Cap. 8. Cele zece porunci. Revelate, sau copiate? Crimele lui Moise.

Plagiatul mozaic din cultura teologică sumeriană nu este nici pe departe unul excelent, ci erorile se ţin lanţ în tot cuprinsul scripturii. Şi bineînţeles cum ştim cu toţii că Dumnezeu nu face greşeli, erorile Vechiului Testament ar trebui să ne argumenteze şi faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le insufla. Chiar şi celebrul „Decalog”, o lege a conduitei morale, o normalitate a omului plăcut Lui Dumnezeu, nu-şi are originea în „insuflarea” făcută lui Moise, cum caută autorul cărţii vechi-testamentare să se auto-preamărească, ci şi acesta este copiată din cultura antică egipteană, cultură pe care inclusiv Moise o studiase cât timp a stat în Egipt. Cartea celor 10 porunci este de fapt „Cartea Muritorilor”. Această carte era un îndreptar de făgăduinţe pe care omul le face divinităţii, cu aspectul original: „Nu-i fac rău aproapelui” (făgăduinţa a 5-a); „nu ucid” (făgăduinţa a 6-a), „nu preacurvesc” (făgăduinţa a 7-a), „nu fur” (făgăduinţa a 8-a), „nu spun minciuni în locul adevărului” (făgăduinţa a 9-a), „nu-i nedreptăţesc şi nici nu-i înşel pe alţii” (făgăduinţa a 10). Nu doar aceste 5 făgăduinţe coincid, ci toate, primele cinci nefiind semnificative pentru credinţa monoteistă, ci doar pentru cele politeiste; dar, conţinutul este similar. Aceste făgăduinţe le făceau egiptenii la funeraliile oricărei persoane şi o astfel de piatră cu inscripţia decalogului era aşezată în groapa răposatului, sau care erau mai înstăriţi, le sculptau pe pereţii mormintelor.

În ce priveşte Decalogul lui Moise – plagiat de la egipteni – replica este transformată dintr-o făgăduinţă, sau promisiune, într-o poruncă. Dumnezeu nu ne porunceşte, pentru că ne iubeşte, cunoaşte îndărătniciile, cât şi neputinţele noastre! Dumnezeu lasă libertatea omului de a-L urma. Ceea ce constituia Moise în acei ani, se definea ca „o nouă religie” şi în această problemă, impunerea, porunca şi invocarea Lui Dumnezeu, erau singurele mijloace prin care putea ajunge la destinaţie: manipularea oamenilor în direcţia dorită de către conducătorul lor. Acest Decalog este vital pentru mântuirea oamenilor; însă, nu-i aparţine lui Moise! Este un cod de făgăduinţe fireşti, pline de adevăr, dragoste şi bunătate, care sunt rânduielile firii umane, bineînţeles date de Dumnezeu; însă, nu lui Moise!

Dacă este să interpretăm asemănarea ca fiind o revelaţie, înseamnă că Dumnezeu le vorbea şi egiptenilor, de le-a revelat acest Decalog cu mult timp înainte de Moise?

Oare, fără porunca „să nu ucizi” sau fără textul original „nu ucid!”, omul nu ar fi ştiut ce înseamnă bunătatea, să nu facă rău semenilor, după cum spune şi proverbul „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”? Ba bine că nu! Copierea acestor texte, falsificarea sau invocarea lor, era un mod prin care conducătorii şi puterile politice încercau să-şi ocupe timpul liber. Adeseori nu aveau altceva mai bun de făcut, ei fiind hrăniţi din produsul celor ce munceau din zi până în noapte. Era absurd ca într-o societate dezvoltată, cu cultură, parfumuri, invenţii, astrologie, matematică, ştiinţă medicală, etc., să ajungi să crezi că era ceva incredibil ce copiase Moise: „să nu ucizi”… Nici Jertfele aduse nu erau arse în faţa oamenilor, ci într-o cameră ascunsă, unde probabil ajungeau la casele preoţilor şi urmau să fie valorificate. Oamenii mâncau iarbă şi verdeaţă, iar pastorii se hrăneau cu bunătăţi.

Fiecare conducător al poporului evreu avea obişnuinţa să invoce dumnezeirea ca fiind responsabilă pentru reforme politice sau legislative, care de cele mai multe ori erau împrumutate de la alte popoare şi prezentate ca fiind „proaspăt insuflate de sus”. Iată alte câteva exemple de satanism prezent în Vechiului Testament: „ucideţi toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le; iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” (Numeri; Cap. 31; vers. 17-18.) Religia mozaică o argumentează ca fiind „revelaţie a lui Dumnezeu”. A cărui dumnezeu?! De când Dumnezeu are apucători de violator de virgine? Această poftă o avea doar obsedatul sexual care conducea poporul, nicidecum revelat de Dumnezeu, ci insuflat de cultura satanistă pe care o înrădăcinase în obiceiurile oamenilor. Iată încă un exemplu de satanism: „De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi sa-i ucideţi cu pietre: pe fată pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui său. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău” (Deuteronom; cap. 22; vers. 23). În viziunea călăului-autor, Moise, care nu are ce căuta în Calendarul Ortodox, ce vină ar fi avut acea femeie violată? De cele mai multe ori violatorii îşi iau măsurile de precauţie, ca nimeni din jur să nu audă nici un zgomot, strigăt, sau alt indiciu care să le trădeze prezenţa. Dumnezeu nu ar fi revelat o asemenea nedreptate şi aberaţie, scornită doar în mintea sadică a unui om, care vedea libertatea doar pentru el; în rest, moarte şi crimă, torturi şi chinuri întunecate – revelate de stăpânul întunericului, diavolul.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: