PRIMA PARTE – VECHIUL TESTAMENT.   Cap. 1. Cele 7 zile ale creaţiei, negarea atotştiinţei dumnezeieşti şi zoofilia.

Fascinanta epopee a creării lumii şi a întregului univers, a stârnit interes pentru fiecare om în parte. Este poate cel mai citit subiect şi totodată cel mai controversat, nici sumerienii şi nici alte popoare preistorice nelăsând prea multe scrieri. Totuşi, minunea „creaţiei” este relatată aproape identic în cele două culturi monoteiste sumeriană şi mozaică. În cea dea două, despre care vom discuta în cele ce urmează, facerea lumii este relatată mai puţin din perspectiva divină, decât din cea umană. De pildă, conceptul omului faţă de atotştiinţa Lui Dumnezeu se face prezent încă de la primele versete şi cuprinde exact 6 negări ale acestei trăsături divine:

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap. 1. Vers. 1-4).  Atât în prima zi, cât şi în celelalte 5, întâlnim aceeaşi lipsă de „vedere înainte” asemănător unui om care face un experiment, nu ştie ce face şi abia mai apoi conştientizează ceea ce a făcut, dacă este bine sau nu: „A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua”(Facere; cap. 1; vers. 7-8). În acest verset descoperim cea de-a doua negare a atotştiinţei divine; însă, mai observăm şi prima afirmaţie care se pare a fi irelevantă şi ne-revelată de Dumnezeu. În primele milenii, până prin secolul XVI-lea d.Hr. oamenii de ştiinţă au crezut că dincolo de pământ şi de „cer” se află apă. De aceea, Moise explică fără nici o logică revelată, că „a despărţit Dumnezeu apele cele de deasupra tăriei”, pentru că deasupra tăriei nu este şi nu a fost apă, iar universul nu este o tărie, nici lichidă şi nici solidă.

„Tăria a numit-o Dumnezeu cer” nu poate fi numită de Dumnezeu cer, pentru că, spre deosebire de omul primitiv, Dumnezeu cunoaşte ceea ce a creat dincolo de „cer” şi, într-un mod surprinzător, avem de a face cu prima dovadă că textul mozaic nu este revelat de divinitate, pentru că Moise nu știe ce este dincolo de cer și nici divinitatea pe care o invocă!

În versetul al 10-lea care descrie ziua a III-a a creaţiei, avem de a face cu prima inspiraţie sumeriană, întrucât acest popor antic ne explica faptul că, întru început pământul a fost acoperit în întregime cu apă, care de altfel este şi „simbolul vieţii” de la care primele sculpturi emblematice pentru cultura sumeriană, au fost realizate în formă de „peşte”, de „Crucea” cu 4 laturi egale şi „Steaua Sumeriană”,numită mai apoi de către creştini „steaua Maicii Domnului”, care se află şi în reprezentările iconografice ale acesteia.

Lipsa de continuitate dintre evenimentele relatate de Moise şi cele raţionale, ne este evidenţiată în descrierea celei de-a III-a zi: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facere; cap. 1; vers. 11-13). Deşi ajungem la ziua în care începe să crească verdeaţa pe pământ, observăm că nu există soarele care are un rol primar în viaţa şi creşterea plantelor de orice fel.

„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii.  Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele” (Facere; cap. 1; vers. 14-16). Moise ne arată încă o dată că nu este inspirat de către Dumnezeu în ceea ce scrie, ci pur şi simplu el copiază teoriile lumii ştiinţifice ale vremii în care a trăit. De pildă, Luna nu a fost şi nu este o planetă luminoasă. Soarele „este luminătorul cel mare”. Lumina Soarelui ajunsă pe Lună, o face vizibilă de pe Pământ; însă, aceasta nu o poate caracteriza drept un corp luminător. Neavând nici un dialog cu Dumnezeu, Moise nu putea să anticipeze aceste lucruri, deoarece el se inspira doar din ce descoperise astrologii până în anul 1500-1400 Î.Hr. Sunt anumite zile în care Luna este situată în spatele Pământului şi lumina Soarelui nu ajunge la ea, nefăcându-o vizibilă de pe planeta noastră.

După ce am explicat faptul că luna nu este un corp luminescent, continuarea lui Moise nu-şi mai are sensul: „Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facere; cap. 1; vers. 17-19). Dumnezeu nu putea să vadă bine această relatare mozaică, întrucât Cerul nu era o tărie acvatică, Luna nu era un corp luminos şi în concluzie, nu este nici un luminător al pământului.

În a cincea zi a creaţiei, apare şi mărturisirea sumeriană că viaţa se naşte prima dată în apă şi apoi pe uscat: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea” (Facere; cap. 1; vers. 20-23). Cu excepţia faptului că Dumnezeu nu vorbeşte cu păsările, peştii şi de regulă nici omul nu vorbeşte cu animalele care nu au raţiune şi pricepere și nu receptează dialogul. Caracteristica este întâlnită la vietăţile acvatice şi la păsările cerului, cu excepţia unui anumit număr redus de animale domestice care sunt înzestrate cu receptarea dialogului.. Toate animalele au fost înzestrate de Dumnezeu cu instinctul de a creşte şi a se înmulţi. În concluzie, singurul adevăr de până acum este mărturisit aici, cu privire la crearea vieţii acvatice şi apoi a celei terestre, conform teologiei civilizației sumeriene.

„A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.  Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere; cap. 1; vers. 25-27). Expresia „după asemănarea noastră” este întâlnită şi în cultura sumerienilor, unde întâlnim aceeaşi imagine trinitară a Lui Dumnezeu. În acest capitol bărbatul şi femeia apar concomitent, pe când, în capitolul al II-lea, acelaşi autor se contrazice: „a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facere; cap. 2; vers. 21-22). Din două capitole reies două poveşti total diferite; însă, înainte de acest fapt, găsim o altă contradicţie mozaică. Pentru a înţelege acest verset trebuie să continuăm lecturarea cu următorul subiect: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Facere; cap. 2; vers. 8-9). „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 28-29). Dacă porunca Lui Dumnezeu ar fi fost ca oamenii să mănânce din fructele şi legumele care creşteau pretutindeni şi de care Edenul era înfrumuseţat şi îmbogăţit, atunci, să observăm cu luare aminte următoarele: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facere; cap. 2; vers. 20). Devreme ce umbla gol, nu mânca vietăţi vii, avea tot ceea ce-i trebuia, nu vă miră în ce fel vede Moise că „întrebuinţa” Adam animalele, încât Dumnezeu ar fi zis: Haideţi să-i facem o femeie”? Avem de a face cu primul caz de zoofilie? Este ciudat că în cultura sumeriană, Dumnezeu îl creează pe Adam înţelept, intelectual, vrednic de a purta asemănarea chipului Lui Dumnezeu, iar în cartea lui Moise îl găsim ca un „încercător de animale”.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: