, dintru început, pentru a putea avea o influenţă mare în creştinism, este cunoscutul scriitor Eusebiu de Cezareea. La împlinirea a 30 de ani de domnie a împăratului Constantin, Eusebiu ţine un discurs public pentru o şi mai bună ascultare a poporului faţă de împărăţie, vizibilă şi astăzi ca fiind una dintre marile insistenţe de manipulare. Despre lui Eusebiu la Sinodul din Niceea se mărturiseşte atât în lucrările Patriarhiilor Ortodoxe de astăzi, cât şi în cronicile din trecut, că: „La începutul controversei el a adoptat o poziție apologetică în favoarea lui Arie de Alexandria, împotriva lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie din Alexandria; la Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendințe de conciliere numai ca să corespundă dorinței împăratului”[2]. Moduri de falsitate a unor episcopi, încât să perieze împăratul mai mult ca pe Hristos, au fost întâlnite încă din secolele III-IV.

Primul Sinod ecumenic, ca şi celelalte, în deosebi V şi VI, au câteva hotărâri plauzibile la expunere şi altele care nu au fost expuse niciodată, dar care au adus modificări radicale şi tacite în Biserică. După terminarea acestui Sinod, când aparent lucrurile s-au terminat cu bine, după ce puterea politică s-a folosit de acei episcopi creştini, care nu au reprezentat niciodată nimic pentru Constantin, încep să moară rând pe rând.

La nici un an după terminarea Sinodului, moare întâiul Episcop, Alexandru al Alexandriei, care de fapt a pornit toată lupta împotriva arienilor. După terminarea adunării în anul 235 d.Hr. Patriarhul Alexandru este primul care moare subit. Un alt lider important al creştinilor care a luptat vehement împotriva arianizării imperiului, Papas, Episcopul de Nisibis, moare imediat după Alexandru, în acelaşi an 326, după ce îşi dau seama că arianismul a fost o diversiune.

Un detaliu iudaic apare chiar în prima formulă sinodală de tip ecumenică şi anume numărul, episcopilor chemaţi de Constantin. Aceştia au fost exact 318, în mod intenţionat, pentru a coincide cu numărul de 318 de slugi ale lui Avraam[3]. Indiciile scripturii stabilite dinainte, sau în acord deplin cu evreii, constituie şi următoarea realitate existentă în cuprinsul acestui număr mistic. Cei 318 ierarhi chemaţi la Sinod nu erau toţi episcopii Bisericii, ci anume au fost aleşi doar atâţi la număr. Versetele unde sunt aşezate numerele în Vechiul Testament sunt aşezate în felul următor: capitolul 14 versetul 14. Căderea Constantinopolului fiind regizată tot de către puterea islamo-iudaică (care conglăsuieşte în ascuns) încă din perioada aceea. De pildă, primul Sinod are această cifră de 318 membri; versetele şi capitolul repetă numerele, care mai apoi aveau să se demaşte prin următoarea întâmplare: Constantinopolul cade în timpul celei de-a 14-a dinastii, a Paleologilor, în anul 1453. 14 de 2 ori.

Un alt aspect îl constituie poziţionarea simbolică a canonului al 12-lea care implementează călugăria (practică budistă de contemplaţie şi forţarea firii, împotriva cerinţelor fireşti), practică eretică care nu a fost abolită de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi Ucenici, dintre care numai doi erau celibatari, restul Apostolilor (12+72=84 de Apostoli şi Ucenici) fiind căsătoriţi şi fără preocupări să oprească legea firii şi rânduiala pe care a lăsat-o Dumnezeu să fie aşa.

La primul Sinod Ecumenic a participat şi Episcopul Cecilian de Cartagina. Acesta fusese hirotonit în anul 311 de către episcopul Felix de Aptunga şi nu a fost primit ca Episcop de către cartaginezi, deoarece Felix fusese cel ce a predat pentru distrugere un număr de manuscrise apostolice şi era considerat eretic în această zonă. Aici are loc o schismă. Poporul îl alege pe Episcopul Majorinus, care luptase împotriva clerului care a contribuit la predarea manuscriselor pentru a fi distruse de romanii puterii politice, deci, în vremea lui Constantin cel mare! Aici apare donatismul, când un număr de 70 de Episcopi nu l-au primit pe Cecilian şi nici pe trădătorul Felix.

Donatiştii continuă să lupte împotriva episcopilor care au cedat documentele apostolice spre distrugere şi o parte dintre ierarhii fideli mai apoi lui Constantin cel Mare, se adunase la un Sinod în Arles, la anul 314 şi i-au declarat eretici pe donatişti, pentru că nu ascultă de împărăţie. Sinodul, în frunte cu Constantin cel mare îi consideră neascultători şi iau hotărârea să fie numiţi schismatici. În documentele acestui Sinod nu se regăsesc decât date care arată felul în care căutau cu interes major să manipuleze lumea, să nu fie atenţi la ceea ce zic donatiştii, cum că scripturile originale au fost date spre distrugere şi că oamenii trebuie să asculte de împărat şi de ierarhii recunoscuţi de el. Astfel, importanţa actelor apostolice devine nulă în favoarea infailibilităţii lui Constantin şi a ierarhilor care îl favorizau la conducerea Bisericii creştine.

În anul 316 donatiştii cu o ierarhie proprie de peste 70 de episcopi, neagă Sinodul I Ecumenic din Niceea, pentru trădarea actelor apostolice, pentru slava şi lauda împăratului Constantin, ceea ce se şi întâmplase întocmai. Aceste detalii nu sunt regăsite în documentele publice ale Sinodului I Ecumenic, decât în istorisirile vremii, cât şi în documentele rămase de la donatişti, dar extrem de puţine. Aceştia continuă să lupte pentru păstrarea tradiţiilor Apostolice şi a propovăduirii credinţei primite de la Ucenici până în secolul VII în spaţiul african, când sunt năvăliţi de musulmani şi sunt ucişi de la episcopi, clerici şi până la mireni. Urmele adevărurilor grăite de donatişti sunt greu de găsit în zilele noastre. În România există ruina unei Biserici Ortodoxe donatiste din secolele IV-V, în judeţul Buzău, care atestă faptul că dacii nu au primit primul Sinod ecumenic, datorită acestor distrugeri masive ale Sfintelor Evanghelii şi Epistole originale, în favoarea apocrifelor din secolele II-III.

Donatiştii apar ca un Sinod de 70 de Episcopi din Biserica Creştină, care consideră eretic marele Sinod condus de Constantin cel Mare, la care participă şi persoanele care au predat păgânilor scrierile Apostolilor. Aceştia susţineau că succesiunea apostolică nu poate să continue prin mâinile unora dintre aceşti episcopi, care au participat la primul Sinod, nu numai pentru trădare, cât şi pentru morala creştină, care probabil era încălcată frecvent de către ierarhii deveniţi boieri, cu excepţia unui număr foarte redus de episcopi de prin sătucuri sărace.

Constantin risca să fie decăzut în faţa creştinilor, care devenise majoritari în sânul imperiului Bizantin şi acest lucru i-ar fi adus pierderea puterii.

[1] Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) volumele 2-9.

[2] Migne, J.P., ed. Eusebiou tou Pamphilou, episkopou tes en Palaistine Kaisareias ta euriskomena panta (in Greacă). Patrologia Greacă 19–24, 1857.

[3] Facere; cap. 14; vers. 14.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: