Cap. 3. Abel şi Cain. Prima crimă macabră cu care începe Pentateuhul.

Ajungând la cei doi fii ai lui Adam, Abel şi Cain, prezentaţi de Vechiul Testament, îi descoperim de asemenea într-o sculptură antică sumeriană şi biografia lor nu este nici pe departe cea relatată mai târziu de Ezdra, prin intervenţia sa şi completarea Pentateuhului.

Sadismul biblic începe cu o crime şi cu blesteme între cei doi fraţi. Conform capitolului al 4-lea din cartea Facerii, versetele 1 şi 2, Eva l-a născut pe Cain şi apoi pe Abel. În relatarea mozaică din acest capitol începe deja demascarea politicii comerciale. Abel era păstor de oi, iar Cain era lucrător de pământ – cultiva plante. După care, „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat” (Facere; cap. 4; vers. 3-5). Inspirat din teologia sumeriană, autorul lucrării copiate şi falsificate, caută să le transmită oamenilor un mesaj clar: creşteţi oi şi le aduceţi nouă la templu şi nu plante sau legume, pe care să le mâncaţi voi!

Lucrarea Vechiului Testament nu doar că este neclară, furată, chiar mincinoasă, este extrem de haotică şi prost concepută, aflându-se în contradicţie într-o proporţie foarte mare. Dacă în capitolul al 4-lea, Dumnezeu nu doreşte legume şi plante, ci omul să crească oi, să ne întoarcem la porunca Sa din primul capitol – sau cel puţin i-o atribuiau cei ce debitau aceste texte: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 29). În principiu, Dumnezeu nu avea cum să greşească spunând „pomi cu sămânţă” pentru că nu există nici un fel de pom sau plantă fără de sămânţă! Deci, nici toţi cei ce au fructe cu sămânţă, nu sunt comestibili.

Mitul mincinos legat de cei doi fraţi, primii născuţi din Adam şi Eva, relataţi de autorul evreu, se complică imediat după crimă, când Dumnezeu îi zice lui Cain: „Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ” (Facere; Cap. 4; vers. 12). După ce i-a murit al doilea copil, Eva a mai născut un fiu, pe Set[1], cel de-al 3-lea copil. Discordanţa dintre toate subiectele de până aici, nu se opreşte, ci continuă. În versetul din urmă Cain devenea un fugar, iar în acelaşi capitol, se auto-contrazice scriind tot el că nu a mai devenit fugar, ci s-a căsătorit şi a trăit în pace: „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh” (Facere; cap. 4; vers. 17). Încâlcirea minciunilor şi lipsa de continuitate este descoperită în capitolul al 5-lea, când se spune clar că după naşterea lui Set a avut şi alţi „fii şi fiice”[2] şi bineînţeles, Cain n-ar fi avut cu cine să se căsătorească în capitolul al 4-lea, când Eva nu născuse încă nici o femeie. Din descrierile sumerienilor, Primii oameni nu au fost doar 2. Adam/Adamah/Adapa înseamnă Pământ, sau om cu piele roşie, pământ roşu, lut, etc.; iar Eva înseamnă „cea care dă naştere” sau „viaţă”, iar în ebraică, spre necinstea fiinţei care dă viaţă, i-au dat numele Eva, ce înseamnă „animal” sau „şarpe”.

Relaţiile incestuoase dintre fii şi fiicele lui Adam şi Eva este, de fapt, de origine egipteană, unde faraonii se căsătoreau cu surorile lor. Mai mult de atât, Seti I, cel de-al treilea, nu este nici pe departe fiul lui Adam şi Eva, ci este vorba de un faraon egiptean care, în mod ciudat, a trăit mult mai târziu, contemporan cu părinţii lui Moise.

În teologia sumeriană Cain nu şi-a omorât fratele pentru oi sau plante, ci a fost un luptător curajos ce a reuşit să alunge leii din preajma cetăţilor Sumerului, care probabil căutau să facă rău populaţiei umane din acele zone pustii. Inspirat de curajul lui, autorul Pentateuhului falsifică povestea în favoarea primei manipulări pentru aducerea cărnii, care de altfel nu era jertfită în faţa oamenilor, ci aducătorii doar trebuiau să ştie că le-au dus la templu. Dacă preoţii le luau acasă sau le comercializau, nu se poate şti cu exactitate, devreme ce nici măcar nu credeau în Dumnezeu, ci se foloseau de numele Lui tocmai pentru a înspăimânta „supusul ascultător”.

[1] Facere; cap. 4; vers. 25.

[2] Facere; cap. 5; vers. 4.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: