Cap. 4-5. Potopul lui Noe şi Turnul Babilonului (Babel).

Cel mai cunoscut eveniment biblic relatat în Vechiul Testament, are denumirea de „Potopul lui Noe”.  Acesta prezintă o părere de rău a Lui Dumnezeu asupra creaţiei, despre care mai înainte zisese: „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” (Facere; cap. 6; vers. 6). Relatarea mozaică nu avea cum să fie o insuflare dumnezeiască, întrucât Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârile sale. Oamenii greşesc extrem de mult şi în ziua de astăzi; dar, nu a ajuns încă, Dumnezeu, să se pocăiască, pentru că nu are către cine să se pocăiască! Nu are cum să-i pară rău, pentru că răul este doar o trăsătură umană; nu are cum să pedepsească păsările cerului, pentru că nu este un răutăcios şi un mânios, încât să omoare păsări şi animale pentru neghiobia oameni.

Contradicţiile potopului lui Noe sunt evidente în Vechiul Testament încă de la numărul perechilor de animale, descrise de autorul cărţii: „Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă” (Facere; cap. 6; vers. 19). În continuare, va trebui să observăm şi numerele capitolelor şi ale versetelor pentru a constata cât de repede autorul se contrazice singur: „Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe” (Facere; cap. 7; vers. 9). În următorul verset spune că: „Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască” (Facere; cap. 7; vers. 2.) Iniţial scrie că ia câte o pereche, apoi şapte perechi şi dacă mai adăugăm şi câte o pereche curată, sunt deja 8 perechi!?

Potopul, după descrierile sumerienilor antici, a fost o inundaţie locală, din care au reuşit să scape doar câteva persoane, împreună cu câteva animale. Însă, spiritul înspăimântător alevreului care a scris cartea „Facerii”, a căutat pe cât se poate de mult să-l falsifice şi să fie cât mai bun de folosit în manipularea populaţiei prin frică. În intenţia lui de a fi atent la subiectul manipulării, să inspiră teama poporului „pios şi supus”, autorul face câteva greşeli fatale, care sunt păstrate până astăzi şi nu li se poate da de cap: „Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra pământului” (Facere; cap. 7; vers. 17). Acest verset ne detaliază foarte precis că potopul a ţinut 40 de zile. Autorul care povesteşte după 3000 sau 4000 de ani, ştie precis… deşi cam total problematic! Iată ce scrie chiar la finalul aceluiaşi capitol: „Şi aşa s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile” (Facere; cap. 7; vers. 23-24). „Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina” (Facere; cap. 8; vers. 1-3). Cu alte cuvinte, întâia oară ploaia s-a terminat la 40 de zile şi ulterior a încetat la 150 de zile, la o distanţă de doar câteva propoziţii. Relatarea, mai puţin revelată, cuprinde pe lângă „un potop de greşeli” şi o sursă de unde a fost inspirată această fantasmagorie, a unui Dumnezeu atât de rău şi crud. Realitatea descrisă de sumerieni nu a fost atât de exagerată.

SUMERO-CRESTINII, POTOPUL LUI NOE; TURNUL BABEL.

Foto. 1-2. Sculpturi sumeriene, care nu se ştie cu exactitate ce reprezintă, vorbeşte de o călătorie pe apă, probabil în urma unei inundaţii de proporţii, sau a unui Tsunami devastator, ceea ce nu ar fi specific regiunii sumeriene şi nici israeliene. Aspectul poate înfăţişa şi o luptă condusă de Noe, sau uciderea vreunui şarpe uriaş din apă (astăzi existând astfel de exemple acvatice). Foto 3. Oamenii se urcă pe un turn pentru a observa astrele sau pentru a prăznui o sărbătoare, nu pentru a amesteca limbile pământului, a căror complexitate NU se realizează aşa: „hocus-pocus”.

Vechiul Testament relatează despre binecunoscuta poveste a „Turnului Babel” în care „s-au amestecat limbile” că: „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facere; cap. 11; vers. 1.). Întrebarea care-i frământă pe mulţi cercetători teologi este: înainte de Potop şi de apariţia „Turnului” babilonian, au existat alte limbi? Mai sus am citit versetul pe care ni-l arată Vechiul Testament. Oare, exista doar limba sumeriană, sau mai existau şi alte limbi? La aceeaşi dilemă ne răspunde tot acelaşi „Deuteronom” cu câteva propoziţii mai înainte, unde se contrazice, zicând: „Sălaşurile lor se întindeau de la Meşa spre Sefar, până la Muntele Răsăritului. Aceştia sunt fiii lui Sem după familii, după limbă, după ţări şi după naţii” ( Facere; cap. 10; vers. 30-31). Din acest verset remarcăm că înainte de Turnul Babel existau deja alte limbi.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: