INTRODUCEREA PRIMEI PĂRŢI VECHIUL TESTAMENT, DE LA REVELAŢIE LA IRELEVANŢĂ

Creştinismul are două Cărţi fundamentale după care se călăuzeşte: Vechiul şi Noul Testament. Acesta, într-un întreg, alcătuieşte „Biblia” sau „Sfânta Scriptură”. Epopeea în sine nu este una exclusiv religioasă, ci, porneşte de la evenimente religioase timpurii, precum „facerea lumi” şi devine pe parcursul perioadelor seculare, în care a fost scrisă, o carte religioasă, politică, istorică, astrală şi ştiinţifică. Caracterul său multicultural o face temelia mai multor confesiuni religioasă, atât pre, cât şi post Creştine.

Biserica Creştin Ortodoxă este singura instituţie de cult care nu-şi are Biblia ca singur cod fundamental. Aceasta invocă şi alte două repere: Sfânta Tradiţie şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Ortodoxia, la modul general, are o serie de „tâlcuiri” stabilite încă din perioada secolului al III-lea şi până în secolul al VI-lea, care au fost adoptate ulterior şi de către cultele protestante sau neo-protestante. „Tâlcuirile” sunt explicaţiile argumentate şi analizate minuţios de către apologeţi şi hermeneuţi, pentru a prevenirea interpretării defectuoase a textului polisemantic. Naşterea unor interpretări dogmatice eronate, a fost definită ca fiind „erezie” şi fiecare cult în parte încearcă să-şi alcătuiască tiparul propovăduirii, în acord cu fiecare tâlcuire.

Aproape fiecare verset din Biblie are note de subsol, care indică similitudinea altor versete, sau a altor subiecte, care-l pot ajuta pe cititor să înţeleagă mai bine ce a dorit autorul să transmită. Nu de puţine ori, Biblia găzduieşte şi versete care nu au note de subsol, nu se regăsesc în alte cărţi din cuprinsul acesteia, sau sunt pe cât se poate de mult evitate. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament întâlnim astfel de paragrafe, pe care cercetătorii le identifică a fi adăugări.

Apariţia Vechiului Testament nu poate fi datată cu exactitate; însă, primele 5 cărţi mozaice care alcătuiesc „Pentateuhul”, apar cu aproximaţie între anii 1300-1400 î.Hr. Ansamblul biblic este atribuit profetului Moise; dar, mărturiile textului ne arată că parcursul capitolelor vorbesc despre Moise la timpului trecut, ceea ce ne argumentează faptul că nu-i aparţin sau că au fost scrise mai târziu, intervenindu-se asupra textului original. Aceste 5 cărţi cuprind facerea şi apariţia primelor forme de civilizaţie; identificarea locaţiei unde s-a format prima aşezare umană, sub conducerea strămoşului Adam, între râurile Tigru şi Eufrat din Sumerul antic; primele relatări despre omul primitiv, potopul lui Noe şi în imediata apropiere se sare peste un interval de 4000-4500 de ani, ajungând direct la naşterea lui Moise, apariţia şi formarea statului Israel. Din acest moment, Moise devine autorul primelor cărţi biblice, târzii, spre deosebire de crearea lumii şi a lui Adam, din urmă cu 7500-8000 de ani înaintea noastră şi aproximativ 5500-6000 de ani înainte de Hristos.

Fiind vorba despre o diferenţă de timp extrem de mare dintre Adam şi Moise, când apar primele cărţi ale ale Vechiului Testament, deducem faptul că toate aceste întâmplări, „facerea lumii”, „crearea omului”, Adam şi vechiul Sumer”, „Potopul lui Noe”, „apariţia Babilonului” şi alte etape istorice, legendare, au fost culese cel mai probabil din cultura Sumerului antic, care dispăruse deja în perioada preotului Ezdra (480-440 î.Hr.), el fiind totodată primul cărturar evreu căruia i-au stat la îndemână pietrele, sculpturile şi prima formă de scriere cuneiformă, adamică, pe când a locuit în Babilon. Această aşezare este situată pe ruinele fostului Sumer.

Moise nu ar fi putut avea acces la textele sumerienilor, el născându-se în Egipt şi ulterior ajungând în actualul Israel, care apare ca stat cu 1400 de ani î.Hr. Mult mai târziu, preotul Ezdra are această oportunitate culturală şi intervine asupra textelor biblice, oferindu-le o altă formă mult mai bogată în mărturii din antichitate. Totuşi, chiar dacă intervine asupra „Pentateuhului”, Vechiul Testament păstrează caracterul iniţial conceput de Moise, cu excepţia unor argumente care fac obiectivul unor contradicţii nerezolvate până în zilele noastre, atât de evrei, cât şi de creştini.

Textul mozaic iniţial, cuprinde o multitudine de erori dogmatice, care contravin firii divine şi nu corespund cu lucrarea şi puterea Dumnezeiască. Mai multe crime şi orori sălbatice, care erau atribuite „poruncii Lui Dumnezeu”, erau rostite doar de către oamenii politici, neinspiraţi de divinitate. Tendinţa lor era de a-şi forma poporul să fie brutal şi criminal. Ei urmăreau să înrădăcineze în conştiinţa populaţiei dorinţa neîncetată de a cuceri alte popoare, localităţi sau sfere de influenţă. În unele cazuri aceste fapte au funcţionat după planul conducătorilor politici; însă, de cele mai multe ori dădeau greşi. În lucrarea de faţă vom descoperi câteva polemici teologice, unde guvernatorii evrei îl invocau pe Dumnezeu, îndemnând lumea spre crimă, pretinzând că divinitatea le va hărăzi victoria. În cele din urmă ei săvârşesc crimele; dar, victoria făgăduită nu se mai adeverea. Este absurd să credem că Dumnezeu te îndeamnă să omori, promiţându-ţi ceva anume, ca după ce desăvârşeşti lucrarea ta, să nu-ţi mai ofere ceea ce ţi-a promis. Asta se întâmplă în foarte multe cazuri, unde vom identifica faptul că nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea şi promitea, ci conducătorii politici.

Mergând pe învăţătura Mesianică „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan, Cap. 5, v. 39), vom descoperi cu stupoare că pe cât de mult este lăudat textul biblic ca fiind intransigent şi neînduplecabil, un amalgam de paragrafe sau chiar capitole întregi întrec limita iraţionalităţii, mediocrităţii, sadismului şi plagierilor, cât şi dovezi frapante care ne arată clar că în foarte multe cazuri, nu Dumnezeu era Cel ce le vorbea. Atunci, cine?

După cum ne învaţă şi Mântuitorul Iisus Hristos, citind Scripturile, socotim că în ele avem viaţa cea veşnică. Nimic neadevărat; însă, putem observa cum Evanghelistul Ioan evidenţiază cum „socoţi că în ele găsiţi viaţa cea veşnică”, ceea ce arată o probabilitate pe care doar cititorii o socotesc a fi aşa. Care sunt aceste versete probabile, care îndeamnă la lucruri neplăcute Lui Dumnezeu şi cele care ne arată calea spre mântuire? În lucrarea de faţă vom evidenţia convergenţa lor pe un drum total diferit de cel al mântuirii.

Fireşte, din Scripturi putem culege extraordinar de multe învăţături utile, benefice vieţii paşnice, cât şi mântuirii; însă, mai sunt şi anumite scăpări care influenţează întunecimea autorului ce a redactat o carte sau alta. Pornim de la ipoteza Genezei, că: „Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere, cap. 1, vers. 2). Spre deosebire de Evanghelia propovăduită de Apostoli, unde Dumnezeu era lumina, Vechiul Testament începe într-o formă macabră şi întunecată. Mai mult de atât, continuă cu aceste cuvinte: „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap. 1; vers. 3-4). În primul Verset apare dominarea întunericului metaforic şi lipsa luminii. În cel de-al doilea verset constatăm că autorul îi neagă atotştiinţa Lui Dumnezeu, devreme ce îl descrie neştiutor că lumina era bună şi abia acum constata acest lucru, ceea ce este cea dintâi erezie a Vechiului Testament, înaintemergătoare mai multor negări a firii atotştiutoare Dumnezeieşti.

Este de înţeles de ce se află extrem de multe nereguli majore în Vechiul Testament! În primul rând pentru că textele erau scrise de autori politici, care nu aveau foarte multă pricepere teologică şi dogmatică. Dacă textele le erau revelate de divinitate, pe înţelesul oamenilor, Dumnezeu ar fi găsit cele mai excelente formule şi explicaţii logice, care nu ar fi subminat puterea dumnezeiască. În continuare, vom descoperi aproape toate contradicţiile biblice ale Vechiului Testament, care au influenţă inclusiv  Noul Testament şi trebuie să le cunoaştem, pentru apartenenţa noastră creştină şi adevărata identitate eclesiastică. De aceea, Vechiul Testament nu doar că nu trebuie evitat, ci studiat minuțios, pentru a descoperi toate indiciile legate de identitatea divinității care era invocată de profeți și oamenii politici. Oare, mărturiile ne vor descoperi că această entitate este de fapt Dumnezeu sau diavolul?

Autor P. N.

Durată text: 21 august – 29 septembrie 2017.

 

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: