Cap. 9. Victorii închipuite şi cuceriri mincinoase. Alte crime psihopatice şi promisiuni „divine” neadeverite niciodată. Evreii au plecat de bunăvoie în Egipt şi nu au fost luaţi în robie.

Poporul evreu nu prea pare să fi existat înainte de Moise. De pildă, mulă lume se duce la „muntele căpăţânii”, unde evreii spun că este îngropat capul lui Adam; însă, el a trăit între Tigru şi Eufrat, cum zice şi Vechiul Testament, nicidecum în Israel. Nici războaiele măreţe din care ieşeau victorioşi cam tot timpul, nu erau decât relatări lăudăroase, după câteva sute de ani de când s-ar fi întâmplat acea victorie. Acest detaliu îl descoperim la Iosua: „Apoi a lovit Iosua tot ţinutul muntos, Neghebul, câmpia şi ţinutul mării şi pe regii lor şi n-a lăsat să scape nimeni, ci a omorât toată suflarea, cum poruncise Domnul Dumnezeul lui Israel” (Iosua; cap. 10; vers. 40). Aici iarăşi avem un exemplu în care Iosua nu face altceva decât să-şi arate lipsa de credinţă în Dumnezeu, scopul lui fiind să le spună oamenilor orice, să-l invoce pe oricine, doar ca ei să fie determinaţi să omoare într-una! După ce poporul îşi dă seama că el încearcă să-i mintă cu relatările atât de victorioase, la 5 capitole după ce a scris prima afirmaţie lăudăroasă, bineînţeles, Iosua se schimbă radical şi uită şi de victorie şi de faptul că-i „omorâse pe toţi”, revenind cu altă explicaţie mai plauzibilă: „Dar pe Iebusei, locuitorii Ierusalimului, nu i-au putut alunga fiii lui Iuda şi de aceea Iebuseii trăiesc cu fiii lui Iuda în Ierusalim până în ziua de astăzi” (Iosua; cap. 15; vers. 63). Acum n-a mai existat „exemplara” ucidere a tuturor şi până la urmă iudeii au şezut şi ei pe lângă vechii locuitori ai Ierusalimului, iebuseii, care i-au primit la ei în cetate şi nu mai umblă pribegi cu oile şi caprele. Deci, victoria lăudată nu prea a fost reală.

Făgăduinţele cu care conducătorii evrei îşi ţineau în frâu poporul, erau minciunile „picate din cer”. Iată încă un exemplu de „joaca de-a profetul”. Aici este discutabilă verticalitatea divină, din perspectiva textului biblic: „Atunci Domnul i S-a arătat şi i-a zis: Să nu te duci în Egipt, ci să locuieşti în ţară, unde-ţi voi zice Eu. Locuieşte în ţara aceasta şi Eu voi fi cu tine şi te voi binecuvânta, că ţie şi urmaşilor tăi voi da toate ţinuturile acestea şi-Mi voi împlini jurământul cu care M-am jurat lui Avraam, tatăl tău. Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele cerului şi voi da urmaşilor tăi toate ţinuturile acestea” (Facere; cap. 26; vers. 2-4). Subînţelesul prin care Isaac le spunea oamenilor ce i-a zis lui, personal, Dumnezeu, într-un colţ, fără să vadă şi să audă nimeni, ne descoperă un mare adevăr pe care mai devreme probabil l-aţi fi contestat: Evreii NU erau luaţi în robie de gigantul popor Egiptean, pentru că erau prea puţini! Aici se vede clar cum conducătorul încearcă să le spună oamenilor:  NU plecaţi în Egipt – deci, de bunăvoie – ci staţi aici că vom deveni un popor mare. Când vreo dată a cucerit sau a stăpânit evreul Egiptul, Mesopotamia, ţara Filistenilor şi alte ţări din acea zonă? Niciodată! Deci, conducătorul politic le promite oamenilor şi nicidecum Dumnezeu! El apelează la această şarlatanie pentru că oamenii, istoviţi de atâta slugărnicie şi sărăcie, tindeau să nu-l mai urmeze pe şeful tribului evreiesc şi doreau să plece în lumea largă. El le promite: staţi cu mine că eu voi pune la cale cucerirea tuturor; însă, nu cucereşte nimic; dar, are slugi garantate la oi şi capre, deci, mână de lucru gratuită, doar pe promisiunea viitorului.

Trecuse câteva generaţii de la Avraam şi lumea deja nu-i mai credea pe conducători şi opta să se ducă la muncă în Egipt, pentru a avea ce mânca. Pe de cealaltă parte, conducătorii apelau la tot felul de strategii pentru a nu-şi pierde slugile şi muncitorii şi pentru a nu rămâne şi ei săraci, să fie nevoiţi să muncească, în loc să trăiască din munca altora. Până acum Dumnezeu nu-şi împlinise promisiunea[1] făcută lui Avraam. Oare, Dumnezeu este un mincinos notoriu? Nicidecum! Dumnezeul evreilor era o entitate inexistentă; însă, Dumnezeul cel adevărat, necinstit de evrei, nu le vorbeşte niciodată şi nici nu le promite nimic, decât mincinoşii politicieni din fruntea tribului nomad.

Chiar şi Avraam apela la aceleaşi strategii de a le promite ceva oamenilor, dar tot ca şi cum i-ar fi făgăduit Dumnezeu, pentru a fi cât mai credibil în faţa lor: „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, Că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit” (Facere; cap. 18; vers. 18-19). Care era voia acelui dumnezeu? Crimă, întuneric, torturi, violuri, urgii, nenorociri? Acela nu era Dumnezeu! Este vădit că evreii le promiteau marea cu sarea; dar, în momentul în care ajungeau la ananghie, conducătorii schimbau felul lucrurilor, în unul mai realist: „Atunci Iacov a zis către Simeon şi către Levi: Mare tulburare mi-aţi adus, făcându-mă urât înaintea tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor. Eu am oameni puţini la număr; se vor ridica asupra mea şi mă vor ucide şi voi pieri şi eu şi casa mea” ( Facere; cap. 34; vers. 30); iar mai departe, găsim o altă completare a vitejiei: „Iar Israeliţii, văzându-se în primejdie, pentru că poporul era strâmtorat, s-au ascuns prin peşteri, prin stufişuri, printre stânci, prin turnuri şi prin şanţuri” (I Regi; cap. 13; vers. 6). Iată că se sfârşeşte epoca lui Avraam şi diavolul minţii lor i-a minţit şi au rămas un popor mic de atunci şi până în zilele noastre. Mai mult de atât, din bravi cuceritori, permanent protejaţi de divinitatea de negăsit, ajung să fugă mâncând pământul, ascunzându-se prin peşteri sau grote, doar să scape cu viaţă.

Un preot teolog din Arhiepiscopia Tomisului încerca să explice în ziarul „Adevărul” că: „Biblia nu ne prezintă un Dumnezeu nedrept, ci doar faptul că ochiul rău poate vedea rău chiar şi pe cele bune sau drepte”. Dar, ne va fi greu, oare, să argumentăm că nu există nici o divinitate care să le vorbească şi că Dumnezeul bunătăţii, nu le-a vorbit niciodată acestor criminali? Preotul încearcă să mai explice că: „În timp ce Noul Testament este o lume a dragostei, iertării şi îndreptării, Vechiul Testament pare o lume a răzbunării, crimei şi imoralităţii. Ar fi greu să evaluăm lumea dinainte de Hristos prin prisma principiilor Noului Testament”[2]. Observăm aici cum încearcă din răsputeri să ne prezinte ca şi cum lumea era brutală, nu exista cultură, nu exista lume ştiinţifică, nu exista moralitate şi discernământ. Preotul Tănăsescu încearcă să ne facă să credem că nu există nici un fel de disciplină şi conduită, iar oamenii nu au de unde să cunoască. Drept să vorbim, noi nu discutăm de un popor din era Mezozoică  sau Cenozoică, când omul ar fi putut fi sălbatic. Noi discutăm despre un popor care apare în jurul anilor 1400 înainte de Hristos, când cultura era deja definită, marile popoare erau preocupate de ştiinţă, descoperire, intelectualitate şi nicidecum doar de bătăi, crime, torturi, etc. Va trece timpul şi din islamul fanatic de astăzi se va naşte vreo altă confesiune. Aceea cu siguranţă va vorbi supuşilor labili că în perioada anilor 2000-2050, adică în perioada noastră, erau numai fapte de cruzime peste tot şi nu exista civilizaţie de nici un fel, de asta omorau ei şi erau mai problematici societăţii decât preistoricii… Aşa se va naşte încă vreun popor cu un tipar „Vechi Testamentar” islamic, bazat pe crime, torturi şi schingiuiri, mizând pe impresia că aşa era lumea în acea vreme. Iudaismul stă de altfel la baza islamismului de astăzi, care s-a remarcat în toată lumea prin câtă cultură au alte popoare şi cum văd islamiştii să trăiască împreună cu popoarele culte: să le omoare şi să le oblige să adere la cultul lor! Totuşi, când vechii-testamentari şi-au creat acea lege plină de crime şi morţi, au venit cumva sumerienii peste ei, să-i omoare de ce s-au îndepărtat de Credinţa Părintelui Adam? Nu!

Hristos, venind în lume, nu a dus mai departe iudaismul, formând un creştinism pe rădăcini eretico-satanice şi criminale! Hristos este numit şi „Adam cel nou” şi de aici trebuie să vedem că Acest Adam Cel nou, Dumnezeu şi Omul, ne-a lăsat prin Apostoli exact aceleaşi simboluri ale lui Adam cel vechi şi ale Sumerului de demult dispărut: Crucea; Steaua Dumnezeirii şi Peştele. Hristos ne-a adus sumero-creştinism şi nu iudeo-creştinism. În cea de-a doua parte vom vedea care Sfinţi Părinţi au ripostat împotriva iudaizării textului Noului Testament, din timpul unor Sinoade ecumenice şi locale, unii fiind chiar ucişi în timpul acestor adunări episcopale, de către aşa-zişii împăraţi creştini, precum: Sfântul Alexandru al Alexandriei, ucis prin otrăvire la Sinodul I Ecumenic, pentru că l-a depistat pe Constantin cel mare ca fiind autor al diversiunii arianiste, care nu apare cu scopul pe care-l ştim noi, ci de a camufla altceva, mai grav; Sfântul Meletie al Antiohiei, ucis chiar în timpul Sinodului; Sfântul Ambrozie de Mediolan – otrăvit în timp cu trufe, pentru că l-a certat pe împăratul Teodosie, care a revizuit mai mult decât trebuia textul biblic; Sfântul Vasile cel Mare şi fratele său Grigorie sunt asasinaţi amândoi la 49 de ani; Sfântul Ioan Gură de Aur este ucis după ce hirotoneşte un episcop sumero-creştin, despre care câteva cărţi bisericeşti ne vorbeşte în detaliu, dar extrem de puţin.  Patriarhul Teofil al Antiohiei omoară 10.000 de părinţi care se revoltase împotriva Sinodului care revizuise textul biblic în totalitate şi-l iudaizase în cele mai cutremurătoare proporţii şi alte crime sadice, barbare şi maniace, pornite chiar din perioada lui Constantin cel mare, al cărui tată, Chlorus, fusese evreu şi conducător al Palestinei; dar, să revenim la textul Vechiului Testament!

O altă promisiune neîmplinită, dar deși este prezentă în Vechiul Testament, rămâne neobservată de mulți cititori îndoctrinați. Subiectul este legat de soarta lui Iacov. Acesta, ajuns la limita sărăciei, hotărăște să plece în Egipt, lăsându-se convins de popor. Versetele demontează încă o dată falsa ipoteză că ei au fost luaţi în vreo robie de egipteni, devreme ce nu reprezentau nici măcar o ţară, ci un grup de nomazi care se plimbau cu căruţele de colo colo: „Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău, nu te teme a te duce în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare. Am să merg cu tine în Egipt Eu Însumi şi tot Eu am să te scot de acolo, iar Iosif îţi va închide ochii cu mâna sa!” După aceasta s-a ridicat Iacov de la Beer-Şeba, iar fiii lui Israel au luat pe Iacov, tatăl lor, şi pe copiii lor şi pe femeile lor în căruţele pe care le trimisese Iosif, ca să-l aducă.” (Facere; cap. 46; vers. 3-5). Încă o dată Vechiul Testament ne arată faptul că ei au plecat în Egipt şi nu a venit cineva să-i ia în robie; dar, ceea ce este foarte important şi neobservat de nimeni, este faptul că acea voce, pentru impresionarea poporului, îi promite că-l va scoate din Egipt şi-l va hărăzi tot aşa, un popor mare cât toate zilele din an. Iacov probabil şi-a dat seama că în Egipt are condiţii bune de trai, fapt ce-i va determina pe evrei să se înmulţească atât de mult, încât vor cuceri Egiptul, atacând din interior.

Oprindu-ne la promisiunea că-l va scoate din Egipt, este clar că nu Dumnezeu vorbea cu el, pentru că, mai apoi, Moise relatează chiar în capitolul următor că „Iacov a mai trăit în ţara Egiptului şaptesprezece ani. Zilele vieţii lui Iacov au fost deci o sută patruzeci şi şapte de ani” (Facere; cap. 47; vers. 28); „Sfârşind Iacov poruncile sale, pe care le-a dat feciorilor săi, şi întinzându-şi picioarele sale în pat, şi-a dat sfârşitul şi s-a adăugat la poporul său” (Facere; cap: 49; vers. 33). Deci, făgăduinţa lui nu a fost o promisiune de la Dumnezeu, ci, modul prin care şi-a minţit şi manipulat slugile credule, pentru că el nu a mai ieşit din Egipt, ci acolo a murit. Deci, nu l-a mai scos viu şi cu nici un popor gigant de acolo. Încă o dată constatăm că Dumnezeu nu minte; iar divinitatea invocată în Vechiul Testament nu este Dumnezeu şi nu le vorbeşte, nu le promite, nu îi minte!

Această profeţie „te voi face un popor mare” sau „vei avea un popor cât numără stelele cerului”, sau „prin tine se vor binecuvânta toate neamurile”, teologii contemporani cu noi, iudaizaţi până în adâncul conştiinţei, încearcă să ne explice că din Avraam se va naşte Hristos şi el va binecuvânta toate neamurile. V-aţi întrebat vreo dată, ca însuşi Noul Testament să ne explice de ce Hristos nu se trage din Avraam, Isaac, David, Iuda etc.? În partea a doua a cărţii vom vedea despre ce taine este vorba şi ce avem în faţa ochilor şi suntem manipulaţi să nu vedem. Să nu uităm că nici această profeţie „du-te în Egipt, căci acolo am să te fac neam mare” nu se referă la nici un Iisus Hristos şi nu prevesteşte nimic! Pentru că el spune: „mi-a zis Dumnezeu să mergem în Egipt la lucru. Ne înmulţim şi ne facem un popor mare, atacăm Egiptul şi-l cucerim! Numai că, profeţia nu se adevereşte nici unde şi nici cum, pentru că în Egipt ei nu au devenit deloc un popor mare, ci relativ tot la fel de lipsit de cultură, în ciuda faptului că au stat în cel mai civilizat şi dezvoltat imperiu al lumii de atunci. Asta a fost o altă minciună a conducătorului: „haide-ţi după mine! Nu mă lăsaţi slugilor, sclavilor! Eu am nevoie de sclavi la oi şi capre! Este foarte simplu de ce nu se adeverea cam nimic: Nu le vorbea Dumnezeu!

[1] Facere; cap. 12; vers. 3.

[2] Preotul Tănăsescu; ziarul „Adevărul” din 10 iulie 2015.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: