Cap. 7. Apariţia religiei mozaice şi a Vechiului Testament. Moise, între ateism şi înşelăciune diavolească.

Un factor politic care joacă cel mai important rol în înmulțirea iudeilor, în Egipt, a fost exemplul faraonilor care se căsătoreau frate cu soră. La intrarea în Egipt iudeii numărau doar 75 de persoane, conform datelor din cărțile Facerii[1] și Ieșirii[2] şi nicidecum un popor mare şi puternic cum se lăudau prin ale cărţi ale Vechiului Testament. Iudeii migrează de bunăvoie în Egipt din cauza sărăciei.

Religia mozaică apare cu aproximație în anul 1400 î.Hr. autorul ei este profetul Moise. În cartea Facerii, Cahat[3] este tatăl lui Amraam[4] care se căsătoreşte cu verişoara sa, Iochebed[5] şi din relaţie/incest (între verișori) se nasc 3 fii: Aaron; Mariam şi Moise, autorul religiei mozaice. Trebuie să remarcăm şi faptul că Moise se naşte cu câteva mii de ani după ce Dumnezeu a condamnat incestul în Vechiul Testament, după cum argumentează autorii. Moise se naște cu aproximativ 4000 de ani după Facerea Lumii – folosind calculul de timp iudaic; deci, într-o familie nelegiuită!

În diferite pasaje se exagerează privind „cuceririle” frecvente pe care le tot făcea poporul evreu asupra ţărilor şi a imperiilor din jurul lor; însă, numărul evreilor era extrem de mic pentru a trezi măcar vreun interes Faraonului, sau altor regi ai unor popoare imense. Erau foarte mari să se războiască cu 75-100 de persoane care nu-şi găseau locul nicăieri și aveau un stil de viață nomad. Mai mult de atât, egiptenii nu au avut niciodată o formă de sclavie în dezvoltarea statului, acesta fiind la apogeul progreselor încă de la începuturile sale. În perioada când evreii și-au căutat refugiul aici din cauza sărăciei, Egiptul antic dezvoltase deja o vastă cultură în domenii precum astrologia, fizica, matematica, arhitectura, aveau un vocabular foarte bogat, un stil de viață modern și bazat pe respectarea drepturilor individuale ale fiecărui cetățean. Civilizația ajunsese pe culmi înalte și omenirea întreagă nu mai era de mult o colonie de băștinași aborigeni care trăiau în construcții rupestre, cum încearcă teologii ortodocși sau catolici să ne explice că înainte de apariția Noului Testament totul era un haos și lumea era incultă. Incultă nu era; dar, aștepta să le aducă Dumnezeu libertatea cuvântului și învierea din păgânătatea fără de sens și lipsită de mântuire. Chiar și binecunoscutul teolog dac, Zamolxis, a prevestit venirea Lui Hristos pe pământ, în momentul în care-l condamna pe Solomon care încă domina poporul evreu cu „frica”, definindu-o ca fiind „începutul înţelepciunii”[6] pe când frica, nu este începutul înţelepciunii, ci factorul principal care-l determină pe om să accepte orice teorie a puterii politice şi aşa-l face mai vulnerabil în faţa manipulărilor de orice fel. Hristos a îndemnat omul la discernământ şi stăpânirea de sine în privinţa păcatelor care nu sunt benefice trupului şi nici sufletului. Dar, pe cine să intereseze proorociile raţionale ale altor teologi din vechime, legate de Hristos, câtă vreme tot creştinismul a fost tras spre venerarea iudaismului şi determinat să nu aibă ochi şi nici urechi?

Ajunşi în Egipt, condiţiile de trai bune i-au ajutat pe evrei să se înmulţească. De fapt, „creşteţi şi vă înmulţiţi” este şi a fost un concept mozaic în urma frustrărilor conducătorilor lor, care nu vedeau cu ochi buni faptul că există popoare mult mai mari ca ale lor. Aici profită din plin de posibilitatea de a trece de la oi şi capre la cunoaşterea strategiilor de luptă, descoperirea culturii şi încep să prindă contur în viziunile lor de a se constitui ca şi popor. Indiferent de cultura culeasă din această ţară, evreii niciodată nu au conştientizat faptul că în privinţa culturii, ei nu au ieşit cu absolut nimic în evidenţă, nu au descoperit nimic, nu au adus nimic nou şi nu au inventat nimic. Ei, dimpotrivă, ajung să se folosească de puţinele descoperiri ale altor popoare şi să susţină că Dumnezeu le-a revelat Pentateuhul, că sunt 3 planete mari, dincolo de cer este „o tărie infinită de apă”  şi că totul se învârte în jurul evreilor. Din păcate, inclusiv creştinismul a fost determinat să mărturisească acest neadevăr şi nicidecum nu l-au învăţat de la Hristos sau de la Apostolii Săi, ci li s-a impus de către puterea politică, ajunsă după secolul al III-lea d.Hr. pe mâinile unor evrei tainici.

Tendinţa de manipulare a lui Moise avea să se observe mult mai târziu. Doar câteva exemple ne-ar fi de ajuns să vedem cât de limitat gândea acesta. De pildă, am amintit că el şi fratele său Aaron (şi sora) sunt proveniţi din relaţie de incest între doi verişori. Mai târziu tocmai Moise se preface că acest caz al lui trebuie trecut cu vederea, el are dreptul să încalce legea pe care tocmai o inventase şi doar poporul de rând are obligaţia de a o respecta: „Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul să-i descopere goliciunea; Eu sunt Domnul” (Leviticul; cap. 18; vers. 6). Practic, Moise la orice vorbă, îl invoca pe Dumnezeu; dar, când era vorba de faptele familiei sale, Dumnezeu nu mai avea nici o importanţă; se puteau împreuna şi între ei, indiferent de gradul de rudenie. Nici Avraam nu a avut o purtare mai bună înaintea Lui Dumnezeu, şi el căsătorindu-se cu sora sa primară[7], deşi incestul este considerat fărădelege tocmai din vremea lui Noe. Avraam nu a lăsat nimic scris; abia mult mai târziu Moise îi scrie biografia, cum a vrut el şi nu cum a fost ea în realitate. Ulterior, Ezdra completează ceea ce a îndrugat Moise, cu ceea ce i s-a părut lui că este bine de furat din cultura sumerienilor lui Adam.

Conotaţie cu tentă eronată de „revelaţie”, o au foarte multe fapte biblice, care pun la îndoială adevărata Credinţă falsificată, batjocorită şi târâtă în mocirla manipulării de conducătorii atei ai unor popoare, care-l invocau pe Dumnezeu doar pentru spaima supuşilor. Să urmărim cu atenţia unul dintre cele mai groaznice exemple: „Dar iată oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării…” (Acest om simplu, muritor de rând, venise la Moise să-l roage să nu-l ucidă că era căsătorit cu o femeie de alt neam). Finees, fiul lui Eliazar, a luat o suliţă „A intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece” (Numeri; cap. 25; vers. 6-9). Purtarea satanică a conducătorului pentru omorârea acestor doi tineri care veneau să se pocăiască, ne arată că NU Dumnezeu îl insufla, deşi el pretinde aceasta. Iată ce mărturisesc fratele şi sora lui: „Mariam şi Aaron vorbeau însă împotriva lui Moise pentru femeia etiopiancă, pe care o luase Moise, căci Moise era căsătorit cu o etiopiană” (Numeri; cap. 12; vers. 1). Deci, Moise era căsătorit cu o femeie de alt neam şi îi omora pe alţii pentru că făceau ceea ce a făcut şi el. Aici poate fi vorba de o boală psihică cu devieri de comportament, violente și chiar sadice, psihopatice și în cazul lui, crime și torturi îngrozitoare, atât în decursul domniei sale, cât și cu repercusiuni pe durata multor secole după aceea. Studiind textul mozaic redactat de Moise, stările pe care le manifestă din punct de vedere medical, dau indicii de netăgăduit că suferea de paranoia şi grandomanie, iar mai târziu vom vedea că avea şi deficienţe de vorbire. Cum să nu fie născut bolnav, când părinţii lui erau rudenii de sânge? Logic!

Dacă până acum puteau fi suspiciuni de interpretare, în cele ce urmează vom vedea o erezie de proporţii, care adevereşte şi faptul că NU Dumnezeu insufla ceea ce „prooroceau” conducătorii politici: „Cu tine am lovit bărbat şi femeie, cu tine am bătut tânăr şi bătrân şi cu tine am lovit fecior şi fecioară. Cu tine am lovit păstor şi turmă, cu tine am bătut pe plugar şi boii lui şi cu tine am lovit pe mai-marii ţinuturilor şi pe căpeteniile cetăţilor. Şi voi răsplăti Babilonului şi tuturor locuitorilor Caldeii pentru toate relele ce au făcut ei Sionului sub ochii voştri”, zice Domnul” (Ieremia; cap. 51; vers. 22-24). Nu cunoaştem ce rele ar fi făcut aceste popoare uriaşe unui trib băştinaş care îi atribuiau Lui Dumnezeu toate ereziile, crimele şi faptele lor. Divinitatea este prezentată ca fiind promotoare a urgiilor, crimelor de orice fel, care în mare parte nu trebuiau să aibă vreo justificare. La un moment dat, evreii încep să se omoare ei între ei, gândind că Dumnezeu vrea moarte şi tortură, ceea ce se întâmplă astăzi cu curentul islamic. În versetul de mai sus vorbeşte despre interesul evreilor conducători de a cuceri Babilonul. Ei le promit oamenilor că dacă vor ucide bătrânii şi copiii, Dumnezeu le va da sub stăpânire tot Babilonul.

Dovada clară că nu Dumnezeu le vorbeşte, ci satana, o găsim în continuarea cărţii, unde scrie foarte clar că: „Şi a alergat oştirea Caldeilor după rege şi a ajuns pe Sedechia în şesurile Ierihonului. Atunci toată oştirea lui a fugit de la el. Deci au luat pe rege şi l-au dus la regele Babilonului în Ribla, în ţinutul Hamat, unde acesta l-a judecat. Regele Babilonului a junghiat pe fiii lui Sedechia înaintea ochilor acestuia; a junghiat de asemenea în Ribla şi pe toţi cei mari din Iuda. Iar lui Sedechia i-a scos ochii şi a poruncit să-l încătuşeze cu cătuşe de aramă; şi l-a dus regele Babilonului la Babilon şi l-a pus în casa cea de pază, unde l-a ţinut până în ziua morţii lui” (Ieremia; cap. 52; vers. 8-11).

În aceeaşi carte, promisiunea de mai-nainte este doar o minciună, care nu se adevereşte. Evreii în frunte cu regele lor, omoară acei copii şi bătrâni nevinovaţi, cu gândul că vor câştiga tot Babilonul, cum le promisese gura mincinoasă care le vorba din cine ştie ce ascunziş. Într-un cuvânt, ei nu cuceresc nimic, ci sunt prinşi şi condamnaţi ca şi criminali, de către cei pe care doreau să-i cucerească. Mult mai târziu, în cartea Psalmilor, David continuă istoria aceasta, zicând: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136; vers. 8-9). Astfel, frustrarea lor că nu au câştigat şi nu s-a adeverit promisiunea „divină”, persistă până la David, care reaminteşte cât de minunată este uciderea unor copii nevinovaţi şi îi blestemă pe cei ce i-au oprit. Nici David nu a fost străin de astfel de crime. În acest context, el îi consideră nişte egoişti pe acei care nu i-au lăsat pe evrei să omoare fără de milă nişte bătrâni şi copii nevinovaţi. La urma urmei, având un popor de 75-100 de nomazi sălbatici, cu cine te poţi război? Cu nimeni! Dar, în dorinţa ta de a mânji pereţii templului păgâno-îndrăcit cu sânge nevinovat, neputând să te războieşti cu o armată mai mare, căsăpeşti şi torturezi oameni lipsiţi de apărare sau inocenţi nevinovaţi.

Revenind la textul care relatează crima în sine, practic, conducătorul evreu, prin gura lui Ieremia, joacă un teatru de-a „ne vorbeşte Dumnezeu” şi trimite poporul de rând, uşor de manipulat, să omoare copiii şi bătrânii unor cetăţi de la periferia Babilonului. Ieremia le promite în chip fals în numele Lui Dumnezeu, că vor cuceri tot imperiul acela; numai că, aflând de isprava evreilor, caldeenii şi babilonienii vin cu oştirea şi îi întemniţează. Deci, Ieremia vorbeşte inspirat de „un dumnezeu” care i-a minţit că dacă vor ucide copii, femei şi bătrâni nevinovaţi, vor câştiga teritoriul. Astfel, promisiunea nu se mai realizează şi ei criminalii, sunt prinşi şi judecaţi pentru crimele murdare pe care le făcuse acelor oameni nevinovaţi. Ce şi-o fi închipuit Eremia în strategia lui? Haideţi să punem tribul nostru să omoare copiii, să creadă babilonienii şi caldeenii că noi suntem neînfricaţi şi nemiloşi şi vor fugi mâncând pământul, de frica acestora? Ba bine că nu s-a întâmplat aşa, cum îi delira mintea sa plină de întuneric, mândrie şi devieri comportamentale cu tentă sadică.

O istorisire cutremurătoare o face alt profet din Vechiul Testament, anume Iezechiel, care relatează tot ca şi cum Dumnezeu ar fi zis: „”Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei” (Iezechiel; cap. cap. 9; vers. 5-6). Războaiele au constituit într-o mare parte formarea imperiilor; însă, celelalte popoare nu ucideau tot ce prindeau, ci căutau pe cât se poate să unească cele două regiuni, încât acel popor să trăiască în continuare pe vechea aşezare. Numai că, evreii erau de părere că rasa lor este net superioară, nimeni nu are dreptul să existe. Practic, în secolul din urmă omenirea a cunoscut un psihopat, pe nume Adolf Hitler, care a crezut că poporul german este superior celorlalte ţări, toţi trebuie anihilaţi şi lichidaţi, încât numai rasa lui să existe pe pământ. Observaţi asemănarea dintre cele două exemple de psihopaţi şi paranoici? Până acum de ce nu aţi putut-o observa? Din cauza manipulării sataniste, care a căutat să-l ţină pe om legat cu propriile lui lanţuri.

Contradicţia Noului Testament cu a celui Vechi este frecventă. Sfântului Apostol Iacov, zice: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacov; cap. 1; vers. 13-14). Iată ce spune în Vechiul Testament: „După acestea, Dumnezeu l-a ispitit/încercat pe Avraam” (Facere; cap. 22; vers. 1). Iată şi alte locuri unde Dumnezeu este numit, de fapt, satana întunericului şi ispititorul, ca de exemplu: „Zis-a Moise către popor: Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la încercare(să vă ispitească) pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să nu greşiţi. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o. Şi a stat tot poporul departe, iar Moise s-a apropiat de întunericul unde era Dumnezeu” (Ieşirea; cap. 20; vers. 20-21). Şi alt text: „Atunci v-aţi apropiat şi aţi stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer şi era negură, nor şi întuneric. Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o” (Deuteronom; cap. 4; vers. 11 – 12). În aceste versete sumbre, întunecate, bazate pe întuneric, frică, manipulare şi ispite, ni se prezintă exact satana din adâncul întunericului, demascând încă o dată caracterul satanist al acestei cărţi. Dumnezeu nu are de ce să-l ispitească pe om, pentru că nu este ispititor! Dumnezeu nu are de ce să-l încerce pe om, pentru că este atotştiutor! Dumnezeu nu are de ce să se odihnească sâmbăta, pentru că Adam nu le-a predat sumerienilor această zi, ci Duminica, iar ziua sâmbetei este adoptată de Moise extrem de târziu, de la egipteni. Deci, sâmbăta babiloniană şi egipteană, este instalată ca zi de odihnă şi de Moise, să încarce cu ceva lipsurile teologiei sale.

Sfântul Apostol Iacov, minte când spune că Dumnezeu NU ispiteşte pe nimeni, ci numai satana? Nu minte deloc! Noi, mai mult de 1500 de ani, am rostit o rugăciune către un ispititor? „Şi nu ne duce pe noi în ispită” (din rugăciunea „Tatăl nostru”). Dacă şi Rugăciunea de căpătâi a fiecărui creştin a fost semnată cu pecetea fiarei satanice, falsificată în văzul tuturor şi totuşi, puţini au observat abaterea dogmatică! Doar că, în momentul în care începi să descoperi adevărurile, TOCMAI din Scriptură, vei fi considerat eretic! Dar, preferă să fii considerat eretic de ereticii care au falsificat rânduiala şi aşezământul Domnului, decât să fii eretic înaintea Lui Dumnezeu şi drept în faţa unor manipulatori străini de divinitate! Corect din punct de vedere dogmatic ar fi „Nu ne lăsa pe noi în ispită”, pentru că noi cădem în ispitele propriilor pofte şi nu Dumnezeu ne trimite sau ne duce în ele; însă, putem să-i cerem să nu ne lase în acele căderi personale, ci să ne ridice.

Naşterea lui Moise este relatată cu mai multe detalii în primul capitol al cărţii „Ieşirea”. Faraonul (Seti) ordonase uciderea tuturor pruncilor evrei. De aici, naraţiunea nu este altceva decât o epopee fictivă, specifică comportamentului iudaic din acele vremuri, care obişnuia să discrediteze cu orice preţ locurile pe unde trecuse. Acest adevăr ne este relatat de mulţi scriitori antici şi mai ales de dovezile palpabile, care ne atestă faptul că în Egiptul antic nu se făceau abuzuri asupra populaţiei, chiar construcţia piramidelor şi a altor edificii egiptene, constituiau un mod prin care ofereau o muncă oamenilor, bineînţeles remunerată. Este ştiut faptul că egiptenii nu construiau numai piramide, ei având numeroase porturi prin care exportau diverse produse comerciale, fructificau munca şi prosperau economia. Ei nu erau pasionaţi de crime şi torturi ca şi evreii, pentru că aceste orori nu aduceau nici un beneficiu. Ca drept urmare, evreii au trăit cu această teorie şi apoi ajung la limita sărăciei şi pleacă să muncească în Egipt din cauza foametei.

Nu există nicăieri alte argumente mai halucinante, similare celor relatate de evrei, privitor la brutalitatea stăpânirilor pe unde treceau. Vom înţelege mai târziu cu alte exemple şi date concrete. Aş dori să nu se înţeleagă faptul că poporul egiptean era drept înaintea Lui Dumnezeu în credinţa sa în diferite zeităţi şi cu imoralităţi (care nu lipseau nici de la evrei…). De pildă, „uciderea pruncilor” este un mod prin care preoţii de după Moise, sau chiar şi în timpul lui, sensibilizau la culme orice om, orice ascultător. Cum să nu te sensibilizezi când este vorba de copilaşi nevinovaţi? Dar, această persecuţie nu a existat, ei nefiind slugi în Egipt, ci angajaţi. Moise, de fapt, nu vorbea de cruzimea unui stat compact şi dezvoltat ca cel egiptean, ci exact despre propriile fapte criminale ale lor, ale evreilor.

Trecând peste uciderea pruncilor din vremea „naşterii lui Moise”, Fiica faraonului, prezentată în scrierile relevante ca fiind o „prinţesă”, de data aceasta ajunsese să coboare din înălţimea împărăţiei tatălui ei şi se scaldă într-un râu. Binecunoscut este faptul că evreii nu locuiau nicidecum la poalele curţii regale, ci tocmai în partea opusă a ţării; deci, vorbim despre o lungă călătorie a fiicei lui Faraon să se scalde într-un râu murdar de la periferia împărăţiei. Aşa se naşte povestea că fata îl creşte pe copil la casa faraonului. Poate fi exclusă total ipoteza ca Moise să fie tocmai un fiu al faraonului, predestinat pentru a crea mai târziu religia mozaică? Este de discutat pentru că multe dintre relatările sale sunt problematice şi incerte.

[1] Facere; cap. 46; vers. 27;

[2] Ieșire; cap. 1; vers. 5.

[3] Facere; cap. 26; vers. 11.

[4] Ieşire; cap. 6; vers. 18.

[5] Ieşire; cap. 6; vers. 20.

[6] Solomon; cap. 1; vers. 7.

[7] Facere; cap. 20; vers. 12.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: