Cap. 8. Mărturii mai târzii despre falsificarea scrierilor Apostolilor.

Un alt cărturar cunoscut în Biserică este Sfântul Grigorie de Nazianz (330 – 390) care atacă Apocalipsa Sfântului Ioan şi o exclude din Noul Testament, spunându-le celor ce ascultau: „Acestea sunt toate cărţile insuflate; dacă există vreuna în afară de acestea, atunci acelea nu sunt cele adevărate” de parcă în acestea, menţionate până acum, a fost o coerenţă perfectă şi falsitatea a lipsit cu desăvârşire. Despre Sfântul Grigorie vom mai vorbi la finalul lucrării.

Voi alege un mare Sfânt, considerat de Sinoade, un mare scriitor şi canonist al secolului al VI-lea, anume Sfântul Ioan Ajunătorul. Teologii care au auzit numele, deja şi-au dat seama despre ce este vorba, pentru că Ioan Postnicul, cum este numit în popor, a dat unele dintre cele mai nejustificate şi nefireşti Canoane bisericeşti, care iată-le „bune” şi aşezate în cartea „sfintelor” canoane. Acesta, în Canonul 19, vorbeşte despre păcatul sodomiei. El consideră că:  „Copilul de se va strica de oarecine, nu vine la preoţie. Că deşi acela pentru nevârstnicie nu a păcătuit, dar vasul său s-a rupt, şi spre sfinţita slujbă netrebnic s-a făcut. Iar de a primit scurgerea pe coapse potrivit canonisindu-se, nu se va opri a se ridica la preoţie”[1]. Să considerăm că acei copii nevinovaţi, abuzaţi de pedofili, au o canonisire aparte. Autorul, Ioan Postitorul, Sfânt în Calendar, pe data de 2 septembrie, avea înclinaţii homosexuale sau de a favoriza homosexualii? Iată ce descoperiri cutremurătoare facem în canoanele sale: „Cel ce se turbează asupra părţii bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii făcând”[2]. Să reţinem faptul că un homosexual este pedepsit cu 200 de metanii. Pentru a înţelege subtilitatea cu care lucra personajul, să citim şi acest canon al său: „Tot monahului sau mireanului ce a curvit, îi punem timp de doi ani a nu se împărtăşi, dacă se va sârgui a întrebuinţa mâncare uscată după ceasul al 9-lea şi a face câte 250 de metanii”[3]. Dintr-o simplă recapitulare, observăm că cel ce se împreunează cu o femeie primeşte 250 de metanii, iar cel ce se împerechează cu homosexualul primeşte doar 200 de metanii. Unii ar observa că perioada de pocăință pentru homosexual este de 3 ani, iar pentru cel ce săvârșește fapte firești, de 2 ani. Însă, în canonul următor favorizează din nou homosexualii, egalizând faptele: „Pe preacurvarul după trei ani îl învrednicim a se cumineca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi câte 250 de metanii în fiecare zi”[4] Textele acestui Patriarh sunt extrem de interesante, dar nu numai pentru faptul că privilegiază homosexualii, ci şi pentru faptul că avea o obsesie legată de tot ce înseamnă împreunare, vorbind în mare parte numai despre aşa ceva. Numai din aceste canoane deduci că pentru el era mai virtuos faptul făcut cu un bărbat, decât cu o femeie, excluzând că „este păcat şi dacă stai degeaba şi dacă dormi, şi dacă mănânci, dacă nu mănânci” şi alte asemenea, cum s-au gândit aceşti sfinţişori să facă din orice câte un păcat demn de pedeapsă. Practic, de ce era homosexualitatea mai puţin gravă? Este simplu şi tocmai ce am vorbit despre Moise care-şi făcea legile după placul lui. La fel şi aceşti călugări, vorbeau mai domol despre faptele lor, pentru că altfel, fire bună în aşa ceva nu ai putea afla în veci!

În cărţile noului testament se găsesc mai multe orori şi crime, cunoscute de teologii ortodocşi, care se tot chinuiesc să le dea explicaţii prin care să manipuleze ascultătorii spre un înţeles diferit. În versetele următoare, nu ne întâlnim cu o pildă, o metaforă, ci cu o relatare a unor fapte, care probabil nu s-au întâmplat niciodată: „„Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat. După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei”[5]. Acest stil de convieţuire nu a fost posibil în perioada Apostolică, ci doar după prima jumătate a secolului al IV-lea. Apostolii nu s-ar fi ocupat de formarea unor comunităţi, din mai multe motive. Nici nu le era prielnic mediul politic, care-i căuta să-i ucidă, ceea ce le-ar fi fost imposibil să închege cartiere sau comunităţi. Obiceiul a fost scris în Noul Testament mult după anii 250 d.Hr. pentru a stabili o şi mai mare ascultare şi frică a omului de tot ce-i ordonă Biserica împărătească să facă. Aici nu trebuie să ne referim la Biserica primară, ci la perioada de după acapararea ierarhiei de către puterea politică, prin aşa-zisul edict de la Milano. Acest document este unul extrem de mincinos, pentru că după elaborarea sa, au avut libertate subjugată de către împăratului arianist.

 „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”[6]. De asemenea, Mântuitorul le-a dat o sfat cum să meargă la propovăduire: „Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi”[7]. Hristos nu i-a iniţiat să meargă să construiască oraşe şi sate, nici să moară oameni când nu era nimeni de faţă, ca apoi când vin ceilalţi, fără să fi văzut cum are loc crima, să le spună că un înger i-a ucis. Îngerii nu se ocupă cu crearea unui scut în jurul unui primar de comună sau sat, nici în jurul unui dictator. Ei au o cu totul altă rânduială, misiune şi n-au timp de crime; decât oamenii, cum mai devreme ne învăţa Hristos că uciderile vin din inima omului plin de răutate şi nicidecum a Lui Dumnezeu, care n-a zidit pe nimeni să-l omoare, ci să-l lase viu, ca în timp, când va trebui, să-şi dea seama singur de faptele sale şi că Tatăl îl iubeşte. Dumnezeu nu este dictator şi nici criminal şi nici un moşneag tot timpul ranchiunos! Acela este satana! Nu confunda!

Dacă am văzut întâmplarea cu uciderea a doi oameni pentru că n-au dorit să dea toată averea lor capului comunităţii – care nu era un Apostol – legăturile Noului Testament cu manipularea obscură, născocită în anii 250-350, ne va argumenta încă o dată cât de mult sunt falsificate relatările.

Ne este cunoscută tuturor metoda manipulării când vine vorba de „ascultare”. Arhiereii, între timp, au devenit boierii de odinioară, stăpânii sclavilor, care le ordonă să muncească chiar şi gratuit pentru ei. Nu li se dă nimic, sau aproape nimic; însă, li se promite „împărăţia cerurilor” şi răsplata după ce trece viaţa. Dar, de ce nu muncesc la ocnă aceşti arhierei şi preoţi falşi creştini, să aştepte ei răsplata la sfârşitul vieţii? Aici răspunsul este cu două tăişuri şi anume: prostimea care este manipulată şi inteligentul care manipulează. Împărăţia Lui Dumnezeu nu are nimic de a face cu sclavia, cu manipularea prin frică, aceste strategii de ameninţare fiind pure invenţii omeneşti, ale celor „mai deştepţi”, care îi folosesc pe cei creduli, naivi şi cu încredere orbească.

Cât de mult s-a falsificat Noul Testament după Origen şi mai ales după perioada de domnie a lui Constantin cel mare asupra Bisericii, vom descoperi în următoarele indicii biblice, practicate în vremea aceea şi nicidecum în perioada Apostolică, unde era dragoste, dreptate şi iubire de Hristos, fără frică, fără „cultul sclavilor”, pentru că nici Dumnezeu şi nici Apostolii nu au robit pe nimeni! Ideea de „robul Lui Dumnezeu” apare exact în această perioadă a secolului al 4-lea, când creştinii cad într-o capcană: li se oferă un edict şi li se ia toată libertatea, devenind sclavii puterii politice, de regulă îmbrăcată în veşminte Arhiereşti.

[1] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 19

[2] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 18

[3] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 12

[4] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 13

[5] Faptele Apostolilor; cap. 5; vers. 1-10

[6] Ev. Marcu; cap. 16; vers. 15.

[7] Ev. Luca; cap. 9; vers. 3

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: