Cap. 19. Prin arianism, Constantin a acoperit cea mai mare iudaizare a creştinismului-ortodox.

Arie era din Alexandria şi se născuse la anul 256, după moartea lui Origene. Aici vom descoperi o cu totul altă istorie, pe care o găsim şi în alte scrieri chiar din acea perioadă, dar care nu au fost prezentate de Biserică decât în cărţile pe care nimeni dintre oamenii de rând nu le citeşte. Arie devine ucenicul episcopului Paul de Samosata, unde l-a avut coleg pe episcopul Eusebiu de Beritus. Sora împăratului Constantin, soţia lui Licinius, Constanţia, îl susţine pe Eusebiu să-şi facă transferul ca episcop în cetatea de scaun a Nicomidiei. Arie a fost hirotonit diacon şi preot pentru una dintre cele mai mari Biserici din Alexandria. În preajma anilor 311-313, Arie pleacă din Egipt în Palestina la Eusebiu de Cezareea şi apoi la colegul său de studii, Eusebiu de Nicomidia. Aici se stabileşte întâlnirea lui cu Constantin cel Mare.

Eusebiu de Cezareea adună un Sinod în anul 324 în cetatea sa, susținut de împăratul Constantin pentru combaterea Patriarhului Alexandru al Alexandriei, care îl consideră eretic pe Arie. În substratul problemei dogmatice, Eusebiu știa foarte bine cauza apariției arianismului, aceea de a-l scăpa de la ananghie pe împărat și pentru ca poporul să uite de scrierile apostolice distruse. Sinodul îndeamnă lumea spre autoritatea imperială şi nu spre ascultarea de învăţăturile Apostolilor, fapt continuat până astăzi.

Revenind la istoria lui Cecilian şi Felix, Eusebiu a fost ridicat la rangul de episcop al Cezareei la insistenţele împăratului Constantin, chiar în anul 313. El joacă un rol foarte important în apariţia diversiunii politice arianiste şi distragerea atenţiei de la distrugerea manuscriselor.

Eusebiu şi-a continuat rolul de „arian devotat” inclusiv la Sinodul din Antiohia, din anul 324, unde se arată dezinteresat de învăţăturile Sfinţilor Apostoli. Printre episcopii făţarnici se aflau şi arhierei smeriţi, simpli şi credincioşi în sinea lor. Din această cauză, Eusebiu a fost declarat eretic şi caterisit. Împăratului Constantin nu-i pasă de hotărârile Bisericii şi îl trimite înapoi pe Eusebiu în scaunul său[1]. Acesta prezidează deschiderea Sinodului întâi Ecumenic din Niceea, după ce Împăratul i-a aprobat ridicarea caterisirii, fără ca acesta să se fi îndreptat din erezia sa.

Mărturii certe stau discursurile sale, aflate în PSB volumele 13-14, în care sunt strecurate foarte multe idei şi erori dogmatice, interpretate greşit în mod intenţionat, pentru a duce în eroare cărturarii vremii şi nimeni să nu bănuiască ceea ce puneau ei la cale, împreună cu împăratul şi alţi câţiva episcopi. Nu este exclus ca Eusebiu nu doar să fie simplu arian, ci dimpotrivă, el să fi fost un iudeu palestinian, de unde se şi trăgea, care a conlucrat cu Constantin şi l-a ajutat să îngenuncheze Biserica, prin falsificarea rânduielilor predanisite de Sfinţii Apostoli.

Împăratul Constantin era vigilent şi ştergea orice urmă şi chiar îi ucidea şi pe agenţii de care se folosea. El joacă un rol foarte important în desfăşurarea Sinodului Ecumenic din Niceea, unde se arată adept devotat al arianismului, deşi susţine că îi acceptă mărturisirea de credinţă a lui Alexandru al Alexandriei, care nu bănuia ce se întâmplă şi credea că arianismul chiar este o concepţie naivă şi greşită[2]. Alexandru îşi dă seama în cele din urmă că Sinodul a fost tras într-o cursă şi că arianismul este de fapt mascarea faptelor corupte şi murdare care săpau la temeliile creştinismului, sub o mărturisire aparent dreaptă. El părăseşte Sinodul niceean şi moare otrăvit 5 luni mai târziu.

După ce a trecut Sinodul din Niceea, Eusebiu a fost privilegiat şi neclintit în funcţia sa; însă, în anul 339 moare otrăvit de oamenii lui Constanţiu, fiul lui Constantin şi astfel se duce în mormânt cu secretele colaborării sale la subjugarea Bisericii unui fals sfânt împărat, tiran al creştinătăţii şi la uciderea unor Sfinţi Părinţi adevăraţi.

Culmea ironiei era aceea că sora lui Constantin, Constanţia era ariană, aderase la conceputul arian; episcopul Eusebiu de Nicomidia era şi el arian; Constantin cel mare era arian; totuşi, Sinodul a fost împotriva arienilor, deşi fusese întrunit tocmai de către Constantin care era arian şi majoritatea mărturiilor împotriva arianismului. Ceea ce este şi mai dubios, ne mărturiseşte faptul că după Sinodul care aparent a condamnat arianismul, toţi acei episcopi au rămas arieni până la moarte, cu excepţia câtorva care erau contra şi înainte de întrunire. În realitate, Sinodul avea un caracter dogmatic doar pentru episcopii care nu cunoşteau dedesubturile, care nu au participat la toate şedinţele Sinodului, cealaltă continuare a Sinodului fiind destinată doar păgâno-episcopilor aliaţi cu Constantin.

Acest prim Sinod Ecumenic începe pe 20 mai 325 d.Hr. şi se termină pe 25 august. Scopul Sinodului a fost prezentat ca o combatere a arianismului, de parcă împăratul era atât de naiv încât poporul să-l cunoască arian iar el să se declare singur eretic în faţa oamenilor. Pe de altă parte, se distrăgea atenţia oamenilor de la realităţile pe care le spuneau donatiştii, cum oamenii lui Constantin au distrus actele apostolice, prezentându-le că imperiul se confruntă cu o problemă mult mai delicată: arianismul. Astfel, Sinodul reuşeşte să distragă atenţia, Constantin este ridicat la rang înalt de sfinţenie şi proslăvire, iar donatiştii nu mai pot ajunge la urechile creştinilor manipulaţi, să le argumenteze cum au fost distruse aşezămintele Sfinţilor Apostoli. La acest Sinod a participat şi Felix, Cecilian, Eusebiu şi alţi fondatori de erezii.

Actele Sinodului au fost prezentate doar din perspectiva condamnării arianismului, Arie acceptând propunerea lui Constantin (prieten de familie cu Constanția), să distragă atenţia poporului de la distrugerea manuscriselor apostolice. Pentru evlavia poporului, au evidenţiat prezenţa Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei, care era un ierarh simplu şi fără multă pricepere şi cunoaştere; Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, de asemenea, Sfântul Pafnutie al Tebaidei, Sfântul Alexandru Patriarhul Alexandriei, care află mai apoi despre dedesubturile din spatele Sinodului şi este ucis în ascuns, pentru a nu vorbi nimic. Acesta fusese acuzat de înaintaşul său, Patriarhul Ahila, în perioada Sinodului din Niceea, că i-a favorizat lui Arie instalarea în cea mai bună Parohie din Alexandria, suspectându-l că are implicare în actele tainice care se întâmplau. Alexandru nu ar fi cunoscut prea multe detalii din interesele comune ale lui Aria şi ale lui Constantin, cât ar fi putut cunoaşte colegul său, Eusebiu de Nicomidia, cu care Constantin a pus la cale diversiunea ariană! Totuşi, el acceptă pentru pacea Bisericii o îngăduire a lui Arie. Alexandru se întoarce din Niceea, unde se ţinuse Sinodul şi la 5 luni moare subit, pe data de 17 aprilie 326, fără să apuce să lase ceva scris în urmă. Cu toate că nu a scris nimic după terminarea Sinodului, din cauza otrăvirii cu efect lent, totuşi, alţi autori au căutat tot posibilul să scrie în locul lui diferite lucrări, tot la insistenţele puterii politice. Pentru neştiinţa sa de faptele ascunse ale păgânului Împărat, Sfântul Alexandru, Patriarhul Alexandriei a fost recunoscut de toată Biserica, atât răsăriteană, apuseană, cât şi de către donatişti şi sumero-creştini, care, nu recunoşteau o foarte mare parte de ierarhi prezenţi la acest Sinod.

Pe data de 9 mai 328 este ales Episcopul Atanasie să fie Patriarh al Alexandriei. Acesta participase la primul Sinod Ecumenic şi i-a fost însoţitor Sfântului Alexandru până când acesta a decedat. Cunoscând ce s-a întâmplat. El redactase Simbolul de Credinţă (Crezul de la Niceea) și a luptat toată viaţa lui împotriva arienilor curții regale.

[1] Wallace-Hadrill, op. Cit. p. 25; „Părinţi şi scriitori bisericeşti”; Vol. 14; pag. 10.

[2] PSB. Vol. 14; pag. 11.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: