CREŞTINISMUL APOSTOLESC DIN ȚARA GOȚILOR ȘI IUDAIZAREA FORȚATĂ DIN SECOLUL AL IV-LEA

(Cartea este disponibilă aici: https://pravoslavia.wordpress.com/crestinismul-apostolesc-din-tara-gotilor-si-iudaizarea-fortata-din-secolul-al-iv-lea/ format JPG)

INTRODUCERE

Creştinismul ar apărea în părţile fostului Sumer (Mesopotamia). Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar textul Evangheliei atribuită Sfântului Apostol Matei, unde este prezentată renumita „pescuire minunată”, de la care încep cele mai mari suspiciuni asupra originilor creştinismului: În Israel sau în Sumer, pe vechile ruine mesopotamiene unde a trăit odinioară strămoşul Adam? Iată ce găsim în textul Evangheliei: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Ev. Matei; cap. 4; vers. 17-24). Aici, vorbeşte foarte clar despre Siria; însă, intervenindu-se asupra textului în favoarea iudeilor, s-a minimizat faptul că primii Apostoli au fost adunaţi din fosta Mesopotamie şi nu din Israel.

Contradicţiile biblice includ şi persoana lui Irod, menţionat în diferite texte biblice, care era mort de jumătate de deceniu la naşterea Lui Hristos, luându-i locul Arhelau. Recensămintele se făceau numai la începutul unei dinastii. Irod devine guvernator în anul 37 î.Hr. Dacă Hristos s-ar fi născut la acest recensământ, avea vârsta de 70 de ani la Înviere. Arhelau preluând conducerea de la tatăl său, nu mai are nici un motiv să facă un nou recensământ, pentru că nu se schimba dinastia. Următorul recensământ are loc în anul 6 d.Hr şi este menţionat în Evanghelie, de către Apostolul Luca: „Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria” (Ev. Luca; cap. 2; vers. 2). Domnia, prezentată de Apostolul Luca, este singura care coincide cu biografia Mântuitorului, chiar dacă i-ar scurta viaţa pământească cu 6 ani; însă, este mai aproape de adevăr decât vârsta de 70 de ani, cât ar fi avut, dacă se năştea în anul 37 î.Hr., la recensământul lui Irod. Puţini, însă, au observat o foarte mare asemănare, nu prea întâmplătoare, între numele „Quirinius” şi „Coryllos”, care era guvernatorul Daciei în acea vreme. Acest mister ne va atrage câteva semne de întrebare. Hristos şi Apostolii află că Lazăr, din Betania, era pe moarte. Atunci le spune apostolilor că vrea să meargă la el. Iată ce îl sfătuiesc aceştia: „Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo? (Ev. Ioan, cap. 11, vers. 6-7). Întrebarea este: Unde erau ei, în ce ţară, devreme ce acolo nu erau evrei şi Apostolii îl avertizează să nu meargă în locurile evreilor? Iată altă nedumerire: „Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta” (Ev. Luca; cap. 1, vers. 39,40). În jurul Betleemului nu prea sunt munţi şi cetatea NU era populată pe atunci. Autorul ştie că era în ţinutul „muntos” şi „din ce seminţie” era. Cum se face cu nu ştie numele cetăţii? Sau era într-o cetate dintr-un munte, unde nu se afla nici urmă de evreu, „semiţia lui Iuda” fiind introdusă în text? O altă contradicţie este legată de „vindecarea din ţinutul Gherghesenilor”, în care se scot demonii dintr-un om, ei întră într-o turmă de porci. Porcii se urcă pe stâncă şi sar în mare, înecându-se (Ev. Luca; cap. 8, vers 26). Problema este că acest ţinut se află la o distanţă de 48 de km de mare. În aceste condiţii, porcii aceia nu ar fi sărit în mare, la o astfel de distanţă, ci ar fi prima ficţiune în care „zboară porcul”. Şi totuşi, dacă localitatea se numea Ghenizaret, cum să se numească „ţinutul ghergheseni”? Localitatea Ghergheasa se află în România şi nu a existat vreodată o localitate cu acest nume în Israel. În Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Matei, localitatea apare ca fiind o altă localitate, Gadara. Refacerea textului (sau falsificarea) a fost făcută în mare parte de Origen, care locuia în Alexandria Egiptului şi aşa se justifică faptul că nu avea habar de localităţile din Israel. După ce i se atrage atenţia că a conceput un text atât de fals, încât porcul trebuia să zboare şi nu să sară, îi schimbă numele să fie mai aproape de mare. Şi totuşi, Gadara se află la o distanţă de 6,2 mile de mers prin zonă nisipoasă şi deşertică. În acest caz, porcii s-ar fi înecat cu nisip şi nu ar fi avut cum să sară în mare, decât tot dacă ar fi zburat peste văi şi dealuri…

Deşi Hristos doar ce ieşise la propovăduire, dacă ar fi vieţuit în Israel, cum ar fi avut relevanță această relatare: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe” (Ev. Matei; cap. 4; vers. 24)? Decât dacă și-a început propovăduirea în preajma munților Hermon din actuala Sirie. Misterul se adânceşte şi mai mult, datorită faptului că cele 4 Evanghelii, nu aduc nici un fel de mărturie, neștiindu-se nimic despre viaţa şi activitatea Sa, de până la vârsta de 12 ani. O altă mărturie o aduce chiar biografia acestui guvernator, Qurinius, care a guvernat Siria până în anul 12 d.Hr. Totuşi, să privim şi numele regelui dacilor, contemporan cu Hristos: Coryllos (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). Ce asemănare între cele două nume şi cât de uşor s-ar fi modificat din Coryllus în Quirinius? Relatarea că primii 12 Apostoli au fost „pescuiţi” din părţile Siriei şi nu ale Israelului, ne adâncește și mai mult, în lumina adevărului că Hristos nu a fost evreu și nici dintre evrei. Aici intervine şi faptul că Iosif din Nazaret nu avea cum să fie originar din această localitate, întrucât toţi fii săi, Iacob, cel mai mare, Iosif şi Simon cel mai mic, erau originari din Damasc. Mai târziu, după Învierea Domnului, Petru (fratele lui Andrei), avea să întemeieze Biserica Antiohiei, în Siria. Puterea politică l-a asemănat şi egalizat cu Apostolul Pavel, ca cititorul să nu mai fie curios, să caute altă Biserică înfiinţată de Petru, decât cea a Romei. El, însă, nu a ajuns niciodată la Roma împreună cu Pavel. Abia în momentul arestării sale de către romanii, probabil a stat în temniță alături de Pavel, ambii fiind martirizați în apropierea anului 67.

În afară de cei 12 Apostoli, în Mesopotamia mai erau născuţi şi o mare parte dintre cei 70 (sau 72) de Ucenici, precum: Tadeu, originar din Edessa[1], care era unul dintre fiii lui Iosif logodnicul, din prima sa căsătorie; Matia, care a predicat în Etiopia, provenind tot din fosta Mesopotamie[2]. Unii scriitori încearcă să-i forţeze biografia și să-l arate ca un al II-lea predicator în Israel, după ce iudeii l-au ucis pe Sf. Ap. Iacob, care era tot mesopotamian la origine; însă, după ce Matia a predicat în Mesopotamia, Siria, Etiopia şi Capadocia, ar fi fost ucis în Israel. Totuşi, cei ce afirmă acest lucru, nu aduc nici un fel de argument, anul decesului acestui Apostol fiind necunoscut cu desăvârşire. În privința activităților sale misionare din Mesopotamia, se găsesc mărturii și argumente; însă, anul și locul decesului nu au fost știute niciodată. Dacă anul nu se cunoaşte, atunci cum ar preconiza ţara în care a murit?

Absolut nici un Apostol nu era din Israel. De pildă, Aristarh era din Apamea; Luca Evanghelistul din Antiohia[3]; Ioan Evanghelistul, de asemenea, nu are o biografie precisă. În Evanghelia sa, apărută mult mai târziu, se prezintă diferite regiuni geografice, care nu se află în Israel şi unele versete, mai exact din capitolul III, sunt imposibile de tradus în limba ebraică. Deci, dacă ar fi fost iudeu, gândea, visa, conștientiza în limba maternă, al doilea grai folosindu-l doar pentru dialogul cu cei din jur. Indiciile arată că Ioan nu a văzut niciodată Israelul și nici nu îi cunoștea limba. Dincolo de acest amănunt, el a propovăduit în ultimii ani ai vieţii sale în Efes, locul unde se afla și casa Maicii Domnului şi unde aceasta trecuse la Domnul. Dacă mărturiile vorbesc despre Adormirea Maicii Domnului și ultima parte a vieții petrecută în Efes[4], atunci, ce justificare are cel de-al doilea mormânt de la Ierusalim? Este prea clar: pelerinajele aduc venituri consistente pentru statul iudeu. Este şi absurd ca Maica Domnului să-şi trăiască viaţa în Efes şi brusc, creştină fiind, să zboare cu sicriul „musai” până într-o ţară evreiască, la o distanță de peste 1500 de km.

Sfântul Apostol Varnava a predicat tot în părţile Sumerului. El este cel care-l duce pe Pavel la Apostoli, în Damasc, să-l Boteze: „Iar Barnaba, luându-l pe el (adică pe Pavel), l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum a văzut pe cale pe Domnul şi că El i-a vorbit lui şi cum a propovăduit la Damasc, cu îndrăzneală în numele lui Iisus” Faptele Ap; cap. 9; vers. 27). Despre Apostolul Pavel, aflăm două controverse în Noul Testament, care vădesc încă o dată falsificarea textului. Iată-le: „Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor; cap. 9; vers. 3-4). Mai departe scrie că: „Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l de mână (adică Varnava), l-au dus în Damasc” (ibidem; vers. 8). Aici urmează să fie Botezat şi îşi recapătă vederea. În epistola către Galateni scrie: „Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus in Arabia si m-am întors iarăşi la Damasc” Ep. Galateni; cap. 1; vers. 17). Pentru ce să „se suie” la Apostolii din Israel, dinainte de el, dacă toţi erau în Damascul Siriei? La acea vreme în Israel era doar Apostolul Iacob. Sfinţii Apostoli Bartolomeu şi Filip își încep misiunea Apostolică tot în părțile Mesopotamiei. Moaştele Sf. Bartolomeu au fost descoperite în Mesopotamia, mutate ulterior, apoi readuse înapoi şi în cele din urmă, aruncate în mare de romani, apoi „recuperate” şi aşezate într-o biserică italiană[5].

Iată ce relatează cartea intitulată „Faptele Apostolilor”, care, din nou ne aduce o mărturie cutremurătoare: „Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi”[6]. Din aceste versete, descoperim că primele dialecte vorbite de Apostoli, după Pogorârea Sfântului Duh, au fost în cele sumeriene/mesopotamiene. De ce oare au vorbit prima dată aceste limbi, devreme ce în Israel nu existau mesopotamieni? De ce spune prima dată Apostolul Luca, presupus autor al cărţii, că auzim noi fiecare limba noastră? Se vede clar că asupra textului s-a intervenit şi ulterior au adăugat şi limba din „Iudeea”… Pentru ce ar fi trebuit ca Darurile Duhului Sfânt, printre care și vorbirea în dialecte şi limbi necunoscute de ei până atunci, să le dea „darul de a vorbi în limba iudaică”­, dacă se insistă pe ideea că ei erau iudeu? Exprimarea ar fi ca şi cum unui român i s-ar da puterea de a vorbi într-o limbă străină, adică în româna…

O altă controversă este revenirea Apostolului Pavel în Siria: „Iar Pavel, după ce a stat încă multe zile în Corint, şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat cu corabia în Siria, împreună cu Priscila şi cu Acvila, care şi-a tuns capul la Chenhrea, căci făcuse o făgăduinţă. Şi au sosit la Efes şi pe aceia i-a lăsat acolo, iar el, intrând în sinagogă, discuta cu iudeii” (Faptele Apostolilor; cap. 18: vers. 18-19). Scopul lui Pavel era de a propovădui creştinilor şi în cel mai rău caz, acolo nu căuta să se întâlnească în ascuns cu evreii, pentru că nu le furniza informații în ascuns. Apostolul Priscila nu avea cum să facă o făgăduinţă prin raderea capului, care era practică păgână, devreme ce el era creştin al Lui Hristos şi în Efes nu erau sinagogi evreieşti. Altă controversă arată că falsificatorii cărţii „Faptele Apostolilor”, nu cunoşteau deloc practicile evreieşti: „Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila (toți 3 fiind mesopotamieni), bărbaţi de bază între fraţi. Scriind prin mâinile lor acestea: Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur” (Faptele Ap. Cap. 15; vers. 22-24). Doctrina evreilor spunea că orice copil trebuie tăiat împrejur la 8 zile, doar dacă este din neamul evreiesc. Ei nu convertesc la iudaism din alte neamuri. Aici descoperim că autorul nu cunoaşte dogma evreilor. Ei nu-şi trimit propovăduitori să taie împrejur pe cei de alt neam. Mai spune că Pavel se dusese să discute cu iudeii din sinagogi. Dacă în Siria erau sinagogi, iar ei erau evrei, nu fusese tăiaţi împrejur de la vârsta de 8 zile? Iată că descoperim încă o mărturie că textul nu corespunde cu realitatea. Deci, în acolo nu se aflau oameni tăiați împrejur, ajunși deja la vârste majore, constatăm că aceia nu erau din neam evreiesc.

Un alt text problematic este următorul: „dar după ce a încetat tulburarea, Pavel, chemând pe ucenici şi dându-le îndemnuri, după ce şi-a luat rămas bun, a ieşit să meargă în Macedonia. Şi străbătând acele părţi şi dând ucenicilor multe sfaturi şi îndemnuri, a sosit în Grecia. Şi a stat acolo trei luni. Dar când era să plece pe apă în Siria, iudeii au uneltit împotriva vieţii lui, iar el s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia” (Fapt. Ap; cap. 20; vers. 1-3). Ajungând în Grecia, unde toţi ştim că erau greci, idolatri, în textele acestea descoperim că şi Grecia era tot iudaică… un lucru mai fals decât toate cele de până acum; dar, acordarea unei importanţe sporite lui Pavel, nu face decât să micşoreze întâietatea celui mai mare Apostol din Siria, adică Sf. Petru, în ale căruia graţii nu prea a intrat niciodată Pavel, până în ultimii ani ai vieții. Petru era suspicios ca nu cumva Pavel să fie iscoadă a evreilor. Lucrurile se complică şi mai mult în continuare, când aflăm că: „Aceştia, plecând înainte, ne-au aşteptat în Troa. Iar noi, după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile” (Fapte Ap; c. 20; v. 6). Versetul nu corespunde cu realitatea. Troa, din Asia Mică, nu era nici pe departe o cetate evreiască, ci o localitate rezidențială, unde își aveau locuințele persoane de rang înalt din imperiul Roman. Troa fusese întemeiată de Cezarul Augustus, la 20 de km. de ruinele vechii Troia. Aici arată că deşi Apostolii nu erau evrei, implicit Pavel, care era născut în Cilicia şi nu în Israel, se preocupau de „ziua azimelor”, care era obicei evreiesc şi nu avea ce căuta la creştini. Nici Troa nu avea evrei, dar nici Pavel nu sărbătorea „azimele” evreilor. Așa că cine a modificat textul, a falsificat textul, l-a falsificat prost.

Vedem că ori de câte ori pleca, Pavel „se întorcea în Siria la ceilalţi Apostoli” şi nu la Israel: „Şi zărind Ciprul şi lăsându-l la stânga, am plutit spre Siria şi ne-am coborât în Tir, căci acolo corabia avea să descarce povara. Şi găsind pe ucenici, am rămas acolo şapte zile. Aceştia spuneau lui Pavel, prin duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte; c. 21; vers. 3-4). Este foarte interesant faptul că despre întâlnirile lui Pavel cu Petru nu se menţionează nimic, de fiecare dată când acesta merge în Damasc sau în Antiohia, Petru fiind Apostolul Siriei şi nu numai el, avându-i ajutoare și pe alți Apostoli; însă, aici se lasă impresia că lumea de acolo îl aştepta cu braţele deschise şi nu mai era altcineva pe care să-l primească şi să le propovăduiască. La finalul acestui verset, creştinii sau Apostolii din Siria îl sfătuiesc să nu se ducă la Ierusalim. Dacă observăm puțin expresia „Să nu se suie la Ierusalim” întâlnim un amănunt subtil şi dovada că falsificatorul Noului Testament era evreu. Iată de ce: cele mai înalte regiuni din Israel ajung la 500 şi maxim 1200 de metri, iar munţii Hermonului din Siria ajung la 2814 metri altitudine. Este firesc ca Apostolul să nu fi predicat el taman în vârful muntelui; însă, evreul care a falsificat textul Noului Testament a dorit ca prin expresia „să nu se suie la Ierusalim” să-şi poziţioneze, probabil, Israelul pe cel mai înalt loc din clasamentul regiunilor de acolo. În chip vădit Pavel ar fi coborât spre Israel, care are şi „înălţimea” de a fi adeseori sub nivelul mării… şi în altă ordine de idei nu avea pentru cine să se ducă acolo, ei toţi fiind în Hermonul Siriei şi în părţile Damascului.

Odinioară, Pavel mărturisea că însuşi Hristos i s-a arătat şi i-a zis să se ducă în Damasc: „Şi am zis: Ce să fac, Doamne? Iar Domnul a zis către mine: Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit să faci” (Fapte; c. 22; v. 10). În aceeaşi lucrare controversată şi contradictorie din foarte multe puncte de vedere, se face referire la un anume rege: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui. (II Corinteni, cap. 11; vers. 32-33). Să verificăm lista guvernatorilor Siriei din perioada Apostolică: Aelius Lamila (32-35 d.Hr); Vitelius (35-39); Publius Petronius (39-42); Marsus (42-45); Longinus (45-49); Quadratus (50-60); Gnaeus (60-63); Gallus (63-67); Licinius Mucianus (67-69). Se presupune că Apostolul Pavel a fost creştin din anul 34 şi până în anul 67, când a fost martirizat. Acum, din ceea ce am văzut în versetul de mai sus, menţionează un rege, Areta, care nu a existat niciodată cât a trăit Apostolul Pavel. Un guvernator cu nume asemănător, Harisius, a domnit în anul 290 d.Hr. despre care era absurd să fi vorbit Apostolul Pavel şi acesta să fi vrut să-l ucidă, tocmai pe el, care trăise cu aproape 250 de ani mai devreme… Pornind de la indiciul că Pavel vorbeşte despre un conducător care a trăit la două secole după el, nicidecum contemporan sau înainte de el, apare altă confirmare că s-a intervenit foarte mult asupra Noului Testament. Din acest motiv, câțiva episcopi au fost anatematisiți începând cu anul 311 și mai departe vom vedea cine i-a favorizat să falsifice textele.

Cum apar sutele de contradicţii biblice care constituie proba contrarie a falsificării Noului Testament, în favoarea evreilor? Este una dintre întrebările care îi frământă pe cercetătorii teologi, care doresc să ştie purul adevăr şi de cealaltă parte, este ghimpele în coastă al episcopilor mai mult oameni politici decât episcopi sau preoţi creştini, care se complac în textul denaturat şi în falsificarea lui, doar pentru a-şi păstra locurile de muncă, extrem de bine plătite. Acestora le este greu să se gândească vreo clipă la mântuirea sufletului. Dacă unora li se pare un subiect de ignorat şi involuntar le dă frâu liber păgânilor să propovăduiască textul falsificat, tocmai în favoarea iudeilor, nu sunt conştienţi la ce mare erezie contribuie.

Este arhicunoscut faptul că în viitorul apropiat, conducătorii din umbră ai cultului iudeo-creștin (falsificat), vor să-şi instaleze un nou „Mesia” şi scopul falsificării textelor nu a fost unul chiar atât de întâmplător! Altfel, dacă era o schimbare de virgule, sau de sensuri minore, nu s-ar fi mai iscat gâlceava din anul 311 şi împăraţii iudei nu ar fi ordonat şi susţinut uciderea celor ce s-au opus, întâi sute, apoi mii şi până în anul 370-390 când s-a ajuns la uciderea a 10.000 într-o singură zi, precum Sfinţii pomeniţi subtil în calendarul ortodox la data de 10 iulie. Acest fapt l-a determinat pe Sf. Ioan Gură de Aur să renunţe la comuniunea cu sinodul politic, iudeo-creştin, care din câte se pare, era foarte atent să-i persecute şi să-i nimicească pe cei ce apărau creştinismul adevărat. Politica fals intitulată „creştină” îi privilegia excesiv pe ce au dat spre ardere manuscrisele Apostolilor. Oare de ce şi ce s-a urmărit?

După cum spun şi alţi cercetători ai zilelor noastre, până astăzi Biserica suferă din pricina lipsei cu desăvârşire a unui manuscris original, singurul fiind o Liturghie a Sfântului Apostol Petru, care se păstrează în Mesopotamia, pe foi de tablă subţire şi în rest, nici un fel de legătură directă cu manuscrise originale ale Apostolilor primari. Întrebarea este: acei ce le-au distrus, au făcut erezie sau schismă? Sau este un simplu păcat neînsemnat, să distrugă cineva orice urmă de

Apostol şi orice legătură directă cu Ucenicii Lui Hristos? Dar, de ce au recurs la un asemenea gest barbar? În momentul în care iudeii îşi vor instala noul „mesia”, ei vor scoate la iveală toate lucrurile falsificate din Noul Testament, împotriva creştinilor; însă, vor ceda numai cei ce nu vor cunoaşte cine au fost autorii acestor falsificări masive, programate cu mult timp înainte. Oamenii naivi vor ajunge să-l nege pe Hristos, pentru că vor vedea contradicţii şi indicii despre falsitatea şi minciuna textului evanghelic. Dacă vom fi conștienți că exact pentru împlinirea acestui fapt au fost falsificate, vom fi capabili să păstrăm creștinismul, doar prin revenirea la autenticitatea sa și nicidecum prin urmarea unor texte false și împingerea jarului spre turta iudaică.

 

I.

SCRIITORUL ORIGEN ȘI PRIMELE FALSIFICĂRI ALE NOULUI TESTAMENT

 

La anul 185 d.Hr. s-a născut scriitorul şi teologul Origen (Origene) din Alexandria egipteană. Acesta a fost fiul Sfântului mucenic Leonid. El devine ucenicul unui profesor de filozofie, căruia i-a fost elev inclusiv cunoscutul Platon. După ce se deprinde cu filozofia, puterea politică de la acea vreme îl impune ca profesor într-o şcoală din Alexandria. La vârsta de 25 de ani începe să studieze ebraica, pentru a putea avea o implicare în „traducerea”, sau mai degrabă zis în modificarea textelor biblice. El este chemat la Ierusalim unde are câteva dialoguri cu persoane din clerul de aici, fapt care l-a nemulţumit pe episcopul său, Dimitrie. După revenirea în Alexandria, cunoscătorul limbii ebraice, Origen, este chemat în Antiohia de împărăteasa Iulia Avita Mamaea, mama împăratului Alexandru Sever, un mare luptător împotriva creştinilor; dar în mod total dubios, pe Origen nu-l contesta, ci îl plăteşte! Deci, după întâlnirea secretă cu mama împăratului, Origen este susţinut să scrie primele sale 3 lucrări teologice. Acestea au fost răspândite cu repeziciune, având susţinerea financiară a puterii politice. De ce atâta interes pentru împărat?

Episcopul Dimitrie nu l-a susţinut pe Origen în ideile sale teologice căzute în filozofie şi erezie; totuşi, era obligat de puterea politică să-l accepte. Acesta a refuzat să-l hirotonească preot şi Origen a fost trimis vicleneşte la episcopii Teoctist din Alexandria, care împreună cu Alexandru din Israel (evreu, chipurile convertit) l-au hirotonit preot, spre sfidarea episcopului Dimitrie, la dispoziţia împăratului păgân Alexandru Sever şi a mamei sale. De ce se opunea episcopul ca Origen să fie preot? Pentru că era un om politic, susţinut de puterile păgâne, bănuit şi de homosexualitate. La vârstei de 30 de ani el se castrează.

Legătura dintre Origen şi falsificarea textului biblic privind castrarea, se regăseşte în indiciile operelor sale, cum ar fi: „Hexapla” care cuprinde textele Vechiului Testament în limba ebraică şi greacă, fiecare având câte două versiuni; „Septuaginta” şi multe alte scrieri Vechi şi Nou Testamentare. Origen a fost singurul care s-a castrat în istoria creştinismului şi totuşi, până la el, Noul Testament nu era redactat în întregime, ci în această perioadă s-a recurs la înfăptuirea textelor şi distrugerea unor manuscrise originale. Ceea ce se păstra de la Apostoli era o serie de Evanghelii (nu doar 4, ci se presupune că au supravieţuit până în anii 311 numeroase manuscrise originale. Chiar din timpul vieţii Origen a fost considerat eretic de mai mulţi Episcopi creştini, care imediat după aceea au fost marginalizaţi şi persecutaţi de puterea politică.

Unul dintre cercetătorii acestor teorii origeniste a fost chiar Sfântul Ioan Gură de Aur, care, nu a fost de acord cu textul Apocalipsei şi nici cu Epistola Sfântului Ioan, cele două fiind scrise mult mai târziu. În aceeaşi perioadă este exclusă Evanghelia Sfântului Apostol Toma, menţionată de Clement Alexandrinul, cât şi de Origen, care după ce a fost falsificată, intenţionat, a fost exclusă, cum de altfel s-au întâmplat şi cu alte texte biblice. Problema nu era aceea că sunt originale sau nu, la urma urmei, cele patru Evanghelii incluse în Noul Testament de către aceşti teologi, au cele mai mari indicii asupra faptului că sunt falsificate într-o proporţie extrem de mare. Chiar şi astăzi cercetătorii bisericeşti găsesc în operele unor Sfinţi din secolele III-IV citate din Evanghelii care nu pot fi localizate nicăieri în cele 4, cele mai frecvente astfel de exemple întâlnindu-se în operele originale ale Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Ambrozie de Mediolan.

Caracterul lucrărilor origeniste nu este neapărat unul creştin, pentru că se insistă pe ideea eretică de venerare a persoanelor politice din perioada vechiului testament, care nu au avut nimic în comun cu Dumnezeu, decât cu crearea unei forme de manipulare prin religie. Nici nu era nevoie să aibă vreun comun cu divinitatea, mai ales pentru puterea politică din anii 200-300 d.Hr. care, ateistă fiind, exact asta urmăreau, să se formeze o doctrină palpabilă prin care numărul mare de creştini „rebeli” să fie ţinuţi în frâu. Mai există doar un singur verset în cuprinsul Noului Testament în care Apostolul Pavel spune clar că Vechiul Testament nu a fost niciodată Sfânt, ci dimpotrivă, dintotdeauna şi înainte şi după, el era întunecos: „Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, ne ridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica” (II Corinteni; cap. 3; vers. 14-16).

Una dintre cele mai mari catastrofe şi erezii aşezate în prima apocrifă evanghelică, este binecunoscuta „Genealogia lui Iisus Hristos” , primul capitol din Noul Testament, care zice: „Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos” (Ev. Matei; cap. 1; vers. 1-16). Acest capitol a fost adăugat târziu, pentru discreditarea Domnului, pentru că el nu se identifică în Evanghelia Goţilor. Patriarhia Română recunoaşte[7] faptul că acest manuscris evanghelic este cel mai vechi şi totuşi, manipularea induce stări de dezinteres din partea multora. De fapt, Iisus Hristos nu se trage din Iosif, nici din neamul lui Iosif, ci în cel mai complex caz, din neamul Maicii Domnului, care proveneau din daci şi nu din evrei. Nu întâmplător autorul textului fals, termină arborele genealogic cu Iosif, ca mai apoi să lase falsa impresie că acesta era tatăl Lui Iisus Hristos. Evanghelia aduce prima negare subtilă a Mântuitorului, aşezată strategic chiar la începutul Noului Testament falsificat. Aceeaşi genealogie falsă a lui Iosif, este introdusă şi în Evanghelia lui Luca. Ioachim, tatăl Fecioarei Maria, bunicul Lui Hristos, provine dintr-un alt neam, care nu corespunde cu neamul lui Iosif şi ar fi vorba de un neam dacic, ulterior redefinit după placul lor ca fiind neam de evrei. Fecioara Maria s-a născut şi a copilărit în munţii Hermon, nicidecum în Israel. Părinţii ei, Ioachim şi Ana, s-au retras în Etiopia şi nu în Israel; iar la final, Fecioara Maria trece la cele veşnice în oraşul Efes. Ce caută mormântul în Israel???

Evanghelia atribuită Apostolului Matei relatează un lucru aparent normal, cunoscut de toată lumea: „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Ev. Matei; cap. 2; vers. 1-2). Dacă vrăjitoria era combătută, condamnată şi nu era plăcută înaintea Lui Dumnezeu, trecând peste faptul că Irod era mort deja, iată că divinitatea creştinilor este prezentată vorbind unor vrăjitori din imperiul Persan, care credeau în zeităţi şi nu într-un singur Dumnezeu trinitar. Detaliul nu ar fi atât de important pentru noi, creştinii, spre deosebire de contradicţiile şi irealităţile menţionate mai pe urmă în cărţile falsificate ale Noului Testament. Textul ne arată încă o dată că nu are o amprentă originală. Necunoaşterea realităţii care se petrecuse în urmă cu 3 secole, ridicarea la loc de cinste a vrăjitorilor, apreciaţi în Alexandria, nu ne dă nici un alt indiciu de autor/falsificator în afară de Origen, care provenea din acea regiune. Irod este introdus în contextul evanghelic, ca şi cum se temea de naşterea unui nou moştenitor al împărăţiei sale, pe când Hristos niciodată nu a afirmat această minciună. Cu toţii ştim că moştenirea regală se face pe linia genealogică, părinţii săi fiind regi sau principi. Autorul falsificării se pare că nu cunoaşte acest lucru. Textul acesta este preluat din cultura zeului Mithra, când unchiul său caută să-l omoare pentru că se temea ca nu cumva să-i preia moştenirea, deci, nu are nici o legătură cu Hristos, care nu era din nici o genealogie a neamului regelui Irod. Textul a fost adăugat pentru a coincide şi cu mulţimea exagerărilor din biografia lui Moise, la naşterea căruia, chipurile, faraonul ceruse uciderea tuturor pruncilor evrei, ca nu cumva „pruncul Moise” să-i ia locul[8]. Aberaţia este o auto-preamărire a iudeilor, devreme ce Moise era din cea mai joasă clasă socială, iar Faraonii îşi moşteneau împărăţia doar după gradele de rudenie, nefiind accesibilă oricărui cioban din Egipt. Iar mai pe urmă, în condiţiile în care evreii din vremea lui Hristos numărau 25.000 de adulţi, nu putea fi vorba de o ucidere în masă a 14.000 de prunci, de către Irod sau altul[9], decât dacă ei erau un „popor deosebit de celelalte popoare”, în care năşteau şi femeile şi bărbaţii. Nu este nimic altceva decât mândria evreiască de a exagera.

 

II.

ÎNDEMNURI LA CASTRARE ŞI CRIME, INTRODUSE ÎN NOUL TESTAMENT

 

Dacă am revenit la numele scriitorului politic Origen, contestat de unii și luat drept reper de alții, va trebui să ne întrebăm: Oare, numai câteva versete au fost modificate, în favoarea falsificatorului? Este vădit faptul că fiecare a tradus ceva, şi-a lăsat amprenta cu ceea ce i se potrivea personalităţii şi mofturilor lui.

Nu se ştie cu exactitate când apare în Epistola către Corinteni, următorul verset; însă, prezenţa lui sugerează, subtil, o legătură cu subiectul pe care-l discutăm: „N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi fraţii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra?” (I Corinteni, cap. 9, v. 5-6). Din acest text reiese că toţi Apostolii erau căsătoriţi, cu excepţia lui Pavel şi Barnaba. În condiţiile în care el deja era episcop, ce rost avea să mai întrebe de femeie? Era permisă căsătoria după hirotonie? Dacă nu, atunci de ce mai întreba? Spre fală, spre laudă, să se mândrească lumii că el stă în castitate? Mai devreme, când am adus în discuţie adaosul castraţilor făcut în Evanghelia după Matei, cap. 19, vers. 12, ducându-ne la notele de subsol, am fost trimişi spre un verset din care reieşea că Pavel era castrat[10]. În cazul acesta, s-ar fi înţeles de ce nu-şi lua şi el femeie; însă, din versetul epistolei către corinteni, reiese că tânjeşte să-şi ia; deci, nu că era castrat. Aici se vede contribuţia lui Origen la compromiterea textului original, în favoarea castrării pe care şi-o făcuse el însuşi.

În continuare vom aborda câteva versete, care sunt foarte populare în lumea Ortodoxă şi de ce nu, cea creştină la modul general: „Şi L-au întrebat pe El fariseii şi cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă cu mâinile nespălate? Iar El le-a zis: Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: „Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine”. Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti” (Ev. Marcu; cap. 7; vers: 5-7). Textul nu incită la ură; însă, pe cât este de paşnic, pe atât este de dubioasă introducerea laudei unui profet evreu, Tocmai la capitolul 7, versetul al 7-lea, în spatele acestui verset frumos, iudeii au dorit să-şi atârne numele unui profet criminal, care nu a avut nimic în comun cu Hristos şi cu revelația pozitivă a divinității.

Pentru a descoperi că Origen şi-a lăsat adânc ideile eretice şi nebuneşti, în locurile unde a falsificat Evanghelia, va trebui să citim cu luminare sufletească acest verset: „sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.”[11]. Finalul „cine poate înţelege, să înţeleagă” forţează ideea că aici ar fi vorba de o „mare înţelepciune” pe care „nu toţi o înţeleg”. În realitate, este pura nebunie a lui Origen de a se castra pe el însuşi. Notele de subsol ale acestui verset ne trimit la Epistola Întâi către Corinteni atribuită Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel” (I Corinteni, cap. 7, vers. 7), şi nu întâmplător versetul este al 7-lea, aşezat la capitolul al 7-lea. Numai o minte nebună ar fi putut să strice imaginea unui Apostol, pentru a-şi argumenta propria castrare.

Iată ce mai găsim în Evanghelia atribuită lui Marcu, „reprodusă” de Origen după propria nebunie: „Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, ţineţi datina oamenilor: spălarea urcioarelor şi a paharelor şi altele ca acestea multe, pe care le faceţi. Şi le zicea lor: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră! Căci Moise a zis: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, şi „cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârşească”. Voi însă ziceţi: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Şi astfel desfiinţaţi cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri aţi dat-o. Şi faceţi multe asemănătoare cu acestea”[12]. Textul relatează o mustrare pe care se presupune că Hristos ar aduce-o fariseilor, care au călcat „legea bună a lui Moise” şi nu vor să-şi mai omoare copiii neascultători de părinţi. La finalul acestei adăugări iudaice, autorul continuă să sfideze dumnezeirea şi să-şi bată joc de Hristos, de parcă El ar fi zis vreodată: „greşiţi dacă nu vă omorâţi copiii după cum vă învaţă Legea lui Moise”. Să ne fie clar, Hristos nu îndeamnă pe nimeni la crimă, nici direct şi nici metaforic! În acelaşi capitol, la doar câteva versete distanţă, găsim şi contradicţia: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile”[13] (Ev. Marcu; cap. 7; vers. 21). Versetul fără îndoială, condamnă orice crimă, născută din interiorul omului rău, malefic, îndrăcit.

Profeţiile scrise de oameni, sau adăugate în text, care nu s-au adeverit, nu sunt prezente numai în Vechiul Testament, ci şi în Noul Testament. De pildă, la anii 250-300 când s-a falsificat textul original, oamenii erau pasionaţi de minuni şi fapte miraculoase. Apăruse de acum fenomenul anahoretic din Egipt cu poveştile celebre despre mergători pe ape, pe deasupra pământului, cai care zburau şi alte fabulaţii exagerate. În textul Evangheliei atribuite în mod fals Sfântului Apostol Marcu, se fac câteva precizări, care contrazic radical istoria ce avea să se întâmple: „Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Ev. Marcu, cap. 16, vers. 18). Oare, textul a fost întâmplător aşezat de falsificatori în ultimul capitol al Evangheliei atribuite lui Marcu? Dar, trecând peste acest aspect, constatăm că aproape nici unul dintre cei 12 Apostoli şi dintre cei 72 de Ucenici, n-au murit de moarte bună, ci martirizaţi. Unii au fost răstigniţi, bătuţi cu pietre, decapitaţi, arşi, schingiuiţi, îndurând torturi şi chiar fiind otrăviţi. Oare, i-ar fi minţit Hristos? Nicidecum! Cum i-ar fi minţit Dumnezeu, că vor bea din orice şi nu vor fi otrăviţi, când ei, sărmanii, pe capete au fost nimiciţi, întâi de păgâni, apoi de iudeo-creştini? De la subiecte cu cai înaripaţi care zboară şi până la morţi fireşti, este o cale lungă; dar, pietruită cu acelaşi iz de minciună! Pentru că Hristos, mai devreme, le zisese exact ceea ce avea să se întâmple: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”[14]. Aşa şi era, pentru că, sărmanii, au fost schingiuiţi şi neprimiţi de lumea plină de răutate şi dorinţă însetată de sânge şi moarte. Deci, primul verset este vizibil adăugat în mod intenţionat de iudei.

Dezbaterea şi studierea Noului Testament este fascinantă; dar, din perspectiva aceea în care autorii evrei au ascuns detaliile importante, între anumite versete, semnându-şi lucrul lor. Dacă, însă, un teolog ar fi liber de „tâlcuiri” de-a gata stabilite, ar vedea o asemănare izbitoare între două versete din Evangheliile apocrife[15] ale Noului Testament, care au o continuitatea răutății din Vechiului Testament, cum ar: „Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi tăiaţi-i în faţa mea” (Ev. Luca; cap. 19; vers. 27). Ce tâlcuire poate avea următorul verset, într-o armonie criminală cu cel dintâi?: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui”  (Ev. Matei; cap. 10; vers. 24-26). Deşi al doilea verset pare tâlcuitor, căci la partea cu „staţi că vă explic”, nu este greu să schimbi semnificaţia cuvintelor; însă, aici este vorba de o sugestie criminală şi extremistă. Este prea clar, aceste textule au fost completate de adepţii crimelor, torturilor şi manipulărilor, plătiţi de iudei. Un scriitor al vremii relata plângerile creştinilor privind falsificarea textului Evangheliilor. Iată ce spunea el: „unii dintre credincioși, procedând așișderea cu persoanele care într-un acces de beție se automaltratează, au corupt Evanghelia de la integritatea ei originală, și de vreo trei-patru ori au remodelat-o, astfel încât acestea să fie capabile să răspundă obiecțiilor” — (Celsus după Origene, Contra Celsus). Personajul alcoolic şi autoflagelat, adică auto-castrat era chiar Origen, care modificase textul pentru a-şi argumenta apărarea castrării sale şi mai apoi pentru banii primiţi de la împăratul păgân pentru falsificarea adevărului. Clement Alexandrinul fusese coleg cu Origen; însă, a acceptat doar cu o anumită limită propunerea împăratului de a interveni asupra învăţăturilor. De pildă, el fusese hirotonit preot la insistenţa politică, pentru impresionarea elevilor, cuvântul unui preot având o mai mare însemnătate când vine vorba despre manipulări reuşite. Dacă Origen a fost mai fidel puterii imperiale, Clement Alexandrinul se retrage din calitatea sa de profesor la şcoala alexandrină şi în cele din urmă moare subit.

 

III.

O DIVINITATE DEMONICĂ INSUFLĂ VECHIUL TESTAMENT

 

Sfântul Apostol Pavel ne explică scurt şi cuprinzător faptul că între Hristos şi Vechiul Testament nu este absolut nici o legătură: „Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu”[16] şi iarăşi zice: „Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche”(Romani; cap. 7; vers. 6.). Apoi, şi mai evidenţiat, în capitolul 10: „Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” ( Romani; cap. 10; vers. 4). Aţi remarcat faptul că aceste versete fac parte din Epistola către romani? Deci, în Roma nu existau evrei, nu le putea vorbi exclusiv evreilor, ci celor ce se converteau la creştinism de la diferite credinţe specifice Romei, toate fiind politeiste şi păgâneşti, nicidecum iudaice! Cuprinsul textului „către romani” din concepere este cam „către evrei” şi nicidecum către latini. Când vreo dată se tăiau romanii împrejur să le vorbească lor despre un obicei de care nici nu auzise? Oare, Apostolii făceau misiune creştină, sau promovau „sfânta lege” a crimelor, torturilor şi nemerniciilor satanice din vechiul testament? Ce logică avea ca la fiecare propoziţie să amintească de regi evrei? Ei propovăduiau creştinismul, nu politica evreiască. Prin cuvântul „ne-am făcut fii ai altuia” şi „murind aceluia în care eram ţinuţi robi” se subînţelege foarte clar diferenţa dintre cele două persoane: Un Dumnezeu adevărat şi unul fals, care ţinea poporul în robia conducătorilor acestei lumi. Dacă, însă, textul acesta este autentic, atunci Apostolul ne spune clar inclusiv nouă, că între păgânism şi iudaism nu este nici o diferenţă şi nici nu a fost. Asta pentru că „Enki” din cultura babiloniană era tatăl răutăţilor, uciderilor, era iubitor de jertfe, îndemna la violenţe şi războaie sângeroase, iubea furtul şi aurul. Nu cumva diavolul?

Dacă numele „Enki” din cultura babiloniană este de fapt diavolul din cultura creştină, să privim puţin asemănarea de nume: Enki – divinitate sadică babiloniană şi Eli – divinitate sadică evreiască. Să observăm câteva detalii din Vechiul Testament care ne sugerează explicit despre dumnezeul căruia se închină ei şi pe care l-au impus şi creştinilor prin etapa de iudaizare forţată a doctrinei.

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului…”(Facere; cap. 1. Vers. 1-2). Cât de întunecat începe Vechiul Testament! „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facere; cap. 1; vers. 3-4) – divinitatea este definită ca fiind lipsită de trăsătura atotştiutoare, implicit atotputernică. După cartea aceasta, el nu ştia ce face, ci abia atunci vedea că „este bine ceea ce a făcut”. Este remarcabil că evreului i se atribuie „atotştiinţa” şi nimeni nu cutează să spună că Moise era un înşelat; însă, priviţi cum nimeni nu se sfieşte să îndrăznească şi să-l declare pe Dumnezeu „neştiutor”? Să-mi fie cu iertare, dar au ajuns să-l creadă până şi pe Dumnezeu mai prost decât pe un „prooroc” evreu. Doamne fereşte, ce eretici!

„A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua”(Facere; cap. 1; vers. 7-8). În acest verset descoperim cea de-a doua negare a atotştiinţei divine; însă, mai observăm şi prima afirmaţie care se pare a fi irelevantă şi ne-revelată de Dumnezeu. În primele milenii, până prin secolul XVI-lea d.Hr. oamenii de ştiinţă au crezut că dincolo de pământ şi de „cer” se află apă. Deci, încă o dată „divinitatea” nu le insuflă textul autorilor, pentru că Dumnezeu nu se putea numi pe Sine neştiutor, sau să le spună că în cer se află o materie ce nu există, asta în cazul în care cel ce le vorbea nu locuia în cer, nu era Creatorul şi nu ştia ceea ce a creat. De asemenea, cerul este definit de nori şi cel mai mult de stratul de ozon; însă, nu se află nici un fel de stea sau alte planete între pământ şi cer şi în nici un caz nu este o tărie acvatică.

Lipsa de continuitate dintre evenimentele relatate de Moise şi cele raţionale, ne este evidenţiată în descrierea celei de-a III-a zi: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facere; cap. 1; vers. 11-13). Deşi ajungem la ziua în care începe să crească verdeaţa pe pământ, observăm că nu există soarele, care are un rol primar în viaţa şi creşterea plantelor de orice fel. Deci, Vechiul Testament mai mult este dictat de o „divinitate” care vrea să-l arate pe Dumnezeul creator naiv, care încurcă proiectul pe care-l concepuse şi se răzgândeşte: „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii.  Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele” (Facere; cap. 1; vers. 14-16). Moise ne dovedeşte că nu este inspirat de către Dumnezeu în ceea ce scrie, ci pur şi simplu copiază teoriile lumii ştiinţifice. De asemenea Luna nu este „luminător mic”, ci este luminată de Soare.

A 5-a zi a creaţiei, coincide cu teologia adamică, sumeriană, că viaţa se naşte prima dată în apă şi apoi pe uscat: „Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea” (Facere; cap. 1; vers. 20-23). Cu excepţia faptului că Dumnezeu nu vorbeşte cu peştii şi de regulă nici omul nu dialoghează, dacă-i este mintea sănătoasă. Apoi, „a făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.  Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere; cap. 1; vers. 25-27). Expresia „după asemănarea noastră” este susţinută şi în cultura sumerienilor, unde întâlnim aceeaşi imagine trinitară a Lui Dumnezeu, sculptată în cele mai vechi reprezentări iconografice din lume (circa 6000 î.Hr.). Deci, în primul capitol sunt făcuţi, în acelaşi timp, bărbatul şi femeia, pe când, în capitolul al II-lea, Moise se contrazice: „a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facere; cap. 2; vers. 21-22). Din două capitole reies două poveşti total diferite; însă, înainte de acest fapt, găsim o relatare testamentră cam iraţională: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Facere; cap. 2; vers. 8-9). „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 28-29). Dacă porunca Lui Dumnezeu ar fi fost ca oamenii să mănânce din fructele şi legumele care creşteau pretutindeni şi de care Edenul era înfrumuseţat şi îmbogăţit, atunci, să observăm cu luare aminte următoarele: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (Facere; cap. 2; vers. 20). Devreme ce umbla gol, nu mânca vietăţi, avea tot ceea ce-i trebuia, nu ara cu animalele şi nici nu avea nevoie de jug, nu vă miră în ce fel vede Moise că „întrebuinţa” Adam animalele, încât Dumnezeu ar fi zis: Haideţi să-i facem o femeie”? În cultura sumeriană, Dumnezeu îl creează pe Adam înţelept, intelectual, vrednic de a purta asemănarea chipului Lui Dumnezeu, iar în cartea lui Moise îl găsim ca un „încercător de animale”.

„Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facere cap. 2. Vers. 10-15). Ţara „Havila” este chiar Valahia, adică Dacia. Tigrul şi Eufratul se află în părţile Mesopotamiene, unde s-au stabilit sumerienii – poporul lui Adam – după plecarea lor din Havila. Dar, dacă era numai Adam pe pământ, de ce cartea ebraică spune că „l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească”? Nu prea are nici o logică să fi făcut Dumnezeu omul paznic al unei grădini, devreme ce nu exista nici un pericol, pământul fiind gol. Sau, mai erau alţi oameni? „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”(Facere; cap. 2; vers. 8-9). Vedem intenţia de a crea un om destinat să nu cunoască binele şi răul, numai bun de manipulat de către puterile politice, care aveau să se instaleze pe pământ. Scopul pomului ar fi fost acela ca „dumnezeu” să-l ispitească pe Adam? Să înaintăm puţin: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” (Sf. Ap. Iacob; cap. 1; vers. 13-14.). Deci, Dumnezeu nu ispiteşte pe absolut nimeni, doar că divinitatea evreilor ispiteşte, comportament identificat doar la diavol.

Să urmărim şi această evoluţie: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Facere; cap. 1; vers. 29). Deci, le dă spre hrană, oamenilor şi animalelor, toată verdeaţa. Apoi, ajungând la cei doi fraţi, Abel şi Cain, aflăm următoarele: „Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat” (Facere; cap. 4; vers. 3-5). Morala manipulării pe care trebuiau să o înţeleagă evreii, când li se dicta la templul iudaic această teologie, era următoarea: „mâncaţi voi iarba şi nouă, preoţilor de la templu, aduceţi-ne carnea”. În altă ordine de idei, Dumnezeu nu mânca animale; însă, preoţilor le plăcea carnea. Nu puteţi duci la templu cât pot ei să mănânce… Doar analizând superficial faptul că Abel jertfeşte animale – exact ce vor popii să li se ducă la uşă – iar Cain jertfeşte ce-i poruncise Dumnezeu să şi mănânce, apare o altă divinitate pe lângă ei care schimbă sensurile cuvintelor şi deodată Cain devine partea negativă. El se supără şi-şi ucide fratele. Aici are loc primul eveniment. Divinitatea intră în piele de înfricoşător – nu era suficient că se schimba, nu era atotştiutor, dar mai şi începe să-l blesteme pe Cain: „Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ” (Facere; Cap. 4; vers. 12). Blestemul nu prea are efect, pentru că acesta nu devine fugar, cum autorul textului iarăşi se contrazice şi afirmă că: „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh” (Facere; cap. 4; vers. 17). Cain nu a mai devenit nici fugar, ci s-a căsătorit, deşi erau numai doi fraţi, zice evreul Moise, şi logic că nu avea cu cine să se însoare, abia după naşterea lui Set, urmând să se nască şi surorile[17]. Deci, erau şi alţi oameni? Erau, că altfel, Cain nu s-ar fi însurat cu maică-sa, decât dacă îţi argumentează un iudeu care la acea vreme practica incestul, cum vom vedea tot în lucrarea de faţă.

 

IV.

DEMONUL RĂUTĂȚII DEVINE „DUMNEZEUL” VECHIULUI TESTAMENT

 

Cel mai cunoscut eveniment biblic relatat în Vechiul Testament, are denumirea de „Potopul lui Noe”.  Acesta prezintă o părere de rău a Lui Dumnezeu asupra creaţiei, despre care mai înainte zisese: „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut” (Facere; cap. 6; vers. 6). Relatarea mozaică nu avea cum să fie o insuflare dumnezeiască, întrucât Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârile sale. Deci, Dumnezeul creştinilor este răbdător, îi aşteaptă pe toţi să se întoarcă şi nu îşi pierde răbdarea nici măcar cu cei ce greşesc. Deci, pseudo-divinitatea alege cea mai satanică strategie de „purificare” şi anume: „îmi pare rău, aşa că-i omor pe toţi”. Şi nu este prea clar către cine se pocăia sau îi părea rău Lui Dumnezeu, devreme ce în Sfânta Treime nu se pocăiesc unul către Altul, fiind uniţi în hotărâri şi acţiuni.

„Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă” (Facere; cap. 6; vers. 19). Apoi zice: „Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe” (Facere; cap. 7; vers. 9). Apoi se răzgândeşte şi zice: „Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască” (Facere; cap. 7; vers. 2). Avem de a face cu o divinitate oscilantă mai rău decât ne-am fi putut închipui, în ceea ce priveşte numărul de animale: „câte două perechi; ba nu, câte şapte”. Apoi: „Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra pământului” (Facere; cap. 7; vers. 17). După care: „Şi aşa s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc şi până la târâtoare şi până la păsările cerului, toate s-au stins de pe pământ, şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile” (Facere; cap. 7; vers. 23-24). Şi în cele din urmă: „Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina” (Facere; cap. 8; vers. 1-3). Schimbarea frecventă a cursului firesc al informaţiilor, ne face să ne întrebăm dacă autorul, Moise, nu suferea de vre-o boală gravă?

Din Facere; cap. 26; vers. 11; Ieşire; cap. 6; vers. 18 și Ieşire; cap. 6; vers. 20. aflăm că tatăl lui Moise, Amraam şi mama sa Iochebed erau verişori. Deci, un copil dintr-o relaţie de acest fel niciodată nu va ieşi sănătos întru toate. În cazul lui Moise şi a fratelui său Aaron, devierea este aceea de a-l înlocui pe Dumnezeu cu diavolul şi a-l numi pe acesta din urmă „dumnezeul” lor. Prima Schimbare a divinităţii s-a produs în vremea lui Avraam, care de asemenea era fiu dintr-o relaţie incestuoasă, Terah fiind căsătorit cu sora lui. Avraam însuşi era căsătorit cu soră-sa[18], Sara, pentru care fusese alungat de sumerienii din Nipur şi acum încerca să-şi construiască propria ţară, cu propriile slugi şi propria manipulare. Rebeca, soră cu Laban, avea o fiică Rahela, care s-a măritat cu verişorul ei, Iacov[19]. Sunt mulţi „profeţi” cu minţi pătrate din Vechiul Testament, care s-au născut din incest şi din cauza aceasta aveau „viziuni înflăcărate”. Mai târziu, Moise încearcă să spele putina şi le porunceşte robilor: „Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul să-i descopere goliciunea; Eu sunt Domnul” (Leviticul; cap. 18; vers. 6). Numai celor din guvernul ţării le era permis să facă orice, chiar şi să-şi bată joc de Dumnezeu. Exemplul îl regăsim şi atunci când: „oarecare din fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării…” Finees, fiul lui Eliazar, a luat o suliţă „A intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece” (Numeri; cap. 25; vers. 6-9). Dacă era interzisă căsătoria cu o femeie de alt neam, din cartea Numeri, capitolul 12, versetul 1, aflăm că şi Moise era însurat cu o femeie de alt neam. Încă o dată, în boala de care suferea, el vrea să le arate oamenilor că el face ce vrea.

Relatările lui Moise despre vremurile de dinainte, sunt oscilante şi tipice bolii de care suferea: „Terah a trăit şaptezeci de ani şi atunci i s-au născut Avram, Nahor şi Haran” (Facere; cap. 11; vers. 26). iar la sfârşitul capitolului al 10-lea, scrie că „toate zilele vieţii lui Terah în pământul Haran au fost două sute cinci ani. Şi a murit Terah în Haran (Facere; cap. 11; vers. 32). Matematic vorbind, din 205 ani, cât a trăit, scăzând cei 70 pe care-i avea când i s-a născut Avraam, reiese că Avraam avea 135 de ani când a plecat din Haran şi nu 75, cum scrie mai departe: „a plecat Avram, cum îi zisese Domnul, şi s-a dus şi Lot cu el. Avram însă era de şaptezeci şi cinci de ani, când a ieşit din Haran” (Facere; cap. 12; vers. 4). La o distanţă de doar 4 propoziţii de unde reieşea că Avraam avea 135 de ani, acum avea 75, deşi el plecase deja. Lucrurile se precipită şi mai mult în capitolul 16, când, Avraam la 86 de ani, face un copil cu sluga nevestei sale, care era de neam străin, egiptean (Facere; cap. 16; vers. 1). „A luat deci Sarai, femeia lui Avram, pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după venirea lui Avram în pământul Canaan, şi a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său”(Facere; cap. 16; vers. 3.). După 9 luni de la împerecherea cu sclava: „Avram însă era de optzeci şi şase de ani când i-a născut Agar pe Ismael” (Facere; cap. 16; vers. 16). Din acest verset, autorul iarăşi se contrazice; căci, dacă Avraam avea 135 de ani când plecase din Haran spre Canaan şi apoi spre ţara Filistenilor, nu avea cum să facă un copil la 86 de ani în Canaan, când el avea să plece spre acest loc abia peste încă 49 de ani. „Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ(… )Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!” Zis-au Aceia: „Fă, precum ai zis!” După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: „Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac” (Facere; cap. 18; vers. 8). Poporul căruia i se citea din această carte paranoică, numită anapoda „sfântă”, trebuia să înţeleagă manipularea că Dumnezeu şi cu Avraam erau buni prieteni, făceau ospeţe, mâncau vite – altceva nu avea ce face Dumnezeu. În capitolul din urmă, aflam că: „Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea. Şi voi încheia legământ cu tine şi te voi înmulţi foarte, foarte tare” (Facere; cap. 17; vers. 1-2). Practic, apare prima promisiune care nu se va adeveri niciodată, până în ziua de astăzi, acela ca ei să devină un popor cu un număr exorbitant al populaţiei; dar, autorul continuă: „Numaidecât să fie tăiat împrejur cel născut în casa ta sau cel cumpărat cu argintul tău şi legământul Meu va fi însemnat pe trupul vostru, ca legământ veşnic” (Facere; cap. 17; vers. 13). Oare, Dumnezeu este mincinos, sau Avraam? Devreme ce vorbeşte despre „legământ veşnic”; însă, mai apoi se dovedeşte că acest legământ nu era deloc plăcut înaintea Lui Dumnezeu şi fireşte, nu-i trebuia tăierea goliciunii unui fiu de incest, tot cu apucături bolnăvicioase de autoflagelare şi tortură, precum Moise. Cei trei sadici, criminali, însângeraţi şi manipulatori se numeau: Eli, Ofni şi Finees[20], deci, nici pe departe Sfânta Treime Dumnezeiască!

Din acest capitol înţelegem că Dumnezeu se duce la Avraam, mănâncă azime, fac un banchet cu carne de vacă, un chef în cinstea unui nou fiu făcut cu o amantă şi a tăierii împrejur a organului bărbătesc. La ce-i trebuia Lui Dumnezeu pielea lui Avraam şi de ce îl numeşte „Legământ veşnic”? Şi-a schimbat Dumnezeu părerea, oscilând încă o dată? Nici vorbă de aşa ceva! Dumnezeu – Sfânta Treime – nu s-a arătat niciodată lui Avraam şi nu i-a cerut să-şi taie nimic. Arătarea Sfintei Treimi, în realitate, a avut loc conform scrierilor antice sumeriene şi i se arătase strămoşului Adam, nu lui Avraam (Ev. Ioan, 8, vers. 40).

Dacă incoerenţa Vechiului Testament arată clar că nici o divinitate nu le vorbea acelor evrei, să purcedem la descoperirea părţii satanice a acestei divinităţi, pasionată în special de torturi: „Cu tine am lovit bărbat şi femeie, cu tine am bătut tânăr şi bătrân şi cu tine am lovit fecior şi fecioară. Cu tine am lovit păstor şi turmă, cu tine am bătut pe plugar şi boii lui şi cu tine am lovit pe mai-marii ţinuturilor şi pe căpeteniile cetăţilor. Şi voi răsplăti Babilonului şi tuturor locuitorilor Caldeii pentru toate relele ce au făcut ei Sionului sub ochii voştri”, zice Domnul” (Ieremia; cap. 51; vers. 22-24). Deci, le porunceşte să omoare tot ce prind că vor câştiga un teritoriu. Dar, iată ce relatează acelaşi proroc evreu Ieremia: „Şi a alergat oştirea Caldeilor după rege şi a ajuns pe Sedechia în şesurile Ierihonului. Atunci toată oştirea lui a fugit de la el. Deci au luat pe rege şi l-au dus la regele Babilonului în Ribla, în ţinutul Hamat, unde acesta l-a judecat. Regele Babilonului a junghiat pe fiii lui Sedechia înaintea ochilor acestuia; a junghiat de asemenea în Ribla şi pe toţi cei mari din Iuda. Iar lui Sedechia i-a scos ochii şi a poruncit să-l încătuşeze cu cătuşe de aramă; şi l-a dus regele Babilonului la Babilon şi l-a pus în casa cea de pază, unde l-a ţinut până în ziua morţii lui” (Ieremia; cap. 52; vers. 8-11). Dacă iniţial îi trimite să omoare oameni, promiţându-le că vor câştiga regiunea, divinitatea este mincinoasă, iar evreii ajung în lagăr.

Ajungând frustrarea tocmai până la psalmistul David, că n-au cucerit teritoriul cum şi-ar fi dorit, scrie în Psaltire: „„Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136; vers. 8-9). Şi apoi se pretinde că această „Psaltire” este revelată de Dumnezeu. Psaltirea este o dovadă clară că David era bolnav de sifilis, sau o altă afecţiune asemănătoare, pentru că era obsedat să creadă că cineva are ceva cu el. Toată cartea transmite trăsăturile unui om bolnav de sifilis şi cititorul începe să aibă stări de nevroză, anxietate, spaimă, psihopatice, iluzii filozofice, frustrări, stări maniaco-depresive, schizofrenie, răzbunare, ironizarea obsesivă a altora; paranoia şi altele, cum ar fi: (Psalmul 2, vers. 2; 5, vers. 8; Ps. 6, vers. 7, 10; Ps. 7, vers. 4, 5, 6; Ps. 8, vers. 2; Ps. 9, vers. 3, 6, 13, 25; Ps. 12, vers. 3, 5; Ps. 14, vers. 3, 5; Ps. 16. Vers. 9; Ps. 17, vers. 4, 9, 20, 41, 42, 43, 44, 51, 52; Ps. 20, vers. 8, 11, 12; Ps. 22, vers. 6; Ps. 24, vers. 2, 20; Ps. 26, vers. 4, 5, 10, 17, 18; Ps. 29,vers 1; Ps. 30, vers. 8, 11, 13, 15, 18, 21; Ps. 33, vers. 20; Ps. 34, vers. 1, 2, 14, 15, 18, 19, 20, 25; Ps. 36, vers. 20; Ps. 37, vers. 16, 17, 18, 19; Ps. 38, vers. 2; Ps. 40, vers. 2, 5, 7, 8, 9, 11; Ps. 41, vers. 13; Ps. 42, vers. 2; Ps. 43, vers. 7, 9, 12, 18; Ps. 44, vers. 7; Ps. 48, vers. 5; Ps. 49, vers. 21; Ps. 53, vers. 3, 5, 7; Ps. 54, vers. 2, 12, 13, 20, 22; Ps. 55, vers. 2, 5, 9;  Ps. 58, vers. 1, 5; Ps. 60, vers. 3; Ps. 63; vers. 1; Ps. 65, vers. 2; Ps. 67 vers. 1, 2, 22, 23, 24; Ps. 68, vers. 1, 5, 17, 21; Ps. 70, vers. 11; Ps. 71, vers. 9; Ps. 73, vers. 4, 11, 19, 24; Ps. 77, vers. 58, 67, 72; Ps. 79, vers. 7; Ps. 80, vers. 13; Ps. 80, vers. 14; Ps. 82, vers. 2; Ps. 85, vers. 16; Ps. 88, vers. 11, 22, 23, 41, 50; Ps. 91, vers. 9, 11; Ps. 96, vers. 2, 3; Ps. 101, vers. 9; Ps. 104; 23, 24; Ps. 105, vers. 10, 42; Ps. 106, vers. 2; Ps. 107, vers. 14; Ps. 109, vers. 1,2; Ps. 111, vers. 9; Ps. 117, vers. 7, 98, 139; Ps. 126 vers. 5; Ps. 128, vers. 5; Ps. 131, vers. 18; Ps. 135, vers. 24; Ps. 137, vers. 7; Ps. 138, vers. 20, 21, 22; Ps. 142, vers. 3, 9, 12 şi multe alte versete întregi. Fără să-şi dea seama, omul citeşte versetele „în şir indian”; însă, ele au fost concepute special de a le rămâne întipărite în minte aceste stări bolnăvicioase. Din acest motiv, Apostolii nu au folosit niciodată Psaltirea.

Să luăm aminte la ce fel de dumnezeu vorbeşte cu proorocului Iezechiel: „Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei” (Iezechiel; cap. cap. 9; vers. 5-6). Întâlnim încă o dată sfaturile satanei şi ei se ambiţionează să-l numească pe Dumnezeu, unicul responsabil de toate crimele nebuniei lor. Ispititorul, adică diavolul, este numit „dumnezeu” în mai multe cărţi ale Vechiului Testament, cum ar fi: „După acestea, Dumnezeu l-a ispitit pe Avraam” (Facere; cap. 22; vers. 1). Un îndemnător la crimă şi un ispititor. Cine să fie oare…? Le răspunde Moise: „Atunci v-aţi apropiat şi aţi stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer şi era negură, nor şi întuneric. Iar Domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o” (Deuteronom; cap. 4; vers. 11 – 12). Un ispititor, un poftitor de jertfe chinuite, un îndemnător la crime şi torturi, care vorbeşte din foc, întuneric, negură şi pucioasă. Acestea sunt alte trăsături caracteristice diavolului. Până şi rugăciunea „Tatăl nostru” a fost falsificată într-atât, încât la sfârşit oamenii zic „şi nu ne duce pe noi în ispită”; deci, de 1700 de ani aproape nimeni nu observă că are intenţia să fie creştin; însă, i s-a impus subtil să se roage ispititorului diavol al iudeilor, pentru că Dumnezeu nu duce pe nimeni în ispită. În cel mai logic fel, te rogi să te scoată de unde ai căzut, din voia ta, a poftelor tale şi nu te va duce Dumnezeu vreodată în ispite, decât diavolul[21].

Să descoperim şi altă faţă a acestei divinităţi false, aceea de violator: „ucideţi toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le; iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi” (Numeri; Cap. 31; vers. 17-18.). „De va fi vreo fată tânără, logodită cu bărbat şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu dânsa, să-i aduceţi pe amândoi la poarta cetăţii aceleia şi sa-i ucideţi cu pietre: pe fată pentru că n-a ţipat în cetate, iar pe bărbat pentru că a necinstit pe femeia aproapelui său. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău” (Deuteronom; cap. 22; vers. 23). „Apoi a lovit Iosua tot ţinutul muntos, Neghebul, câmpia şi ţinutul mării şi pe regii lor şi n-a lăsat să scape nimeni, ci a omorât toată suflarea, cum poruncise domnul dumnezeul lui Israel” (Iosua; cap. 10; vers. 40). Într-un cuvânt, nu Dumnezeu îi poruncise, ci satana căruia se închinau. „Să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronom; cap. 13; vers. 15-16). Dumnezeu nu vrea moartea nimănui, ci chiar dacă este rătăcit pe vreo cale, ci aşteaptă să se întoarcă şi să fie liber. Aici întâlnim un caz aparte, divinitatea aceea defineşte oamenii şi tot ce se află în acea cetate ca fiind necurate sau murdare. Şi totuşi, divinitatea aceasta este însetată de necurăţie şi murdărie, pentru că le cere ca jertfă. „Atunci un om din fiii proorocilor a zis către un prieten al său, după cuvântul Domnului: „Bate-mă!” Dar acesta nu s-a învoit să-l bată. Atunci i-a zis: „Pentru că nu asculţi de glasul Domnului, iată, când vei pleca de lângă mine, te va ucide un leu”. Şi plecând omul acela de la el, l-a întâlnit un leu şi l-a ucis pe dânsul” (III Regi; cap. 20; vers. 35-36). Această divinitate pune oamenii să se bată între ei, doar să se amuze cum se chinuiesc, iar apoi îi omoară. Şi iarăşi zice: „Oricine va fi aflat va fi străpuns şi oricare va fi prins va cădea de sabie. Copiii lor vor fi zdrobiţi înaintea ochilor lor, casele lor vor fi jefuite şi femeile lor necinstite” (Isaia; cap. 13; vers. 15-16). Încă o dată divinitatea cere violarea femeilor şi uciderea copiilor nevinovaţi în faţa părinţilor lor, să se bucure satanele iudaice cum plâng bieţii oameni. Iată demonul ridicat la rang de dumnezeu! Cui te închini?

În continuare vedem ritual satanic cerut de divinitatea demonică a Vechiului Testament: „dacă va greşi o căpetenie şi din neştiinţă va face, împotriva uneia din toate poruncile Domnului Dumnezeului său, ceva ce nu trebuia să facă şi vrednic de osândă. Când va afla el păcatul său, pe care l-a săvârşit, să aducă jertfă pentru păcat un ţap fără meteahnă. Să-şi pună mâna sa pe capul ţapului şi să-l junghie, unde se junghie arderile de tot, înaintea Domnului; aceasta este jertfă pentru păcat. Iar preotul să ia cu degetul său sânge de la jertfa pentru păcat şi să-l pună pe coarnele jertfelnicului arderii de tot, iar celălalt sânge să-l toarne la temelia jertfelnicului arderii de tot. Toată grăsimea ei s-o ardă pe jertfelnic, ca grăsimea jertfei de izbăvire, şi aşa îl va curăţi preotul de păcatul lui şi i se va ierta” (Levitic; cap. 4; vers. 22-26). Când erau să-şi dea seama oamenii de rând că oamenii politici, adică proorocii, i-au pus să se închine diavolului, se schimbă pentru un moment modul de dialog cu „divinitatea”: „La ce Îmi este bună tămâia care vine din Şeba şi scorţişoara din ţară depărtată? Arderile de tot ale voastre nu le voiesc şi jertfele voastre Îmi sunt neplăcute”[22]. „Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!”[23] „Că milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea; cap. 6; vers. 6). În cartea Levitic găsim alt ritual specific sataniştilor: „Dacă aduce el din păsări ardere de tot Domnului, să aducă jertfa sa din turturele sau din pui de porumbel. Preotul să o aducă la jertfelnic, să-i frângă gâtul şi să o pună pe jertfelnic, iar sângele să-l scurgă pe peretele jertfelnicului. Guşa şi penele să le scoată şi să le arunce lângă jertfelnic, în partea dinspre răsărit, la locul cenuşii. Apoi să-i frângă aripile, fără a le desprinde de trup, Şi să o ardă preotul pe jertfelnic, pe lemnele ce sunt pe foc, ca ardere de tot, jertfă, mireasmă plăcută Domnului” (Leviticul; cap. 1; vers. 14-17).

Oscilaţia permanentă a lui Moise, se regăseşte de foarte multe ori, în tot Pentateuhul, cum ar fi: „Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele şi nelăsând nepedepsit, ci pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam” (Numeri; cap. 14; vers. 18).  Şi apoi se contrazice singur: „Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom; cap. 24; vers. 16). Să vedem şi oscilaţia nebuniei celorlalţi prooroci (prooroci sunt echivalentul vrăjitorilor, prezicătorilor sau ghicitorilor), Isaia şi Ieremia: „Pregătiţi măcelul feciorilor, din pricina fărădelegilor părinţilor lor, ca nu cumva să se ridice şi să cucerească pământul”[24]; „Tu arăţi milă la mii şi pedepseşti fărădelegile părinţilor în sânul copiilor lor după ei; Tu eşti Dumnezeu cel mare şi puternic, al Cărui nume este Domnul Savaot” (Ieremia; cap. 32; vers. 18). Şi apoi nebunia minţii iarăşi se suceşte şi scrie: „fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii”(Ieremia; cap. 31; vers. 30).

În cuprinsul Vechiului Testament – una dintre cele mai satanice cărţi de pe pământ – se află sute de crime, torturi, îndemnuri la violuri şi chinuirea unor oameni, ca şi cum divinitatea le poruncea. Fireşte, din toate punctele de vedere înţelegem ce divinitate este aceasta şi nicidecum Dumnezeu. Pentru a încheia acest capitol sângeros, întunecos şi plin de răutate, să vedem şi aceste două versete, care ne vor lămuri mai bine. Zice Moise: „eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri” (Ieşirea; cap. 4; vers. 10.) şi mai apoi: „Nu ai tu, oare, pe fratele tău Aaron levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău” (Ieşirea; cap 4; vers. 14). Cu alte cuvinte, nici un dumnezeu nu vorbea prin nebunia minţii lor, născută sadică din incestul părinţilor lor.

V-aţi întrebat vreo dată cum cerea Moise bani în numele Domnului? Iată de unde vine inspiraţia cultelor manipulatoare de astăzi, prin zeciuială sau cerşetorie: „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului răscumpărare ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul număratului. Cel ce intră la numărătoare să dea jumătate de siclu, după siclul sfânt, care are douăzeci de ghere; deci darul Domnului va fi o jumătate de siclu. Tot cel ce intră la numărătoare, de la douăzeci de ani în sus, să aducă această dare Domnului. Să nu dea bogatul mai mult, nici săracul mai puţin de jumătate de siclu dar Domnului, pentru răscumpărarea sufletului” (Ieşirea; cap: 30; vers. 11-15). Banii colectaţi mergeau „la templu” după cum poruncise demonul din capul lui Moise. Aici era fratele lui Moise, preotul Aaron. Nu ne-ar trebui prea multă minte să ne dăm seama. De obicei banii se strângeau în „cortul sfânt”. Aici se întâmplau cele mai frecvente minuni, precum ar fi: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Vezi ca seminţia lui Levi să n-o bagi la numărătoare şi să nu-i numeri pe fiii lui Levi cu fiii lui Israel; Ci rânduieşte pe leviţi la cortul adunării şi le încredinţează toate lucrurile lui şi toate câte sunt în el. Ei să poarte cortul şi toate lucrurile lui, să slujească în el şi să îşi aşeze tabăra împrejurul lui. Când va fi să plece cortul, leviţii să-l strângă, şi când va fi să se oprească, leviţii să-l aşeze; iar de se va apropia unul străin, să fie omorât”(Numeri; cap. 1; vers. 48-51). Acum înţelegem de ce odinioară Moise se plângea că este gângav şi nu poate vorbi. Uite cum i-a venit ideea că fratele său poate să vorbească perfect şi mai gros şi mai subţire, încât donatorii de pe lângă cort să creadă că este vocea unei divinităţi. Vă întrebaţi ce păţeau cei ce-şi dădeau seama de manipulare şi de afacere? „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronom; cap. 17; vers. 12). Manipularea se făcea prin frică. „Frica de dumnezeu”, care în realitate este frica de un demon. Aceeaşi strategie o aplică şi falşii creştini de astăzi. Aceştia spun că „preotul te leagă şi te dezleagă” şi au făcut din asta ori o spaimă, ori un misticism vrăjitoresc. Prin frică, te determină să dai bani la biserică, pentru că altfel nu te mântuieşti şi nici ei nu au din ce lăfăiască, iar prin misticism te duci şi dai bani să-ţi facă minuni, să-ţi ghicească, să te vindece, doar că nu primeşti nimic, ci doar dai. Ce? Bani!

Până acum am adus doar o mică parte din argumente, pentru a înţelege că acel „dumnezeu” din Vechiul Testament nu era un Dumnezeu curat, ci o născocire, bazată în special pe modul în care preoţii iudei primeau vizita unui demon întunecat care era însetat să vadă numai crime şi torturi. Pe acest fals dumnezeu au căutat falsificatorii Sfintei Evanghelii să îl impună creştinilor cu barbarie luciferică.

 

V.

PERIOADA PRE-NICEEANĂ ȘI SINODUL DIN CARTAGINA (311). ARDEREA CĂRŢILOR.

 

De la Hristos şi până în anii 250 d.Hr. creştinii nu au avut nici un element iudaic în doctrină sau în cărţile teologice. Acel diavol ridicat la rang de divinitate lipsea cu desăvârşire, Hristos aducând credinţa curată în Dumnezeul păcii, al iubirii, al dragostei şi al bunătăţii. Apostolii şi urmaşii lor, episcopi şi preoţi, au reuşit să păstreze adevărul Sfintelor Evanghelii nefalsificat şi l-au predat curat, urmaşilor lor, aşa cum îl lăsase Domnul Hristos. Doar evreii au „arhierei”, Sfinţii Apostoli le-au lăsat creştinilor episcopi!

Nu se cunoaște cu exactitate momentul în care s-a început intervenţia asupra textului Noului Testament. Unii afirmă că încă din perioada post-apostolică, de la începutul secolului al II-lea, s-au recurs la formarea unor texte noi, care mai apoi au devenit, peste noapte, autentice. Conţinutul extrem de controversat atât în privinţa celor 3 evanghelii sinoptice, falsificate, şi a celei de-a 4-a şi totodată cea mai târzie dintre ele. Vizibila intervenţie asupra textelor epistolelor şi ruperea oricărei legături cu Apostolul Petru, face primul obiect al naşterii celor mai periculoase reforme asupra creştinismului. Mai mult de atât, la adresa Apostolului Petru au fost scrise mai multe critici. Ba se lepăda[25] şi cântau cocoşii, ba era cârtitor, ba era neînţelept[26], era non-conformist; dar, toate au fost introduse ulterior, pentru discreditarea lui şi ridicarea în slăvi a romanilor. Cu toate acestea, Petru a fost primul dintre Apostolii căruia Hristos îi spune: „Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Ev. Luca; cap. 22; 32). Mai mult de atât, Petru fusese primul chemat dintre Apostoli, după cum mărturiseşte şi Evanghelia după Marcu: „a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele lui, aruncând mrejele în mare, căci ei erau pescari. Şi le-a zis Iisus: Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni” (Ev. Marcu; cap. 1, vers. 16, 17). Bizantinii au căutat să-l divinizeze pe Sf. Andrei şi să-l batjocorească pe Petru, de aceea multe din cărţile sale au fost distruse, în Noul Testament găsindu-se doar câteva rânduri. Pe de cealaltă parte, romanii l-au defăimat şi pe Petru şi pe Andrei, pentru a-l venera pe Pavel. În realitate, acesta nu şi-a auto-însuşit niciodată locuri care nu-i aparţineau.

Unii cercetători ar afirma că Origen a contribuit din plin la falsificarea textului, plătit de împărăteasa Iulia, mama împăratului Sever, un tiran care a ucis mii de creştini şi în acelaşi timp îl favoriza pe Origen să „traducă” textele Noului Testament şi să schimbe din Dumnezeul creştin în falsul dumnezeu (diavoul) iudaic. Primul care îl acuză pe Origen că a făcut mai mult decât să traducă textul, ci chiar să-l compună într-o formă paralelă cu adevărul, este scriitorul Celsus, care nu după mult timp de la decesul său a fost declarat eretic. De ce? Pentru că divulgase un „secret” plătit cu îndestulare de puterea politică. Acesta spunea: „„unii dintre credincioși, procedând așișderea cu persoanele care într-un acces de beție se automaltratează, au corupt Evanghelia de la integritatea ei originală, și de vreo trei-patru ori au remodelat”[27]. Acuzaţia este pe cât se poate de reală, pentru că Origen era un consumator renumit de băutură şi într-un moment de demenţă s-a castrat singur. Nici nu era de mirare că puterea imperială îşi alegea oameni nebuni, să poată falsifica textele originale, întrucât felul în care aceştia încurcau iţele, nici grupuri mari de înţelepţi nu le mai puteau descurca.

Origen se apără şi susţine că şi el a găsit textele Noului Testament de-a gata modificate: „Eu nu cunosc pe alții care să fi modificat Evanghelia, cu excepția adepților lui Marcion și cei ai lui Valentinus, și, cred, că și adepții lui Lucian (din Samosata). Dar o astfel de afirmație nu este o acuzație împotriva sistemului creștin, ci împotriva celor care au îndrăznit să-și bată joc de Evanghelii. Și, după cum nu este niciun motiv de acuzație împotriva filosofiei, deoarece există Sofiști, Epicureeni sau Peripatetici, sau alții, oricare ar fi ei, care au opinii false; la fel nu se poate aduce nimic împotriva creștinismului autentic deși există unii care au corupt istorisirile Evangheliei”[28]. Aruncarea vinovăţiei de la unul la altul nu face decât să arate comportamentul unuia care recunoaşte că şi alţii au contribuit la falsificarea textului, aşa că de ce să nu intervină şi el? Supărat pe faptul că era contestat de Biserică, pentru că se castrase, Origen introduce intenţionat în textul Evangheliei două pasaje biblice, datate din anii 230-240 în care castrarea bărbăţiei figurează ca şi virtute, ca şi cum ar fi spus-o Hristos: „sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă” (Ev. Matei; Cap. 19; vers. 12). Tot acelaşi falsificator castrat, introduce acestui verset, pe care l-a adăugat în Evanghelia de la Matei, şi o notă de subsol în care îl declară castrat pe Apostolul Pavel. Disputele acestea au loc între persoane cu mintea învăluită ori în băutură, ori în nebunie lucie. Un om normal la cap nu şi-ar fi permis să falsifice Sfintele Evanghelii Creştine şi să le modifice după placul vechilor testamentari – eretici şi satanici.

Intervenţiile asupra textului biblic au loc şi după Origen, puterea politică se bucură de un Nou Testament falsificat din plin şi îl impune ca fiind doctrină obligatorie pentru creştini. Decretele imperiale nu i-au bulversat pe creştinii adevăraţi, doritori să lupte în continuare şi să păstreze creştinismul autentic, mulţi dintre aceştia fiind originari din părţile Mesopotamiei, din Dacia şi din Africa. Imperiul bizantin recurge la execuţii publice a celor ce nu doresc să accepte Evangheliile falsificate, ca fiind autentice. Cele mai multe execuţii ale creştinilor, care ascundeau prin case Sfinte Evanghelii autentice sau manuscrise Apostolice, au fost în perioada lui Constantin cel mare, fiul lui C. Chlorus, fost guvernator al Israelului (Palestinei iudaice). Se subânţelege de ce era Constantin atât de interesat să le impună creştinilor o divinitate satanică şi iudaică.

Fiind vorba despre o luptă crâncenă, pe parcursul unui secol întreg, care avea ca scop păzirea intactă a temeliei creştinismului, Episcopii iubitori ai Adevărului Creştin, nu au tolerat nici un preot, episcop sau mirean care a contribuit la strângerea cărţilor vechi, moştenite de la Apostoli şi predarea lor pentru a fie arse. Cel mai mare val de ardere a cărţilor Apostolice a avut loc în perioada 303 d.Hr. şi 311, începând cu domnia lui Diocleţian şi inclusiv în perioada domniei lui Constantin cel mare. În acest interval de timp, majoritatea cărţilor originale au fost strânse de unii episcopi şi preoţi, adepţi ai curentului „noii religiei iudeo-creştine politice”. Aceştia au reuşit să înşele preoţii, profitând de întâietatea lor ca şi episcopi, au strâns cărţile originale în anumite biblioteci şi ulterior le-au ars[29].

În anul 305 d.Hr. are loc un Sinod în localităţile Cirta şi în 311 unul în Cartagina la care participă un număr de 70 de Episcopi, care îl numesc Episcop de Cartagina pe Majorinus. Aceştia condamnă hirotonia făcută de episcopul Felix, diaconului său eretic Caecilian. Felx de Aptunga fusese unul dintre episcopii care au dat înaltă ascultare şi cinste împăratului Constantin şi a contribuit la instalarea „noii religii imperiale” prin arderea cărţilor Sfinţilor Apostoli şi înlocuirea lor cu falsuri iudaizate. Un alt numit trădător a fost Episcopul Secundus de Tighisis, care a încercat din răsputeri să-l atragă de partea „reformaţilor” pe episcopul Mensurius, fostul episcop de Cartagina, dar fără rezultate. Alte nume de trădători ai Cărţilor Sfinte şi cei ce vânduse creştini şi-i pârâse că ascund cărţi originale, au fost: Marinus de Aquae Tibilitanae, Donatus de Mascula, Donutus de Calama, Purpurius de Limata, Victor de Garbis, iar susţinător al trădătorilor s-a arătat Papa Militiade, care a pretins că va fi neutru la un Sinod între cele două părţi; însă, a căutat să impună fiecărei părţi să aducă la Sinod doar un număr de 11 Episcopi, să-şi apere fiecare cauzele; dar, după ce s-au semnat documentele, el a adus un număr de 15 episcopi să fie numărul mai mare, împotriva Episcopilor care optau pentru păstrarea aşezămintelor Apostolice şi excluderea din cler a celor ce au contribuit la arderea cărţilor. Unul dintre episcopii apărători ai adevăratului Creştinism a fost Sfântul Clement episcopul Ancirei, care avea doar 28 de ani. Acesta a fost prins şi torturat şi ucis de 11 soldaţi, în anul 312, la comanda împăratului Constantin, crezând că prin înspăimântare îi va determina şi pe ceilalţi să cedeze şi să accepte iudaizarea. Sfântul Clement este pomenit în Calendarul Creştin Apostolic la data de 5 februarie. În acelaşi an au fost torturaţi şi ucişi Sfinţii: mucenicul Austac şi fiica sa Calistena din Efes – Bizanţ (4/17 octombrie), Luchian preotul, Agatanghel preotul din Ancira (o dată cu Sf. Clement episcopul din Ancira) pomenit pe 23 ianuarie/5 februarie şi diaconii lor Hariton şi Hristofor, Silvan episcopul de Emesa, Luca diaconul, Mochie dascălul şi Iulian mireanul şi alţi mucenici.

Revenind la situaţia iniţială a mişcării pro sau contra distrugerii cărţilor, Împăratul Constantin riscă să-şi piardă reputaţia sa, chiar de la începutul domniei, creştinii din Bizanţ având acces la informaţiile despre activitatea sa iudaică şi subtilă împotriva creştinilor din perioada diocleţiană. „atunci Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina[30]. La vremea respectivă banii au reprezentat plata pentru contribuţia lui la distrugerea cărţilor Sfinţilor Apostoli; însă, Eusebiu de Nicomidia, Augustin şi Epifanie de Salamina, au schimbat contextul fără să mai amintească ce făcuse înainte acest episcop Cecilian. Practic, oamenii erau manipulaţi ca şi în ziua de astăzi, cei trei autori numindu-l „ortodox” la modul general pe acest eretic Cecilian. De pildă, Augustin face cele mai mari falsificări, socotind că distrugerea cărţilor nu este un păcat atât de grav. El consideră că cei ce nu au acceptat cărţile iudaizate, după porunca lui Constantin şi total în discordanţă cu manuscrisele Apostolice, „sunt eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[31]. Augustin s-a evidenţiat, mai târziu (sec IV-V), ca fiind unul dintre cei mai insistenţi manipulări imperialişti, recurgând chiar şi la crime: „El recunoaşte totuşi că o represiune cumpătată a fost pentru mulţi un mijloc de întoarcere”[32]. Pentru aceste nume de pseudo-episcopi, susţinerea de bani de la guvern şi prietenia cu împăratul, aveau o mai mare importanţă decât urmarea unor Sfinţi Apostoli.

În anul 313, după numeroase proteste ale creştinilor apostolici-adevăraţi, schingiuiţi şi torturaţi de soldaţii împărăteşti, Constantin cel mare încearcă să-şi spele imaginea în faţa poporului şi întocmeşte celebrul „edict de la Milano”, prin care păcăleşte lumea că le va conferi libertatea creştinilor. Chiar până în ziua de astăzi se minte pe această idee că împăratul Constantin a dat libertate creştinătăţii, deşi creştinii devin majoritari[33] în tot imperiul încă de la anii 240-250 şi în vremea lui Constantin deja nu mai existau prea mulţi închinători la idoli. Scopul edictului a fost ca lumea să uite cât de brutal şi criminal a acţionat Constantin, împotriva Sfântului Sinod din Cartagina (311), unde au fost combătuţi episcopii Felix şi Cecilian, valeţii împăratului. La acest Sinod nu s-a ţinut cont de dispoziţiile lui Constantin, care vorbea din perspectivă de om politic şi nu avea nici cea mai vagă cunoştinţă despre creştinism. Sfinţii Părinţi au declarat invalide hirotoniile acestor episcopi eretici şi tainele săvârşite de ei, pentru înalta trădare şi distrugerea manuscriselor Sfinţilor Apostoli, au fost repetate, ele fiind total nelucrătoare prin Sf. Duh.

Împăratul Constantin încearcă tot felul de strategii „paşnice” să-i atragă pe cât mai mulţi creştini şi să-i înstrăineze de cei 70 de Episcopi adevăraţi, către noua religie falsificată şi nu poate să-i scoată din Credinţa Sfinţilor Apostoli, în anul 314 convoacă un Sinod în Arles. Conform scrierilor lui Augustin de Hippo, acesta a fost începutul primului Sinod Ecumenic, precursorul celui din anul 325 de la Niceea. Scopul acestui Sinod nu a fost nici pe departe arianismul sau combaterea unor erezii, ci căutarea unor modalităţi prin care imperiul să scape de „răzvrătiţii” care ţineau morţiş să meargă după scrierile Sfinţilor Apostoli şi nu după poziţiile dictatoriale ale puterii imperiale iudaice. Sinodul a fost constituit din episcopi favorabili poziţiei iudeo-creştine a lui Constantin; însă, datorită protestelor care au avut loc, aceştia au fost nevoiţi să-i cheme şi pe câţiva Episcopi creştini adevăraţi, care apărau credinţa Apostolică. Aceştia se plâng de modul în care a făcut abuz de putere Papa Militiade şi cum i-a obligat să vină doar 11 episcopi din 70, ca mai apoi el să semneze documentele cu un număr de 15 episcopi.

Toţi episcopii adepţi ai curentului iudeo-creştin şi de partea puterii politice, erau doar 15 la număr şi pentru a fi un număr majoritar, la acest sinod făţiş, au stabilit prin înşelăciune şi ipocrizie ca ceilalţi (următori ai Sfinţilor Apostoli), mult mai numeroşi, să trimită numai 11. Neavând încotro, Constantin şi episcopii de partea lui acceptă faptul că aceşti Episcopi Apostolici sunt în dreapta Credinţă Creştină şi că Cecilian este trădător şi caterisit.

După ce au plecat de la Sinod, în lipsa lor, Constantin a căutat să pună la cale câteva hotărâri, prin care să-i condamne la moarte sau la exil. Aceste edicte aveau să fie puse în practică mai târziu. În cadrul Sinodului, pentru manipularea oamenilor, episcopii împăratului se prefac şi iau hotărârea să-i excomunice pe Felix de Aptunga[34] şi pe Cecilian. În acelaşi an, după potolirea protestelor, Felix şi Cecilian sunt reabilitaţi de împăratul Constantin, în ciuda ereziei şi trădării, prin tribunalul condus de Aelius Paulinus din Cartagina. Practic, destituirea de câteva săptămâni a fost pusă la cale tocmai pentru potolirea protestelor şi minţirea creştinilor. Poporului i se spunea manipulări că „arderea manuscriselor a fost un mic păcat, nu o erezie”, afirmaţie care şi astăzi face obiectul manipulărilor bisericii oficiale.

Văzând că împăratul nu vrea să lase în pace Creştinismul Apostoleasc, episcopii au declarat invalide tainele trădătorilor. Aceştia argumentează poporului că trădătorii Sfinţilor Apostoli şi falsificatorii, sau distrugătorii cărţilor Sfinte, sunt eretici şi caută să iudaizeze şi să schimbe credinţa adevărată, după bunul plac al lui Constantin cel Mare, de origine evreiască. Episcopul sumerian Majorinus luptă pentru apărarea credinţei; însă, acoliţii împăratului râd de el că nu este un bun teolog, în sensul că nu acceptă să modernizeze cărţile, după modă şi după voia împărăţiei. Practic, Sfântul Majorinius este numit un „învechit”[35]. În ciuda tuturor presiunilor iudeo-creştinilor, episcopii merg mai departe şi păstrează autenticitatea creştinismului. O mare majoritate a poporului îi urmează şi nu acceptă reforma iudaică.

 

VI.

PERSECUȚIILE ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN ȘI DIVERSIUNEA ARIANISMULUI

 

Episcopul Majorinus, care păstorea Sfântul Sinod Creştin Apostolic din Cartagina, moare subit în anul 313 sau 314 şi ceilalţi episcopi îl aleg ca întâistătător pe episcopul Donatus Magnus şi Sinodul îşi duce misiunea Apostolească mai departe. Împăratul Constantin hotărăşte în anul 317 că este timpul să apeleze la edictele sale şi îl impune cu forţă militară pe falsul episcop Cecilian în Cartagina şi dă decret ca toţi cei ce nu-l vor accepta să fie arestaţi şi Bisericile confiscate şi care vor protesta să fie executaţi[36].

Episcopii Creştini trecuse deja prin grele perioade de persecuţie şi pentru ei nu reprezenta nici o spaimă, ameninţarea unui alt împărat păgân, iudeu, care venea cu o altă strategie, aceea de pace falsă, în spatele căreia se ascundea o mare încercare. Condiţia pusă de împărat era: falsificarea credinţei pentru a avea beneficii, sau păstrarea adevărului şi îndurarea torturilor. Ei îşi văd în continuare de propovăduit şi constituie principala cauză pentru care nu se putea produce reforma. În preajma anului 318, Constantin trece la măsuri mai drastice împotriva celor ce nu acceptă reforma. În Africa sunt trimise trupe care să execute clericii şi să le confişte Bisericile[37]. În anul 319, în perioada lui Constantin cel mare, sunt ucişi numeroşi creştini. Printre aceştia se numără şi cei 45 de Mucenici din Nicopoela Armeniei, arşi de vii într-un cuptor de foc[38]. În anul 320 este ucişi: episcopii Filie, Proclu, Taghen episcopul Telespontului, mucenicul Foca, Teodor din Evhaita, Evdoxie, Agapie şi alţi 8 mucenici, cei 40 de Mucenici din Sevastia, muceniţele Tomaida şi Ieria[39]. Aceştia au fost martirizaţi doar între anii 319 şi 320, crimele sale ridicându-se la peste 100.000 de victime, în doar câteva decenii.

Constantin emite mai multe decrete prin care îi condamnă la moarte pe cei ce vorbesc în public, împotriva lui Cecilian. El interzicea să se amintească despre distrugerea cărţilor Apostolice. Credea că prin frică va câştiga tăcerea opoziţiei[40]. Fiind căliţi şi obişnuiţi cu persecuţia, creştinii îndură chinurile şi torturile gărzilor imperiale; dar, îşi duc mai departe misiunea apostolească, indiferent de ce va urma. Fiind majoritari în părţile Africii şi Mesopotamiei, respectiv în Antiohia şi în Damasc, cât şi în Cartagina, Constantin eşuează şi emite un nou decret în anul 321 prin care le cere episcopilor, numiţi trădători, să încerce o altă strategie de luptă, sub formă de infiltrări şi strategii vicleneşti[41]. În acest an nu a mai avut loc nici un martiriu şi nici o tortură. Constantin se temea să nu fie detronat din scaunul imperial.

Constantin riscă încă o dată ca protestele să-i distrugă cariera politică, nemaigăsind nici o altă soluţie, apelează la o diversiune de amploare, care a făcut un haos infernal în tot Bizanţul şi nu numai. Era singura lui variantă de a distrage atenţia şi prin bulversarea populaţiei, să scape de pedeapsa protestatarilor schingiuiţi şi minţiţi. Sora sa, Constanţia, era rudă (cumnată) şi prietenă apropiată evreului „convertit” Eusebiu. Acesta este ajutat să „se convertească” la creştinism şi este pus cu forţa episcop de Nicomidia. El a fost coleg de şcoală cu Arie, care acum avea o carieră clericală în Alexandria. Eusebiu pune la cale întâlnirea lui Constantin cu Arie şi în cele din urmă, Arie revine în Alexandria şi îl şochează pe Episcopul Alexandru, cu amploarea cu care începe să propovăduiască erezia ariană. Episcopul Alexandru nu cunoaşte amănunte despre întâlnirea celor doi; însă, trimite scrisoare împăratului Constantin, prin care îi prezintă ce se întâmplă cu Arie şi câtă tulburare pricinuieşte cu teoriile sale controversate. Diversiunea care atingea direct doctrina Sfintei Treimi a fost una dintre singurele căi prin care Constantin putea să scape nealungat din scaunul imperial al Bizanţului.

După încheierea[42] primei şedinţe a Sinodului din Niceea din anul 325, Sfântul Alexandru îşi dă seama că ceva este putred la mijloc şi părăseşte întrunirea. Moare subit, 5 luni mai târziu[43], iar Arie revine în parohia sa din Alexandria, unde slujeşte nestingherit până la vârsta de 80 de ani, ca o victorie adusă împăratului Constantin, aceea de a le capta atenţia tuturor printr-o diversiune atât de zguduitoare. În anul 325 moare subit episcopul Ioan din Irinopole, în timp ce figura ca participant la acest Sinod[44]. Agatanghel sumerianul, episcopul Damascului, participant la Sinodul din Niceea, a decedat subit după ce şi-a arătat nemulţumirea faţă de tulburările aduse Bisericii de împăratul Constantin, încă din anul 311 şi acum de Arie. În anul 326 moar subit alţi episcopi: Sf. Alexandru episcopul Alexandriei, Sf. Inochentie episcopul de Tortona, Mitrofan episcopul Constantinopolului şi episcopul Papia de Nisibe. Episcopul Mitrofan era înaintat în vârstă şi din cauza supărării, a cedat şi aşa s-a sfârşit. Sfinţii Alexandru şi Papia au murit otrăviţi.

Sinodul din Niceea s-a desfăşurat între anii 325 şi 326. În acest timp, deşi se pare că biserica oficială încearcă să-l arate ca şi participant la Sinod, apărător al credinţei de ereziile lui Arie, istoria completă vădeşte minciuna din spatele laudelor. De pildă, prima victimă din familia regală este fiul cel mare al lui Constantin, Crispus. Constantin îl pusese Caesar al Romei în anul 324, după ce câştigase o bătălie cu Liciniu, la anul 322. Între Elena şi Fausta (cea de-a doua soţie a lui Constantin) se iscase o dispută de mai mult timp. Fausta îl vedea moştenitor pe Constanţiu, iar Elena pe nepotul ei Crispus, care era primul fiu al lui Constantin, din prima căsătorie. Constantin pune la cale să-l îndepărteze pe Crispus de Bizanţ şi în anul 326 îl ucide. Pentru a vedea cât de mult a activat el în cadrul adunării din Niceea şi cât mint relatările mistificate ale bisericii, trebuie doar să căutăm biografia Faustei, fiica lui Maximian, cu care se căsătorise Constantin din interesul pentru ieşirea din anonimat şi câştigarea unui rol în politică.

Fausta era foarte îndrăgostită de Constantin şi nu a bănuit că el îşi urmăreşte scopurile sale. În anul 310 Maximian îşi dăduse seama de subtilităţile iudeului Constantin şi urmărea să-l ucidă. Fausta, orbită de dragoste, îi divulgă planul tatălui ei şi Constantin urmăreşte coordonatele. După o luptă între cei doi, îşi ucide socrul, spunând că după ce s-au bătut, el s-a sinucis, nu că l-a omorât. În anul 325 Constantin îi dă titlul de „Augusta” soţiei sale; însă, nimeni nu bănuia ca acest onor preventiv să fie tocmai camuflarea unei oribile crime. După ce l-a alungat pe fiul său la Roma, în anul 324, Constantin[45] căuta să scape şi de Fausta, cu care se căsătorise doar din interes. După ce l-a ucis pe fiul său, Crispus, disputele dintre Elena şi Fausta se înteţesc. Elenei îi părerea rău că datorită amuzamentului ei de scoară, şi-a ucis propriul nepot. Constantin, turbat de certurile dintre cele două, o prinde pe Fausta într-una dintre băile palatului şi o îneacă în ulei încins[46]. În acelaşi an moare subit soţia lui Crispus şi copilaşul lor de 5-6 ani. Toate aceste lucruri s-au întâmplat chiar în timpul „marelui sinod din Niceea”. Pe lângă uciderile episcopilor, care au opus rezistenţă în faţa arianismului şi a iudaizării, Constantin şi-a ucis şi o mare parte din familie. Liciunius, ucis în 324, era cumnatul său, soţul Constanţiei. Aceasta îi ceruse lui Constantin să-i lase soţul în viaţă; însă, după ce a promis, Constantin şi-a aplicat planul criminal şi l-a executat în Tesalonic, înaintea începerii Sinodului din Niceea. De ce a făcut aceasta? Pentru că Liciniu fusese autorul unui edict de acordare a libertăţii creştine, pe când Constantin oferea o libertate condiţionată de acceptarea doctrinelor sale[47]. Un alt edict fusese emis de Galeriu[48]. În acelaşi an, 326, Elena fuge în Israel pentru a scăpa de execuţie. Ea revine în Bizanţ la anul 327 şi după ce i se face o fastuoasă procesiune de primire, a doua zi a fost găsită moartă.

Sinodul din Niceea a fost prezidat de episcopul iudeo-arian Eusebiu de Nicomidia. La primele şedinţe sinodale au participat şi Sf. Ier. Nicolae, Spiridon şi alţi puţini episcopi care şi-au manifestat indignarea faţă de diversiunea arianistă; însă, Sf. Ier. Nicolae a fost arestat şi Sf. Spiridon a fost umilit, luat în derâdere şi alungat. Sinodul s-a dovedit favorabil arianismului şi îndată după moartea Sfântului Mitrofan al Constantinopolului, pentru a nu crea suspiciuni, Constantin intenţionează să instaleze definitiv iudeo-creştinismul şi arianismul ca fiind religiile „legale” şi de vârf ale imperiului. Scopul său era să-l numească Patriarh pe Eusebiu de Nicomidia; însă, n-a mai apucat, pentru că Eusebiu şi fiul lui, Constanţiu, pusese la cale să-l ucidă chiar în localitatea Nicomidia.

La împlinirea a 30 de ani de domnie a împăratului Constantin, episcopul Eusebiu ţine un discurs public, pentru o şi mai profundă ascultare a poporului, faţă de puterea împărătească, mai puţin de Sfinţii Apostoli. Despre implicarea lui Eusebiu, la Sinodul din Niceea, se mărturiseşte atât în lucrările Patriarhiilor Ortodoxe de astăzi, cât şi în cronicile din trecut, că: „La începutul controversei el a adoptat o poziție apologetică în favoarea lui Arie de Alexandria, împotriva lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie din Alexandria; la Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendințe de conciliere numai ca să corespundă dorinței împăratului”[49]. Moduri de falsitate a unor episcopi, încât să perieze împăratul mai mult ca pe Hristos, au fost întâlnite încă de atunci şi sunt arhicunoscute până astăzi, în acest cult devenit între timp politic.

Un detaliu iudaic apare chiar în numărul episcopilor chemaţi de Constantin, la Niceea. Aceştia au fost exact 318, în mod intenţionat, pentru a coincide cu numărul de 318 de slugi ale evreului Avraam (Facere; cap. 14; vers. 14). Indiciile scripturii stabilite dinainte, sau în acord deplin cu evreii, constituie şi următoarea realitate existentă în cuprinsul acestui număr mistic. Cei 318 ierarhi chemaţi la Sinod nu erau toţi episcopii Bisericii, ci intenţionat au fost aleşi numai atâţi. Versetele din Vechiul Testament sunt aşezate în felul următor: capitolul 14 versetul 14. Căderea Constantinopolului fiind regizată tot de către puterea iudaică, încă din perioada aceea. De pildă, primul Sinod are această cifră de 318 membri; versetele şi capitolul repetă numerele, care mai apoi aveau să se demaşte prin următoarea întâmplare: Constantinopolul cade în timpul celei de-a 14-a dinastii, a Paleologilor, în anul 1453.

Pe lângă numărul iudaic de 318 episcopi adunați la Niceea, moarte subită a marilor Episcopi care au opus rezistență în fața arianismului și a iudaizării, acest Sinod mai are și alte indicii. De pildă, Canonul întâi se referă la castrare și împiedicarea castraților să intre în cler. De ce tocmai primul canon trebuia să facă referire la situația origeniștilor, care se castrau? Subiectul principal era abordarea doctrinei Sfintei Treimi, a persoanei Mântuitorului Iisus Hristos și nu a castraților. Prin acest canon se demască interesul prefăcut al conducătorilor acestei adunări, împăratul Constantin și episcopul Eusebiu de Nicomidia, care doreau să fie credibili, prefăcându-se luptători contra lui Origen (mort de aproape un secol).

Următorul canon controversat este 3-lea, iarăși un număr simbolic pentru creștini; însă, ce spune acest canon? Interzice pe moment episcopilor și preoților să se mai căsătorească, ci să locuiască doar cu rudenii primare. Restricția a provocat un val de homosexualitate, dereglări mintale ale episcopilor și preoților și în cele din urmă, înainte să înceapă al II-lea sinod, canonul deja fusese anulat. Abstinența este contestată din perioada Apostolică, unde chiar Apostolul Pavel mărturisește că din 84 de Apostoli, 12 primari și 72 de ucenici, doar doi erau necăsătoriți, ceilalţi 82 de Apostoli erau căsătoriți: „N-avem, oare, dreptul să purtăm cu noi o femeie soră, ca şi ceilalţi apostoli, ca şi ucenicii Domnului, ca şi Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem dreptul de a nu lucra?”[50]. Se subînțelege la ce lucru se referă Apostolul; însă, cel mai important amănunt este acesta că 84 de Apostoli erau căsătoriți și nu celibatari. Printre cele mai cunoscute cupluri Apostolice sunt: Ap. Petru și Mariamna; Ap. Filimon și Apfia, Andronic și Iulia, Acvila și Priscila și alte cupluri de mai târziu: Episcopul Spiridon (nu se cunoaşte numele soţiei, decât că a fost căsătorit şi a avut o fiică), Teodor episcopul Mopsuestiei şi Ermiona, Grigorie episcopul de Nyssa (fratele Sf. Vasile cel mare) şi soţia sa Teosevia, Ioan Gură de Aur şi Olimpiada. Sf. Grigorie se căsătoreşte înainte de Sinodul al II-lea, ceea ce dovedeşte faptul că acest canon al Sinodului I din Niceea nu era respectat de episcopi şi preoţi, fiind una dintre marile aberaţii eretice, ale acestei adunări. Manipulatorii pro-celibatari au falsificat viaţa Sfântului Grigorie şi au spus că după moartea soţiei a fost ales episcop. În primul rând Teosevia moare la anul 395, iar Sf. Grigorie moare în acelaşi an, la puţin timp după decesul soţiei. Deci, el fusese episcop din anul 372, cu aproape 22 de ani înainte de moartea soţiei. Nu putea să fie episcop după moartea Teoseviei, pentru că ar fi avut o episcopie doar de câteva luni, el având mai mult de 2 decenii de activitate episcopală.

Este cunoscut faptul că episcopii căsătoriţi erau asemenea preoţilor (adeseori numiţi horepiscopi). Nu era nici o ruşine şi nici o anormalitate pentru acele vremuri. Episcopilor căsătoriţi li se pricinuiesc discriminări abia în vremea Sinoadelor V şi VI; însă, ei sunt prezenţi în istorie inclusiv în preajma anului 800. Până şi viaţa Sfântului Spiridon a fost falsificată tot cu acelaşi scop de a se acorda întâietate celibatului, spunând acelaşi lucru „după moartea soţiei” a fost ales Episcop, ceea ce este total fals, condiţia primei decade a secolului al IV-lea, în care a trăit şi Sfântul, condiţia pentru hirotonie era aceea de a fi căsătorit, după cum spun aşezămintele Apostolice: „Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”[51].

Revenind la întrebarea pe care şi-o adresa Apostolul Pavel, de ce nu ar putea să aibă femeie şi el şi Barnaba?[52] Trebuie să evidenţiem faptul că el era deja episcop creştin. Oare, dacă era interzisă căsătoria după hirotonie, ar mai fi avut logică întrebarea sa? Nicidecum. Fireşte, noi trebuie, obligatoriu, să promovăm căsătoria înainte de preoţie şi episcopie, pentru că înainte de această etapă principală, omul nu are încă un scop anume în viaţă, nu şi-a găsit un echilibru care să-l facă responsabil şi dacă este hirotonit înainte, chiar şi cu „iconomia” de a se căsători după diaconie sau preoţie, el nu va fi întru toate atent la misiunea sa apostolească, ci să-şi găsească soţia potrivită. Cu toate acestea, unele cazuri de hirotonie înainte de căsătorie au mai fost, ce-i drept izolate, în istoria Bisericii. Una dintre aceste excepţii este chiar cazul lui Teodor al Mopsuestiei. El este hirotonit preot la vârsta de 18 ani, iar la 19 ani se căsătoreşte cu Ermiona (Hermione) din Antiohia. Adepţii „canonului celibatului” condamnă şi critică aspru căsătoria lui Teodor; însă, i se cere să divorţeze şi ca făgăduinţă să-şi ardă lucrurile personale. Teodor refuză[53] acest lucru şi rămâne neatins de intenţia „celibatarilor”, printre care episcopii Valerie, Porfirie şi Florentin. Episcopul Ghenadie al Antiohiei nu îl necinsteşte cu nimic, pe Teodor, pentru căsătoria lui şi voinţa sa de a nu se despărţi de Ermiona, promovându-l şi mai mult ca preot în Antiohia[54]. În anul 392 este hirotonit episcop al Mopsuestiei de către episcopul Diodor. Este cunoscut faptul că Teodor nu a dorit să se implice în campania agresivă a episcopului Flavian împotriva creştinilor apostolici, rămânând fidel şi bun apărător al acestora. În anul 395 participă la un Sinod în Constantinopol alături de Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ioan Gură de Aur se arătase total contra iudaizării creştinismului, încă de când era preot în Antiohia. Acesta adoptă o cale de pace şi dialog cu creştinii, scopul său fiind acela de a-i apropia din nou de tradiţiile şi învăţăturile de demult ale Creştinismului Apostolic. După ce Sfântul Ioan devine episcopul Constantinopolului, acesta îi susţine mai mult pe creştinii apostolici, în defavoarea episcopilor puterii politice. Într-un moment de nebunie şi furie, episcopul iudeo-creştin (politic) Teofil al Alexandriei, susţinut de împăratul Teodosie, împreună cu preoţii lui, ard de vii 10.000 de creştini, la anul 397. Încă din acest an – care era şi anul instalării sale ca Episcop al Constantinopolului, Sfântul Ioan întrerupe comuniunea cu episcopii politici şi inclusiv cu Teofil al Alexandriei şi Flavian al Antiohiei. Aceştia pun la cale, împreună cu împărăteasa Eudoxia, să-l înlăture pe Sfântul Ioan. În scrisorile 204 şi 212, Sf. Ioan Gură de Aur detaliază cum l-a susţinut episcopul Teodor al Mopsuestiei începând cu anul 403 când începea cea mai grea etapă a vieţii sale, după ce întreaga putere politică şi episcopii iudeo-creştini au recurs la caterisirea lui şi înlăturarea din scaunul episcopal. Sfântul Ioan Gură de Aur încă din anii 398 şi 399 stabilise definitiv comuniunea cu episcopii creştini Silvestru şi Uranius din ţara Goţilor (Buzău), care erau păstrători ai Creştinismului Apostolic (neiudaizat). Despre această etapă a vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur şi aderarea sa la Creştinismul Apostolic, vom discuta în capitolele următoare.

După canonul al 3-lea de la Sinodul din Niceea (325 d.Hr), canonul al 8-lea se referă la creştinii apostolici. Canonul îi numeşte în derâdere „curaţi”; însă, spune că acei ce vor ceda şi se vor alătura episcopilor politici, să nu fie hirotoniţi din nou, ci să fie instalaţi în parohii. Acest canon, terifiant, introduce a II-a căsătorie unor clerici, intrând în contradictoriu cu învăţăturile Sfinţilor Apostoli şi implicit cu canonul dat de ei înşişi mai devreme (al 3-lea). Aici le sugerează celor ce vor ceda: „Adică şi cu cei însoţiţi prin a doua nuntă a se împărtăşi”[55]. Creştinii Apostolici nu acceptau preoţilor o a doua căsătorie, iar mirenilor care se recăsătoreau nu le mai puteau face a II-a sau a III-a nuntă, ci doar logodna, după cum spune chiar Mântuitorul Iisus Hristos: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, săvârșește adulter” (Matei cap. 19, vers. 9).

Un alt aspect îl constituie introducerea călugăriei, care era o practică veche, condamnată încă de pe vremea Sfinţilor Apostoli şi numită mai târziu „erezia montanismului”. Montanismul apare în Frigia şi primeşte această denumire de la cel mai înverşunat eretic, Montanus, care a răspândit-o încă din anul 156. Acesta considera prin teoria „Epoca Paracletului” că deja s-a ajuns la apogeul propovăduirii, creştinismul s-a răspândit destul. Erezia condamnată mai bine de 2 secole, spunea că Biserica trebuie să se separeu de comunitate şi oamenii să se retragă în munţi sau în locuri izolate, să trăiască singuri, în castitate, pentru a deveni profeţi. În realitate, castitatea generează exploziile hormonale în interiorul organismului uman, care nasc mai apoi paranoia, exagerările, vedeniile închipuite şi instinctul oamenilor îmbolnăviţi de a se crede profeţi/văzători înainte/ghicitori/vraci. Mişcarea a fost susţinută de Tertulian, un cunoscut iudaizator al învăţăturilor creştinismului, condamnat în repetate rânduri ca fiind eretic. Această erezie pretindea, pe lângă castitatea ne-apostolică şi divorţ ne-creştin, diferite ritualuri precum tunderea părului ca fiind al 2-lea botez şi schimbau numele, socotind că primul Botez nu este complet valabil şi „tunderea în montanism” îl desăvârşeşte, iar supuşilor acestui cult eretic li se iartă instantaneu toate păcatele. Mişcarea reuşeşte să-şi câştige numeroşi adepţi din rândul boierilor, dar fără prea multă pricepere teologică, foarte uşor de înşelat, determinaţi să plece în munţi şi să-i lase averea preotului, care era Montanus.

Manipularea funcţiona aşa cum îşi dorea ereticul preot Montanus şi liderii cultului său devin foarte bogaţi. Printre adepţii şi promotorii ereziei s-a numit şi un om bogat numit Antonie (cel mare), care a determinat mai mulţi oameni influenţi să-şi vândă bogăţiile şi să le dea cultului montanist, sub pretextul că „preoţii” vor împărţi banii la săraci. La Sinodul din Niceea puterea politică hotărăşte să facă înţelegere cu numeroasa structură eretică, pentru a avea şi mai mulţi luptători împotriva creştinilor anti-iudaism. Treptat, erezia a fost muşamalizată, fiind vorba de un factor capabil să manipuleze, mii de oameni să-şi dea averile la mai marii cultului politic. Astfel, din izolarea montanistă apare „anahoretismul” sau „călugăria”, din tunderea montanistă se schimbă în „tunderea în monahism” şi adepţii uşor de manipulat de puterea politică, sunt excesiv de mult promovaţi în imperiu ca fiind „profeţi”. Ei sunt incluşi ca „mari sfinţi” şi lumea este îndemnată să meargă la ei şi să asculte ce-i sfătuiesc (ce-i manipulează). O dată cu introducerea forţată în Biserică a ereticilor montanişti, promovarea lor în trepte preoţeşti şi episcopale şi favorizarea „castităţii montaniste” prin canonul al 3-lea al acestui Sinod politic, apare un puternic val de homosexualitate, abuzuri şi fapte de curvie. În cele din urmă montanismul este ridicat ca „virtute înaltă” şi după anularea restricţiei căsătoriei, preoţii şi episcopii căsătoriţi sunt socotiţi mai neînsemnaţi şi neimportanţi decât călugării, care erau numiţi „cuvioşi”. Acest lucru îl vedem chiar în calendarul ortodox (iudeo-creştin) unde, pe data de 17 ianuarie este pomenit Antonie „cel mare” şi pe 20, Eftimie „cel mare”. Ce este suspect la aceste două sărbători şi ce iese din tipare, inclusiv la alte multe zeci de zile din calendar? Ambii montanişti sunt trecuţi cu „†)” adică „importanţi”. Dacă vă veţi uita la data de 4 ianuarie, veţi vedea că sunt pomeniţi cei 70 de Sfinţi Apostoli ai Lui Hristos, care l-au cunoscut, urmat şi datorită cărora suntem creştini. Cu mâhnire veţi vedea că ziua nu are nici un fel de însemnătate în calendarul iudeo-creştin, Apostolii devenind secundari şi călugării montanişti devenind principali.

Pe lângă micşorarea importanţei Sfinţilor Apostoli, Sinodul din Niceea introduce formula „Biserica Sobornicească şi Apostolească”, acordând din nou întâietate taberelor și adunărilor episcopale conduse conduse de împăratul Constantin şi lăsată la urmă denumirea care omagia Sfinţii Apostoli ai Domnului. Înjosirea Sfinților Apostoli o întâlnim și în ziua de 10 septembrie, când este pomenită Mitrodora, sora împăratului Teodosie cel mic, un alt mare călău care a ucis mii de creștini. În aceeași zi sunt pomeniți Sfinții Apostoli Luca[56], Apelie[57] și Clement[58]; însă, aceștia sunt azvârliți la coada listei, acordându-i întâietate și loc mai în faţă surorii împăratului[59]. Alt exemplu ni-l oferă ziua de 21 mai, când este pomenit marele călău al apărătorilor Credinţei Apostolice, Constantin cel mare[60], cunoscută ca fiind „mare sărbătoare” în „ortodoxie”. Cu 4 zile înainte, pe 17 mai (calendarul nou), sunt pomeniţi Sfinţii Apostoli Andronic şi Iunia[61]. Aceşti lăudaţi Apostoli ai Lui Hristos nu au nici măcar o cruciuliţă în calendarul anti-apostoli al bisericilor care se pretind a fi ortodoxă[62]. Deci, pentru ei Apostolii Lui Hristos, în chip vădit, nu au prea mare importanţă.

Până unde mergea îndobitocirea ereticilor „montanişti” şi de ce a avut atât de mult interes Constantin să o introducă forţat în Biserică? Pentru că preoţii acestui cult foloseau tehnici avansate de închiderea minţilor oamenilor, întâi prin castitate, iar după ce începeau să cadă în naivitate intensă, din cauza procesului firesc avut de hormoni, aceştia treceau la „terapii” mai avansate de transformare a omului într-un sclav supus, muncitor neplătit şi în „cel mai înalt punct al desăvârşirii” erau ridicaţi nebunii. Şi astăzi se mai foloseşte expresia „nebun pentru Hristos”; însă, este o înşelare a manipulatorilor, devreme ce Apostolii Lui Hristos ne îndeamnă cu totul altceva: „Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.  Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Romani; cap. 1, vers. 21-23). Pentru a înţelege câţi nebuni, de-a binelea, a născut erezia „montanismului”, să vedem viaţa „sfântului” Nifon, episcopul Constanţianei, care a fost unul dintre primii îmbolnăviţi psihic de montanişti. Nifon fusese fiul unui boier cu numele Agapit. Boierul, ademenit de înşelarea montanistă, şi-a dat pruncul să fie educat de un anume Petru. Adus aici, copilul a stat în casa lui Savatie, un boier căruia împăratul Constantin îi încredinţase misiunea de a vedea cum funcţionează experimentul. Copilul a fost crescut în învăţătura montaniştilor şi când a ajuns la maturitate, a fost hirotonit în 3 zile diacon, preot şi episcop. De ce atâta grabă? Pentru că acest episcop avea să le dovedească iudeilor, că montanismul (călugăria de azi) chiar înnebuneşte oameni. Printre lucrările de îndobitocire scrise de Nifon, se numără câteva titluri halucinante: „Somnul” unde scrie despre el: „Când a auzit aceste cuvinte smerite, diavolul s-a înfuriat şi mai rău si i-a adus o somnolenţă teribilă şi căscături neîntrerupte, vrând astfel să moleşească pe cuviosul. Acesta însă, dându-şi seama de ispită, a luat un toiag şi a început a se lovi cu mânie, zicând: „Rob nesăturat, ţi-am dat de mâncat şi de băut. Mai vrei şi somn? Te voi învăţa eu ca să dormitezi!”. Se vede că Nifon era învăţat să doarmă puţin, pentru ca mintea sa să nu mai funcţioneze cum trebuie. „Căscatul” nu vine de la diavol, ci de la nesomn, când creierul îi spune omului că nu este oxigenat suficient ca să poată procesa. Apoi, după băutură, începuse să vadă şi demoni şi aflară soluţia să scape de ei: să se ia singur la bătaie cu parul. Din lipsa unei minţi sănătoase, Nifon se bătea singur cu ciomagul. Când cere Dumnezeu, cuiva, atâta demenţă? După ce-şi zdruncina capul, începea să vadă ba sfinţi, ba demoni, cu care visa că se ia la bătaie şi în realitate se autoflagela în somn. Nifon se certa cu propria demenţă. O altă lucrare a sa se numeşte „Înfricoşata materie a lui Dumnezeu” în care scrie că: „Vai, ticălosul de mine, în ce stare mă aflu; că om fiind şi având buze spurcate şi sălăşluindu-mă în mijlocul poporului, cu ochii mei am văzut pe Domnul Savaot! Pentru că, fiule, aşa de mare şi înfricoşat este Dumnezeul nostru”. Ialdabaot Demiurgul, în realitate NU era Dumnezeu, ci un „înger” căzut, care în cultura evreiască era „dumnezeul care-i ţine pe oameni departe de cunoştinţă”[63]. Adică, omul trebuia să fie ţinut în punctul mort al culturii, prost încât să dea în gropi, ca puterea politică să-l manipuleze aşa cum doreşte. Nifon, fără să-şi dea seama, parafrazează, cenzurat, un capitol din Vechiul Testament în care „Ialdabaot”, adică „Savaot” umple templul de fum[64], deci s-a înfumurat. Apoi continuă: „Pentru aceasta zice domnul, dumnezeul Savaot, puternicul lui Israel: răzbuna-mă-voi împotriva asupritorilor mei şi mă voi întărâta cu răzbunare asupra vrăjmaşilor mei” (Isaia, cap. 6, vers 24-25). Apoi iarăşi zice: „Iată că domnul dumnezeu savaot frânge crengile dintr-o lovitură năprasnică: vârfurile sunt tăiate şi crengile de sus date jos. Desişul pădurii cade sub lovituri de unelte de fier, cedrii Libanului se prăbuşesc la pământ” (Isaia, cap. 10. Vers. 33-34). Această divinitate era atât de luciferică încât i se căşuna, adesea, chiar şi pe nevinovatele păduri. Pentru că nu se „pocăiau” de păcate? Dar, mai concret deducem ce fel de „dumnezeu” era acesta, tocmai din ce spune Moise: „Atunci v-aţi apropiat şi aţi stat sub munte, muntele ardea cu foc până la cer şi era negură, nor şi întuneric. Iar domnul v-a grăit de pe munte din mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o” (Deuteronom; cap. 4; vers. 11 – 12). Şi dacă mai devreme am vorbit despre îndrăcirea lui David prin sifilis şi stări maniaco-depresive (Psaltirea), să vedem ce înfăţişare avea această divinitate: „Atunci s-a clătinat şi s-a cutremurat pământul, şi temeliile cerurilor s-au zguduit, pentru că se mâniase domnul! Fum ieşea din nările lui, din gura lui ieşea foc mistuitor şi cărbuni aprinşi tâşneau. Plecat-a cerurile şi s-a coborât şi sub picioarele lui era negura deasă” (Psalmul 18, vers. 8-10). O divinitate care urlă ca un descreierat, scoate flăcări pe nas, fum din gură şi scuipă cu jeratic. Nu este nimeni altul, decât diavolul, pe care ajunsese să-l divinizeze tot mai mulţi, precum episcopul Nifon.

După ce a fost îndobitocit şi înnebunit, Nifon a fost dat exemplu pentru ceilalţi amăgiţi. Iată ce se mai scrise despre dânsul: „şi-a luat canon să-si dea in fiecare zi câte patruzeci de pumni. Iar dacă se întâmpla vreo ispită sau îl lupta vreo patimă, atunci pumnii cădeau câte o suta, doua. Lovindu-se astfel zilnic, a slăbit mult cu trupul. Adeseori ameţea de durere şi cădea la pământ ca un mort”[65]. Ajuns la nebunie totală, se bătea singur în somn şi îşi închipuia că îi bate pe diavoli: „Adeseori în vis năvăleau diavolii asupra lui, îl tulburau şi nu-l lăsau să doarmă. Cuviosul lua atunci toiagul şi îi lovea cu putere duhovnicească”[66]. După ce se bătea zdravăn cu parul în cap, Nifon începea să „primească vizite extraterestre”. În halucinaţia demenţei sale, „vede unul care vine să-l lovească cu un târnăcop în cap”[67]. Fraţilor, vă daţi seama ce bolnavi psihic stau la baza acestei confesiuni „soborniceşti”? După ce se mai bătea încă o dată, veneau alţi extratereştri: „Erau, însă, mulţi fără poveri. Aceştia înotau uşor şi repede. Unii mergeau pe suprafaţa apei, iar alţii aveau aripi şi zburau pe deasupra”[68]. Ca o ironie, dacă ar fi trăit Nifon în zilele noastre, ar fi văzut că alţii au preluat „zânele” care zburau în jurul unui „bătut în cap”, la propriu, când deja se naşte o altă formă de manipulare, cu acelaşi proiect bizantin; însă, puţin mai elegant decât să-i îndemne să-şi dea cu ciomagul în cap. Deja au fost destui care s-au bătut singuri, au zămislit milioane de argumente, încât nici un puhoi mare de înţelepţi nu pot descurca iţele. Cam aşa şi-a petrecut toată viaţa lui, acest Nifon, îndobitocit şi înnebunit de erezia montanismului, apoi a fost vârât în calendarul „ortodox” ca şi sfânt, pentru a fi „pildă” şi altor nebuni uşor de manipulat. Numai satana putea să născocească aşa ceva.

VII.

PERIOADA POST-NICEEANĂ ŞI INTENSIFICAREA PERSECUȚIEI

ÎMPOTRIVA CREȘTINILOR CARE NU RENUNȚĂ LA ÎNVĂȚĂTURILE APOSTOLILOR

 

Unul dintre contestaţii acestui Sinod este Eusebiu de Nicomidia, care era cunoscut ca valetul slugarnic al împăratului Constantin. El nu a fost canonizat niciodată de Biserică. Despre acest arian se scrie că: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul  Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat. Deși nu era un arian, Constanțiu a căzut sub influența lui Eusebiu, care a sprijinit în fața lui politicile ariene. În 339, după ce și-a consolidat poziția pe lângă împărat și prin intrigi de curte, Eusebiu a pus la cale numirea sa ca Arhiepiscop de Constantinopol prin expulzarea lui Pavel I de Constantinopol”. Biserica iudeo-creştină a încercat să mintă poporul şi să-l treacă în calendar pe Constantin ca şi „sfânt”, spunând doar că „a fost botezat pe patul de moarte”. Nu specifică şi faptul că el nu a fost botezat de episcopi creştini, ci de ereticul arian Eusebiu, deci, nu putea fi Sfânt niciodată, nefiind nici măcar creştin. Acţiunile sale diversioniste, care au început cu uciderile şi torturile creştinilor ce nu se supuneau iudaizării şi contestau arderea manuscriselor Apostolice, a culminat cu numeroase proteste şi riscul lui Constantin de a pierde controlul asupra imperiului, deja majoritar creştin, încă de la jumătatea secolului al III-lea. Pentru a scăpa de proteste, el îi minte cu un decret, cunoscut în chip mincinos „edictul de la Milano” şi definit ca fiind „conferirea libertăţii creştine”. În realitate, documentul era o înşelare a poporului şi a preoţilor, atragerea lor într-o capcană şi falsificarea intensă a creştinismului apostolic. În urma acestui edict nu are loc nici o libertate a creştinismului, ci este aplicată condiţia: primeşti libertate doar dacă accepți reforma. Despre același tiran episcop, citim că: „După cum s-a spus deja, Eusebiu al Nicomidiei a condus în mod tiranic scaunul din Constantinopol. Astfel, bucurându-se de mai multă autoritate vizitând des pe împărat şi căpătând încrederea prin întâlnirea mai deasă cu el, a urzit acţiuni viclene contra apărătorilor Adevărului”[69].

Arienii rămân la puterea împărăţiei şi la conducerea Bisericii, după ce Constanţiu, fiul lui Constantin, îl alungă pe Sfântul Episcop Pavel Mărturisitorul (pomenit în calendar pe 6/19 noiembrie). Acesta a fost ucis în anul 351, în Armenia, fiind spânzurat în altar cu propriul omofor. Criminalii se temeau ca Sfântul Pavel (episcop în C-pol între 337-339) să nu divulge care a fost adevăratul scop al sinodului din Niceea. Altfel, apărea suprimarea imaginii glorioase a împăratului eretic Constantin (d. 337). Înainte de executarea Sfântului Pavel, în anul 345 murise subit şi Sfântul Nicolae episcopul Mirei Lichiei la vârsta de doar 65 de ani. Detalii despre viaţa Sfântului Pavel mărturisitorul nu se cunosc cu de-amănuntul, decât faptul că nu a decedat pe data de 6 noiembrie, ci acolo a fost aşezat de Constanţiu, care în realitate pusese la cale uciderea lui şi înlocuirea cu ereticul Eusebiu. De ce? Pentru a-l canoniza cu mare fast, iar poporul să creadă că totul s-a întâmplat fireşte şi nu este nimic suspect. Inclusiv titlul cu care a fost aşezat este manipulator: „Pavel mărturisitorul”; însă, el a murit ca Mucenic şi nu doar ca mărturisitor; dar, acest apelativ a fost folosit doar pentru a se şterge urma crimei. De asemenea şi Sf. Nicolae a fost aşezat o lună mai târziu, tot pe data de 6, decembrie, nu în ziua decesului, ci într-o zi în care ar fi afirmat Constanţiu că duhul Sfântul Nicolae i se arătase în vis lui Constantin şi-i sugerase să elibereze 3 creştini ţinuţi în temniţă. În realitate, Constantin era mort dinainte de Sf. Nicolae, din anul 337 şi nu avea cum să i se arate duhul Sfântului, când el moare mult mai târziu, în 345. Data sa de pomenire a fost aşezată de Constanţiu al II-lea, tocmai pentru a-l asocia pe Sfânt cu Constantin cel mare, spre manipularea celor naivi care nu intră în amănunte şi citesc doar ceea ce li se dă să citească. În realitate, Sfântul nu a avut nici cea mai mică simpatie faţă de Constantin, ca şi ceilalţi puţini episcopi de la Niceea, care nu s-au arătat linguşitori pe lângă papucul împărătesc.

În anul 347 episcopul sumerian Donatus Magnus, care prezida Sfântul Sinod al Creştinilor Apostolici, este exilat din Africa şi moare subit în Bizanţ, în anul 355. Toate cărţile sale şi toate scrierile, au fost distruse în perioada când toţi episcopii au fost arestaţi şi Bisericile confiscate. Ei au continuat să mai existe până în preajma anului 400, fiind persecutaţi şi schingiuţi, dar valul mare de infiltraţi parşivi, a dus la reformarea acestui grup de rezistenţă pentru apărarea Credinţei Apostolice. După ultimul Sinod din anul 394, în localitatea Bagai, la care au participat 310 episcopi, noile valuri de persecuţii au dus la decimarea întregii ierarhii, rămânând foarte puţini. Totuşi, în decursul a două decenii episcopii hirotonesc alţii ierarhi şi în anul 411, când Sinodul s-a reîntrunit tot în localitatea Bagai, numărau 410 de episcopi. În anul 412 Chiril ia locul pe scaunul papal al Alexandriei, în locul unchiului său, episcopul Teofil, care în anul 397 arsese de vii 10.000 de creştini apostolici, nesubordonaţi cultului politic iudeo-creştin. În timpul acestuia (descris în sinaxar ca având trăsături corporale şi fizice, specifice evreilor), persecutarea creştinilor apostolici a continuat excesiv de mult.

În anul 412 împăratul Onorius dă un edict prin care, torturile asupra opoziţiei erau intensificate, încât în cele din urmă, aproape toţi episcopii şi credincioşii au fost ucişi, iar alţii obligaţi să adere la cultul pseudo-creştin oficial. În următorul an, 413, după ce a fost folosit de puterea politică, timp îndelungat ca şi diversionist, Marcelin episcopul iudeo-creştin de Cartagina, după ce şi-a dat seama de ce făcuse, a fost executat prin decretul imperial. Mai devreme, în anul 409, acest episcop ordonase ca preoţii şi mirenii să-i persecute şi să-i ucidă pe creştinii apostolici şi să le confişte forţat Bisericile. Un alt episcop politic, Augustin, într-una dintre scrisorile[70] sale se arată „milos” cu creştinii apostolici, poate va reuşi să-i convingă să accepte condiţiile puterii politice de a iudaiza credinţa. El se arată în chip viclean contra persecuţiilor ordonate de episcopul Marcelin şi oarecum le condamnă cu foarte mare lejeritate. Marcelin era şi el un episcop manipulat de alţii. Când şi-a dat seama de greşeala făcută şi a dorit să devină susţinătorul creştinilor Apostolici, Onoriu l-a condamnat la moarte.

După ce s-au debarasat de personajul care deţinea tainele strategiilor, cu care au luptat împotriva celor ce nu acceptau schimbarea credinţei, episcopul Augustin continuă să-şi joace rolul de marioneta puterii politice, ajungând să afirme că toţi cei ce nu ascultă de împărat sunt eretici. Nu conta pentru el că însuşi împăratul propovăduia o erezie: renunţarea la credinţa Apostolică şi îmbrăţişarea unei divinităţi iudaice, sadice, criminale şi satanice (despre care am vorbit în capitolele din urmă). Mulţi critici ai timpului l-au catalogat drept a fi sluga împăratului. Augustin este ridicat la rang înalt de către împărat şi în consecinţă, oamenii de jos priveau cu ochi indulgenţi şi primeau orice manipulare, mai ales dacă erau scutiţi de torturi barbare. Cam aşa a decurs lupta „sfintelor” sinoade, care-şi alegeau paravan „apărarea” credinţei împotriva Arianismului; dar, în spatele unei doctrine de acest fel, ei puneau la cale crime groaznice şi torturi, împotriva celor ce nu doreau să strice credinţa.

Dacă istoria Sinodului din Africa, apărător al Creştinismului Apostolic, se sfârşeşte tragic datorită torturilor, creştinismul autentic nu este dizolvat. Unii dintre marii Sfinţi Episcopi ai vremii, părăsesc scaunele bisericii oficiale şi se alătură Ierarhiei Apostolici.

 

VIII.

MAI MULŢI SFINŢI EPISCOPI PĂRĂSESC CULTUL OFICIAL

ŞI SE ALĂTURĂ CREŞTINILOR APOSTOLICI.

 

La Sinodul I Ecumenic din Niceea participă și 3 episcopi din actuala România, anume Marcu al Tomisului și Teofil al Buzăului. Tot la acest Sinod mai participă și Sfântul Audius[71], episcopul goţilor, care împreună cu Sfântul Alexandru, episcopul Alexandriei își dau seama că asistă la o diversiune politică. Episcopul Audius rămâne fidel învățăturilor Sfinților Apostoli și nu acceptă nici reforma pascală, pe care Constantin a dispus să o lege strâns de pascalia evreiască şi de data lui de naştere. În acest sens, cele 85 de Canoanele așa-zis apostolice, au fost modificate sau chiar întocmite în perioada acestui Sinod din Niceea.

Apostolii au lăsat ca episcopii să fie asemenea preoţilor, fără a deţine puteri de „boieri” peste preoţi şi creştini, ci doar de coordonatori şi hirotonisitori de noi diaconi, preoţi şi episcopi. Hirotonia episcopului se făcea doar de către un singur episcop. Apostolul Pavel îi scrie Apostolului Timotei pe care-l hirotonise episcop: „Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (II Timotei, cap. 1. Vers. 6-7). Aici trebuie să observăm că îl hirotoneşte singur „prin punerea mâinilor mele” şi mai apoi vorbeşte despre „duhul temerii” care mai apoi, o dată cu iudaizarea creştinismului, Dumnezeul dragostei avea să fie schimbat cu înfricoşătoarea divinitate iudaică.

În continuare vom vedea alte introduceri făcute în chip mincinos de Constantin cel mare prin Sinodul de la Niceea. Încă din anul 311 episcopii care acceptase reforma împărătească de iudaizare, fusese îmbogăţiţi şi de acum apăreau ca nişte boieri, nu cum fusese episcopatul, simplu şi fără dragoste de avuţie boierească. În Biserica Apostolească fusese la începutul secolului al IV-lea 70 de episcopi şi apoi au crescut la numărul de 300. Unul singur dintre aceştia era evidenţiat, anume preşedintele Sinodului, Donatus Magnus, care era implicat în activităţi cărturăreşti şi îşi petrecea majoritatea timpului în Biserică şi în bibliotecă. Din această cauză, adepţii lui Constantin au crezut că rămăsese doar un singur episcop. Constantin dăduse episcopilor politici „sacosul” imperial, pe care-l poartă la slujbă iudeo-creştinii până în ziua de azi. Episcopii Apostolici dacă au rămas la tradiţia Apostolească de până la anul 311, purtau veşmintele preoţeşti şi adeseori aveau omoforul pe deasupra. Din această pricină nu-şi puteau da seama care este preot şi care este episcop.

Presupunând că Biserica Apostolească a rămas doar cu un singur episcop, cum se amăgeau să creadă imperialiştii, în anul 314, la primele forme de întrunire ale Sinodului din Niceea, Constantin impune crearea unor documente false, care să fie prezentate poporului ca fiind „Canoanele Sfinţilor Apostoli”, să arate că aceşti creştini apostolici încalcă predania Apostolească. Astfel, în primul canon al falsei lucrări scrie aşa: „Episcopul să se hirotonească de doi episcopi, sau de trei”[72]. Acest canon nu putea să fie formulat aşa, pentru că ar fi fost necanonică hirotoniile făcute chiar de Apostoli[73]. Mai mult de atât, ar fi fost o neconformare plină de mândria a Apostolului Pavel, devreme ce „canonul ar fi zis” să fie hirotoniţi de 2 sau 3 episcopi, iar el hirotonea de unul singur. Autorii acestor texte false nu cunoşteau nimic din operele Apostolice şi de aceea se contrazic, atât textele introduse în Noul Testament, cât şi cele 85 de canoane pseudo-apostolice. Chiar până astăzi rugăciunile hirotoniei episcopilor sunt citite la singular, de către un singur episcop (protosul). În Antiohia sau Alexandria, la hirotonia unui episcop nici măcar nu stau toţi cei prezenţi în Altar, ci în faţa Catapetesmei.

În canonul al 2-lea „apostolic” scrie că: „Prezbiterul (preotul) şi diaconul, şi ceilalţi clerici să se hirotonească de un episcop”. Canonul nu putea să fie dat de Apostoli, pentru că în Biserica Creştină nu au existat „ceilalţi clerici”, adică anagnoştii sau ipodiaconii. Aceştia apar abia după anul 311-312 şi tocmai în biserica politică, după ce episcopilor li se dă sacosul împărătesc şi dezbrăcarea de acest veşmânt se făcea foarte greoi. Aşa apar anagnoştii[74], ca deschizători de sacos, ţinători de trena mantiei şi cărăuşii cârjei. Aici să vedem puţin că Apostolii ar vorbi despre obiceiuri din secolul al IV-lea, cum s-a introdus în epistola lui Pavel numele guvernatorului Areta. Pavel murise în anul 67 d. Hr. Iar Areta trăieşte abia în anul 390 d.Hr. (II Corinteni, cap. 11; vers. 32-33). Singurele ranguri Apostolice erau: episcopul, preotul şi diaconul.

Aceeaşi situaţie se găseşte şi în canonul al 4-lea, care zice: „Celelalte poame toate la casă trimită-se pârgă episcopului, şi prezbiterilor, şi nu la Jertfelnic. Şi arătat este, cum că episcopul şi prezbiterii, le vor împărţi diaconilor şi celorlalţi clerici”. Acest obicei apare abia în secolul al IV-lea, când episcopii montanişti primesc ofrandele celor ce îşi dădeau toată averea şi apoi le promite că le vor împărţi săracilor sau clericilor. Întâlnim aceeaşi formulare „celorlalţi clerici” care, fireşte, nu existau încă pe vremea Apostolilor şi nici înainte de anul 311. Mai mult de atât, Apostolii şi creştinii de până în acest secol nu aveau Biserica în mijlocul cetăţii, să le spună să ducă darurile „acasă la preoţi”, pentru că ei aveau Bisericuţele chiar în casele lor. Deci, realitatea nu poate coincide cu acest canon. În canonul al 5-lea spune că episcopul să nu-şi lepede soţia sa; însă, dacă ne reamintim de canonul al 3-lea dat la Niceea, se interzice căsătoria clericilor, implicit a episcopilor. Deci, dacă acest canon ar fi fost autentic, şi-ar fi permis vreun episcop vertical de la Niceea să-l încalce, fiind un aşezământ Apostolesc? Nicidecum.

Străbătând numitele „canoane apostolice” false, ajungem la numărul iudaic „7”. Până la acest canon nu s-a vorbit nimic despre iudaism, ci doar despre hirotonia de episcopi – după cum presupuneau adepţii cultului iudeo-creştin că ceilalţi au rămas doar cu un singur episcop, despre clerici care nu existau pe vremea apostolilor şi împărţirea alimentelor. Ajungând la acest canon, al 7-lea, ne putem aminti încă o dată de pecetea evreiască a numărului de 318 de episcopi participanţi, echivalentul a celor 318 consilieri ai evreului Avraam. Iată ce spune acest canon: „Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”[75]. Problema pascală s-a discutat pentru prima dată în Niceea. Aceasta a implicat dorinţa lui Constantin cel mare de a aşeza paştele evreilor înaintea creştinilor – să observăm întâietatea dorită de fiul evreului Chlorus – şi subtil, transformă expresia ca şi cum „să nu cumva să îndrăznească să o ţină o dată cu evreii. Evreii au paştele sâmbăta, iar creştinii îl au duminica. Însă, data paştilor, după echinocţiul (isimeria) de primăvară, tocmai când luna este plină, a fost o reformă făcută tocmai în vremea lui Constantin cel mare. Vechea dată a Învierii Domnului era stabilită încă din perioada Apostolică. Răstignirea Domnului avusese loc joi, 3 aprilie, adică 21 martie stil vechi. Echinocţiul de primăvară are loc pe data de 20 martie. Apostolii stabilise data Pascală în prima duminică după echinocţiul de primăvară, ca o închipuire a renaşterii.

Înlocuirea Pascaliei Apostolice cu dorinţa lui Constantin a produs o mare erezie în Biserică. De pildă, dacă data Învierii Domnului, se sărbătorea cel mai devreme la data de 22 martie stil vechi, 4 aprilie stil nou, cea mai târzie dată era 28 martie stil vechi, 10 aprilie stil nou. Dacă studiem pascalia iudeo-creştină, impusă de împăratul Constantin, vom observa o variaţie de la 22 martie la 25 aprilie, pe stilul nou între 4 aprilie şi 8 mai. În anul în care paştele iudeo-creştin cade la cea mai îndepărtată dată de 8 mai, ţinând cont că Hristos s-a răstignit pe 21 martie, vom observa că aceştia sărbătoresc la o îndepărtare de 35 de zile. Întârzierea se datorează intenţiei bizantine de a da mai mare importanţă pascaliei iudaice.

 

ANUL EVREIESC BIZANTIN APOSTOLESC
2018 30 mart. 7 aprilie 8 aprilie 8 aprilie
2019 19, 27 aprilie 28 aprilie 7 aprilie
2020 8, 16 aprilie 19 aprilie 5 aprilie
2021 27 martie, 3 aprilie 2 mai 4 aprilie
2022 15, 22 aprilie 24 aprilie 10 aprilie
2023 5, 12 aprilie 9 aprilie 9 aprilie
2024 22, 29 aprilie 5 mai 7 aprilie
2025 23, 19 aprilie 20 aprilie 6 aprilie
2026 2, 8 aprilie 12 aprilie 5 aprilie
2027 22, 28 aprilie 2 mai 4 aprilie
1018 11, 17 aprilie 16 aprilie 9 aprilie

 

Într-un interval de 11 ani, ziua reală a Învierii Domnului este doar de 2 ori în acord cu data stabilită de Apostoli. Oscilaţiile haotice ale celor două paralele calendaristice (evreieşti şi iudeo-creştine), nu au acelaşi scop, ordonat, pe care l-au avut Apostolii Lui Hristos. În primul rând, Apostolii ţin cont de data răstignirii Domnului, de echinocţiul de primăvară şi de ziua duminicii, ca un început de primăvară creştină. Ajungând până în luna mai, nu doar că serbezi Învierea la ultima lună de primăvară, dar eşti şi cu 35 de zile mai târziu de ziua Învierii. Scopul oscilaţiei a fost aceea de a include mai multe repere păgâne, folosite de alte confesiuni religioase de atunci, nicidecum să caute să păstreze autentice datei.

Printre episcopii care se opun reformei iudeo-creştine, pascaliei iudaizate şi transformării episcopilor în boieri purtători de sacos imperial şi iubitori de avuţie, se numără şi Sfântul episcop Audius episcopul goţilor[76]. Fusese invitat să participe la Sinodul din Niceea precum şi alţi episcopi mărturisitori ai credinţei Apostolice, doar cu gândul că poate-i va determina să renunţe la creştinismul autentic şi, pentru foloase materiale şi funcţii, vor accepta reforma. Episcopul Audius refuză cu desăvârşire să accepte ereziile acestui împărat şi a episcopului arian Eusebiu de Nicomidia. Despre episcopul Audius mai aflăm că: „Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius, originar din Mesopotamia (actualul Irak sau Vechiul Summer). Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creștini, el a convertit aici mulţi păgâni. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi în nordul Dunării, unde „în părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei ” a catehizat mulţi goţi”[77].

Arienii prezenţi şi prezidenţi ai Sinodului de la Niceea răspândeau diferite învăţături eretice, cum că Hristos a fost doar trup şi nu este Dumnezeu. Sfântul Ierarh Spiridon nedorind să le explice prea multe celor ce oricum nu doreau să cunoască adevărul, ei făcând un teatru diversionist, le arată o cărămidă care închipuia 3 elemente: lut, apă şi foc. Astfel le-a explicat Sfânta Treime. Sfântul Alexandru al Alexandriei îşi dă seama şi el că ceva este în neregulă cu mulţi dintre episcopi şi părăseşte Sinodul, urmând să moară subit la câteva luni mai târziu. Sfântul Audius episcopul goţilor încearcă să facă lumină şi să reuşească să-i readucă la creştinismul Apostolic. În erezia lor grăitoare împotriva Fiului Lui Dumnezeu, Sfântul Audius încearcă să găsească câteva argumente scripturistice şi citează: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”(Facere, cap. 1; vers. 26-27; ibidem Facere cap. 5, vers. 1.). Şi în Epistola către Romani a Apostolului Tertius[78] scrie: „Zicând ca sunt întelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor” (Romani, cap. 1; vers. 22-23). Apostolul Pavel scrie: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea” (Coloseni cap. 1; vers. 15-19). Sfântul Audius le aduce aceste argumente bizantinilor cu intenţia de a le arăta că Dumnezeu a creat omul după chipul Lui, deci, după asemănarea Sa. Cu ce era neputincios, Hristos Dumnezeu, să-şi ia trup în acelaşi timp fiind şi om şi Dumnezeu, devreme ce El a zidit lumea şi a făcut tot ce se află în ea? Episcopii aceia ştiau ce cere împăratul, dar nu şi ce învăţase Apostolii.

Văzând ereticii că Sfântul Audius le-a întors vorbele, au început să interpreteze, ca şi cum Sfântul ar fi zis că Dumnezeu are trup. Dar, odinioară, când se arătase Lui Adam, era în chip de trup? Era Sfânta Treime în chipuri trupeşti, văzându-i precum erau şi oamenii, doar că distingându-se prin putere, înţelepciune, atotştiinţă şi lumină profundă. Oare, dacă Sfântul Spiridon le-a arătat o cărămidă, însemna că pentru el Dumnezeu era o cărămidă[79]? Nicidecum. Scopul lor nu era acela să afle îndreptare din erezie, ei nici nu erau creştini ci doar se pretindeau a fi, pentru a dizolva unitatea Bisericii şi pentru a-şi atinge scopurile iudaizării creştinismului. Până astăzi iudeo-creştinii scriu ce vor ei la adresa Sfântului, batjocorindu-l doar pentru că datorită lui şi a altor Sfinţi precum şi Sfântul Alexandru episcopul Alexandriei, a rămas o fărâmă de creştinism nefalsificat şi când va rândui Dumnezeu, se va ridica precum se naşte un peşte într-o apă unde nu mai fusese alt peşte şi nici nu avea legătură cu altă apă unde să fie peşti. După terminarea Sinodului din Niceea, Sfântul Audius rămâne în Bizanţ alături de alţi episcopi creştini apostolici, contribuind la păstrarea credinţei străbune. Se pare că a propovăduit acolo până în preajma anului 340 când, venind la putere împăratul Constanţiu al II-lea, fiul lui Constantin, care îl  alungă din scaun pe Sfântul Pavel Mărturisitorul şi îl instalează pe episcopul eretic-arian Eusebiu de Nicomidia. Apoi Sfântul Audius este exilat înapoi în ţara Goţilor, în munţii Buzăului.

Se pare că Sfântul Audius s-a născut din părinţi mesopotamieni (sumerieni), stabiliţi în munţii Buzăului. Se născuse aici în preajma anului 300, iar la Sinodul din Niceea având aproximativ 25 de ani. Aceşti creştini venise în anul 257 în număr de 100.000 de oameni din Mesopotamia şi Capadocia, pentru a scăpa din calea persecuţiilor lui Alexandru Sever (finanţatorul lui Origen din Alexandria). Aici găsesc locuri dumnezeieşti, liniştite, retrase între crestele munţilor Buzăului, săpându-şi Bisericuţe în stânci. Şi astăzi se mai păstrează câteva dintre ele, în număr de 29, una dintre ele datând din vremea lui Adam[80].

Sfântul Audius continuă să propovăduiască adevăratul creştinism[81] în ţara Goţilor şi încheagă mai multe comunităţi creştine în regiunile actuale ale Buzăului, Munteniei şi prin Sudul Moldovei. Conform relatărilor „Patericului Românesc”, este prezentată „viaţa unui episcop necunoscu”[82] şi coincide perfect cu viaţa Sfântului. Pentru a nu crea curiozităţi cititorilor, au preferat să ascundă un mare Sfânt sub umbra anonimatului. Autorul, Ioanichie Bălan, susţine că ştie despre Sfânt că era milostiv, liniştit şi implicat în tot ceea ce făcea. Dacă nu i se cunoaşte numele, de unde să culeagă Ioanichie biografia, după 1700 de ani de când nimeni nu mai ştia nimic despre el? Decât dacă ar fi cunoscut istoria reală a creştinismului şi opta să-l tragă sub anonimat, pentru cinstirea cultului politico-oficial. Asta pentru ca oamenii să nu se trezească şi să vadă spre ce s-a îndreptat biserica lor timp de mai bine de un mileniu şi jumătate (către iudaizare sistematică). În acest capitol se vorbeşte despre participarea Episcopului „necunoscut” la Sinodul din Niceea; însă, altul în afară de episcopul Audius şi ceilalţi doi, nu mai avea cine să participe[83].

Sfântul Audius constituie aici o ierarhie, care era susţinută şi de Sf. Vasile cel Mare din Capadocia. Cei doi episcopi colaborează în taină, fără ca împăratul Teodosie să afle această prietenie, cei din Dacia fiind declaraţi „în afara legii” pentru că nu dădeau ascultare puterii imperiale, ci actelor Sfinţilor Apostoli[84]. Un alt propovăduitor, din Sinodul Sfântului Audius a fost Sfântul Mucenic Sava (Saba) de la Buzău. Despre Sf. Sava se ştie că era de origine din Capadocia, nepot al Sfântului Vasile cel mare. Şi de această dată „Patericul Românesc” cuprinde doar ce a dorit autorul să scrie, numindu-l pe Sava „de neam got”[85]. În viaţa Sfântului Sansala[86], autorul uită cenzura şi îl plasează pe Sfântul Sava ca fiind de „neam capadocian”. Alt misionar din părţile Buzăului a fost preotul Nichita[87], originar din Mesopotamia, Cilicia de mai apoi, unde se născuse şi Sf. Ap. Pavel. În chip fals este numit „Nichita Romanul” pe când el era mesopotamian şi nu latin[88]. Sfântul preot Nichita a fost martirizat în anul 372, în vremea împăraţilor bizantini. Devreme ce „Patericul Românesc” susţine la pagina 22, că propovăduirea se desfăşoară „fără nici o constrângere”. Ajungând la martiriul Sfântului Nichita, care a fost ars de viu în Bisericuţa sa, autorul plasează vina „goţilor”; însă, goţii aceştia erau o colonie măreaţă, toată creştină (cum spune la aceeaşi pagină 22). Acesta, cel mai probabil fusese ucis de bizantini, pentru că în alte lucrări[89] vom vedea că, principele goţilor, era creştin şi chiar coresponda cu episcopii creştini din alte ţări. Printre misionarii din munţii Buzăului se numără şi Sfântul Eutihie preotul. Acesta a era de neam capadocian, prieten din copilărie cu Sfântului Vasile cel mare şi se pare că şi episcopul din Tesalonic venea în Buzău, devreme ce acesta îi transmisese veştile despre goţi, Sfântului Vasile cel mare[90]. Mai apoi, tocmai din cauză că-i susţinea pe creştinii apostolici din Dacia, Sf. Vasile avea să fie otrăvit de împăratul Teodosie. Cu toate că numeroşi Sfinţi au fost ucişi de împăratul Teodosie, pentru politica sa de intoxicare a creştinismului cu reformele sale iudaice, episcopii iudeo-creştini i-au vârât între „sfinţi” şi Teodosie îşi are data de pomenire[91] în calendar la 17 ianuarie iar nevasta sa, Plachila,  pe 14 septembrie[92]. Cui te închini?

Lupta puterii împărăteşti, pentru dominarea Bisericii, s-a desfăşurat tocmai prin episcopii pseudo-creştini, trădători ai fraţilor lor. Unul dintre marii apărători ai Creştinismului avea să fie Sfântul Ierarh Meletie al Antiohiei, care odinioară fusese ademenit în capcana arianistă şi ulterior şi-a dat seama că este o diversiune a puterii politice. În anul 361 el îl hirotoneşte episcop pe Flavian al Antiohiei. Hirotonia are loc tot în urma unei ademeniri, venite din partea puterii politice, de care Sfântul Meletie nu îşi dădu seama.

Despre implicarea Sfântului Vasile cel Mare în activităţile Bisericii Apostolice din Muntenia şi Moldova, în ziarul „Basilica” al  Patriarhiei Române: „Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”[93]. În ziarul „Lumina”, al B.O.R., aflăm despre Sfântul Audius că: „A treia cale prin care monahismul a pătruns în acest teritoriu a reprezentat-o Siria, prin egumenul Audius, exilat împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică, la începutul secolului al IV-lea, călugării sirieni aducând aici o asceză aspră, în care se punea mare accent pe nevoinţe duhovniceşti precum postul, rugăciunea, metaniile şi liniştea”[94]. De asemenea, se mai ştie că: „Încă din 257, goţii dislocaseră din Capadocia circa 100.000 de persoane, cei mai mulţi creştini cu preoţi în frunte şi i-a aşezat în părţile intra-montane şi deluroase ale Buzăului. Aici aduce viaţa monahală din Capadocia un „Fericit Eutihie”, călugăr de-al Sfântului Vasile cel Mare (după anii 350-360), iar acest arhiepiscop cere şi duce în Capadocia moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apele Buzăului ca martir, după unul din părinţii proveniţi din acei dizlocaţi. Mai aduce monahismul Audius, iar Sfântul Vasile trimite aici misionari. La acea dată, în aceste părţi era şi o episcopie, cea mai veche din stânga Dunării”[95]. Pe lângă faptul știut deja că Sfântul Audius nu putea să propovăduiască erezia montanismului, care era practicată doar de cultul oficial, totuși, putem vedea că și astăzi, după 1700 de ani, el este prezent prin lucrările unor scriitori, fie chiar și mai puțin argumentate. Tot așa se răspândise prin diferite materiale, faptul că Sfântul Audius promova arianismul în Dacia; însă, teoria nu poate fi susținută nici măcar de criticii vremii, Eusebiu sau Epifanie de mai târziu. Arianismul și montanismul erau două doctrina practicate în acea vreme doar de cultul oficial, din ierarhia căruia se cunoaște că Sfântul nu mai făcea parte din 325, tocmai din acest motiv.

Discreţia cu care colabora Sfinţii Vasile şi Audius[96], cu toţi creştinii apostolici din Dacia[97], este trădată de un fals creştin din Dobrogea, care coresponda prin scrisori cu Sfântul Vasile din Capadocia. În anul 378 chiar împăratul Teodosie conduce o operaţiune militară împotriva goţilor[98], sute de creştini fiind omorâţi. Teodoret episcopul Cirului, scrie „lăudăros” despre barbaria lui Teodosie în Tracia: „Astfel, cei mai mulţi au fost ucişi şi numai puţini dintre ei au putut să scape, trecând dunărea. Strălucitul conducător de oaste, Teodosie, a împrăştiat apoi oastea pe care o avea, în localităţile apropiate, iar el plecând în grabă a venit la împăratul Graţian, făcându-se astfel, vestitorul biruinţei sale”[99] Aici află că Sfântul Vasile cel Mare are legături strânse cu creştinii goţi, probabil în urma unor torturi şi mărturisiri forţate. Anul următor, în 379, Vasile cel mare moare subit la doar 49 de ani. Trebuie reamintit faptul că acesta era primul an cu care îşi începea domnia criminală acest împărat iudeo-eretic, care a ucis şi contribuit la torturarea multor Sfinţi. Un scriitor mai târziu a fost Epifanie de Salamina. Acesta aduce puţine acuzaţii Sfântului Audius, printre care şi aceea că nu a dorit să accepte reforma pascală făcută de Constantin cel mare. Totuşi, în dorinţa sa de a-l critica pe Sfântul Audius, Epifanie aduce un argument care-l ridică în înălţimea adevărului: „În vremea lui Constantin a fost abandonat ritualul pascal din dorinţa de a i se potrivi cu ziua împăratului”[100]. Ni se recunoaşte destul de clar că împăratul nu a optat să păstreze aşezămintele Apostolilor, să sărbătorească Învierea Domnului la data reală ci s-a aşezat pe sine mai mare decât Dumnezeu şi aniversarea lui mai mare decât a Învierii. Tot la acea vreme, Sfântul Bretanion episcopul Tomisului, şi el originar din Capadocia, l-a mustrat pe împărat pentru felul cum persecuta creştinii[101].

Sfântul Audius nu a cedat criticilor semenilor săi, episcopi linguşitori de pe lângă puterile politice şi în decursul vieţii sale atât de lungi, învăţase să nu ia în considerare nimic din ceea ce este negativ şi nefolositor. El nu a acceptat nici reforma ariană, nici pascală, nici nu a plecat urechea la ameninţările împăraţilor, ci a mers după învăţăturile Sfinţilor Apostoli.  A propovăduit în Dacia până în preajma anului 424 când a fost prins de călăii împăratului bizantin Teodosie al II-lea (408-450) şi exilat în Bat-Kaşcar. Teodisie, fiul Eudoxiei (care a pus la cale uciderea Sf. Ioan Gură de Aur). Acesta emite câteva decrete în anul 435 pentru uciderea sau torturarea tuturor celor ce nu se supun dispoziţiilor împăratului. Documentul fusese emis mult prea târziu pentru sutele de victime care au suferit în decurs de jumătate de secol. Sub masca „luptei împotriva arianismului” împăratul găsea momentul să execute toţi episcopii credincioşi[102], care nu doreau să lepede învăţăturile Apostolilor Lui Hristos. Sfântul Audius fusese unul dintre episcopii martirizaţi înainte de emiterea vreunui decret imperial, la anul 425, de către împăratul Teodosie al II-lea. Aici îşi încheie misiunea pământească acest mare Sfânt al secolelor IV şi V, din munţii Buzăului.

În munții Buzăului s-au păstrat 29 de așezări rupestre, săpate în stânci de către episcopii și preoții mesopotamieni și goți, de după anul 257. Unele dintre acestea sunt construite în vremea Sfântului Audius, conform sculpturilor care s-au conservat mai bine de 1600 de ani. Cele mai cunoscute Bisericuțe sunt numite de localnici: Agatonul, Fundătura, Piatra Îngăurită, Chilia lui Dionisie și Bisericuța lui Iosif. Chilia lui Dionisie este o bisericuță rupestră, săpată în munte, în apropierea Bisericuței lui Iosif. Ea se află în vecinătatea unei peșteri datate în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, care conține diferite simboluri folosite în scrierile popoarelor primitive, cât și a culturii sumeriene. Numele de „Chilia lui Dionisie” a fost dată mai târziu de localnici, după un anume părinte, Dionisie Torcătorul, care ar fi trăit în acel loc; însă, Bisericuţa este datată în secolul al IV-lea după Hristos, chiar în perioada de păstorire a episcopului Audius, loc în care a vieţuit şi propovăduit Creştinismul Apostolic, schingiuit de cultul politic oficial. Restrânsa „câmpie dintre munţi” are formă de pasăre, care zboară de la Nord spre Sud. De asemenea, toate bisericuţele primilor creştini au Sfintele Altare către Nord. Poziţia târzie a bisericilor spre răsărit, a făcut parte din reformele pline de mândrie ale împăratului Constantin. Acesta dorea ca toţi creştinii să se roage cu faţa către el şi nu ca până atunci, spre Nord. Sfântul Audius nu a fost de acord cu această mândrie exagerată a împăratului, aşa că toate Bisericuţele şi-au păstrat forma şi direcţia moştenită de la Sfinţii Apostoli.

În preajma Bisericuţelor Sfântului Audius, se întâmplă numeroase minuni, sau, să le spunem fenomene inexplicabile, care uimesc lumea ştiinţifică. De pildă, „Poiana Cozeanca” are aspect de pasăre (aproximativ 1 km x 2 km). Era imposibil, pentru acea vreme, să poată să fie văzută de deasupra. Şi totuşi, este aşezată de parcă această pasăre ar fi adus Bisericuţa în gheruţele sale şi a lăsat-o în acel colţişor de Rai. La câteva sute de metri de locul unde a vieţuit Sfântul Episcop şi Mucenic Audius, se află un izvor denumit de localnici „izvorul puturos” sau „izvorul de apă vie”. Acesta ar străbate zăcăminte de sulf sau argint, de la care i s-ar pricinui mirosul; însă, în anul 1924 mostre din această apă au fost analizate de experţii din mai multe ţări, care au medaliat-o ca fiind una dintre cele mai potabile şi consistente ape din Europa. Se subînţelege de ce Sfântul Audius, ajuns la vârsta de 125 de ani, doar cu acest izvor în apropiere, încă slujea, predica, era implicat în viaţa Episcopiei şi în acelaşi timp lupta din răsputeri să apere credinţa Apostolică. Locurile sunt renumite şi pentru „cerul straniu”[103] sau cel mai albastru cer din lume. Adeseori, apar nori de forme diferite, unii chiar în formă de pasări[104].

În noaptea zilei de Întruparea (Naşterea) Domnului, la data veche de 7 ianuarie 2015, mai multe persoane din apropierea Bisericuţelor au căzut în somn adânc, fără să-şi justifice „oboseala”. În acea noapte, la ora 03:08:30, s-a produs o lumină de un alb imaculat, care a durat aproximativ 3 secunde. Această lumină a albit toată România, fenomenul fiind vizibil şi dezbătut chiar şi de presa din ţările învecinate. După apogeu, aceasta s-a retras înapoi de unde „izvorâse”, deasupra acestor locuri unde a vieţuit Sfântul. Câţiva localnici au fost treziţi de sunetele produse de animalele şi păsările din gospodării. Cei ce au reuşit să vadă lumina, au mărturisit cum s-a retras într-un „nor” de o lumină gălbuie spre portocaliu, prin câteva locuri lăsând să iasă câte un firicel de lumină albă. Fenomenul s-a stins în aproximativ 20-30 de secunde şi a fost surprins de camerele de luat vederi ale locuinţelor din zonă, cât şi din întreaga ţară. A doua zi, presa naţională a declarat că ar fi fost vorba de un meteorit; însă, intensitatea luminii, durata acesteia şi „fluxul şi refluxul” nu sunt întâlnite în cazul meteoriţilor, aceştia având o singură direcţie şi lumina le urmează cursul; pe când în acest caz, lumina s-a răspândit dintr-un loc şi apoi s-a retras înapoi, după cum arată filmările instantanee[105]. Dacă ar fi fost vorba de un „meteorit”, acesta provoacă sunet abia la contactul cu stratul de ozon când deja începe să ardă; însă, animalele şi păsările din gospodăriile oamenilor se manifestau înainte cu 15-20 de minute. Acum, revenind la asemănarea numelor  Cuirinius din Siria, sau Coryllos din Dacia, oare, nu cumva aceasta este Steaua Sirius, care la Întruparea Domnului se coborâse aproape de pământ? Mai sus de locul acestei peşteri se află localitatea Siriu. Nu cumva numele Siriua a rămas întipărit în conştiinţa colectivă şi mai apoi au numit astfel localitatea lor?

Anual mii de creştini din mai multe ţări, vin să revadă şi să retrăiască bucuria inexplicabilă pe care o trăieşte fiecare, o dată ajuns în aceste locuri. Pe lângă lucrurile minunate care se petrec şi pot fi văzute cu ochiul liber, locul are şi un efect respingător, pentru unii, care vin cu intenţii diverse. În anul 2014 un caz a cutremurat regiunea. Un cercetător (amator) a mers spre locul unde se află Bisericuţa Sfântului Audius. Iniţial s-a rătăcit; dar, în cele din urmă a ajuns la locul unde era cealaltă parte a grupului. După ce a ajuns, acesta a aprins o ţigară, a băut o gură dintr-un pahar şi în câteva secunde a decedat[106]. Conform unor localnici. Unii localnici susţin că acesta făcea parte dintr-un grup care încerca să cerceteze energetic zona şi cu toate că mai fusese respins şi în alte încercări zadarnice, el a insistat să-şi atingă scopul curiozităţilor. Din păcate, pentru unii, nu au o însemnătate sufletească şi asta poate să fie deranjant pentru acele locuri. Este de înţeles faptul că oamenii s-au săturat de faptele murdare, manipularea şi afacerile cultelor din ziua de astăzi; însă, de ce nu-şi pun întrebarea dacă nu cumva sunt false şi pur şi simplu acesta este unicul lor scop, iudaico-financiar şi nici pe departe unul creştinesc? Au libertatea să o facă singuri, aşa cum umblă să caute tot felul de lucruri, pot căuta şi odihna interioară a sufletului, nimeni nu-i opreşte. Din nefericire echipajul de salvare nu a putut ajunge, iar medicii ajunşi cu elicopterul, au putut doar să constate decesul. Respingeri de acest fel au mai avut loc. Cu un an după evenimentul care a luminat cerul, biserica cultului oficial (cultul creştin iudaizat), din localitatea Aluniş, a luat foc[107], pe data de 4 decembrie 2016. Acest aşezământ fusese construit la anul 1277 de adepţii cultului oficial, ca o prelungire a unei Bisericuţe ce a aparţinut creştinilor Sfântului Audius. În prezent, este singura bisericuţă din zona aşezărilor rupestre, care a fost transformată pentru folosirea ei de către cultul oficial, combătut de Sfântul Audius şi restul Sfinţilor menţionaţi în această lucrare. În decursul anilor s-au întâmplat mai multe evenimente care au dat de înţeles că Sfântul nu doreşte prezenţa cultelor oficiale, iudaizate, în locul unde acesta şi ceilalţi Sfinţi au propovăduit adevăratul creştinism. Evenimentele nu s-au întâmplat cu răutate, sau să determine spaimă, ci doar sub formă de „apropouri” venite parcă de nicăieri. Despre aceasta spusese Mântuitorul Hristos: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Ev. Luca, cap. 19, vers. 40).

 

IX.

PERIOADA SINODULUI AL II-LEA ECUMENIC ŞI CRIMELE ACESTUIA,

ÎMPOTRIVA CELOR CE NU DAU ÎNTÂIETATE ÎMPĂRATULUI TEODOSIE

 

Împăratul Teodosie  (379-395) convoacă Sinodul al II-lea ecumenic în anul 381 la Constantinopol. Acesta îl ademeneşte pe episcopul Meletie al Antiohiei, să prezideze şedinţa sinodală. La această adunare au fost invitaţi şi fraţii Sfântului Vasile cel Mare, episcopii Grigorie de Nyssa şi Petru episcopul de Sevastia. Chiar în timpul primei şedinţe Sinodale, Sfântul Meletie al Antiohiei este găsit mort în una dintre sălile Sinodale. În urma acestei crime, împăratul îl numeşte prezident al Sinodului pe Episcoul Grigorie de Nazianz sub formă de cumpărare a tăcerii; însă, acesta leapădă adunarea criminală şi se retrage la casa sa, încetând a mai sluji vreodată cu episcopii acestui cult iudeo-creştin. Acestuia i se alătură un număr de 36 de episcopi „pnevmatomahi”, în frunte cu Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac[108] şi împreună se alătură episcopilor creştini apostolici. Iniţial, aceştia fusese împotriva dogmei creştine şi luptase împotriva Sfântului Duh; însă, când a părăsit cultul oficial Sfântul Grigorie, aceştia şi-au dat seama că fusese influenţaţi indirect de împăratul Teodosie, prin „teologii” macedonieni, pentru a face noi diversiuni în creştinism. Scopul împăratului fusese acela de a crea diversiunea ca mai apoi să convoace Sinodul. În acest an, 381, moare Sfântul Bretanion, episcopul Tomisului, chiar în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic.

Un alt episcop foarte important pentru istoria Bisericii Apostolice s-a dovedit a fi chiar cunoscutul Ulfila[109] (menţionat ca Unila, Orfila şi Vulfila). Acesta fusese arian din anul 341, convins fiind de împăratul Valens ş episcopii săi. Cu toate că a acceptat comuniunea, pentru că aceşti episcopi nu au exprimat toată convingerea lor eretică, împăratul Goţilor i-a avertizat că ei sunt creştini, următori ai Apostolilor şi nu vor să schimbe nimic[110]. După multă vreme ucenicii Sfântului Audius l-au adus înapoi la adevărul dogmatic al creştinismului pe Ulfila. Revenind în credinţa Apostolească, a fost hirotonit din nou episcop de către Sfântul Ioan Gură de Aur[111]. A avut o implicare foarte mare în propovăduirea creştinismului apostolic în Dacia şi mai apoi în Constantinopol. Întrucât nu era pe placul împăratului Teodosie, Ulfila moare subit în anul 383. În urma sa a rămas una dintre cele mai valoroase cărţi ale creştinismului[112], intitulată şi „Evanghelia de Argint” (Codex Argenteus). Cartea, se pare că circula în Dacia încă din secolul al II-lea, conform relatărilor lui Tertulian (150-220 d.Hr.). Ulfila a tradus-o în limba goţilor, după cum spune Sfântului Ioan Gură de Aur, între anii 348 şi 383. Cartea fusese folosită inclusiv de Sf. Ambrozie episcopul Mediolanului, în lucrările căruia vom găsi citate din diferite Evanghelii care nu corespund cu cele folosite până astăzi de biserica oficială[113]. Mai mult de atât, Sfântul Ioan Gură de Aur vine în diferite lucrări cu citate din cărţi evanghelice; însă, care nu corespund cu cele 4 evanghelii folosite, ci cu a 5-a, Evanghelia lui Toma, menţionată inclusiv de Clement Alexandrinul şi alţi scriitori dinaintea lui Origen. Spre deosebire de cele 4 Evanghelii folosite de cultele de astăzi, cu scopul de a manipula populaţia, Evanghelia goţilor nu este una psihologică, nu inspiră teamă, nu se manifestă ca o carte de manipulare a maselor prin frică, divinităţi agresive sau dornice să facă rău cuiva. Episcopul Ioan Gură de Aur îl menţionează pe Ulfila în scrisoarea a XIV-a către Olimpiada.

Chiar dacă o parte a creştinismului acceptase calea de compromis, adică reforma în schimbul libertăţii, totuşi, promisiunile împăratului Teodosie nu aveau să se adeverească niciodată. Aceştia fusese obligaţi să adopte limba greacă în rânduiala slujbelor. Grecizarea a fost impusă în mai multe etape. Episcopul Romei, Tamasie[114], a oprit această erezie statală a grecilor şi l-a înfrânge pe împărat, reintroducând limba ţării sale, latina. Acesta se plânsese că oamenii nu puteau înţelege nimic din rugăciuni; însă, precum mai târziu Hittler, tot aşa se impunea şi Teodosie. Pentru „îndrăzneala” sa de a nu da ascultare împăratului, căruia nu-i păsa de rânduiala mântuitoare a Bisericii, Sfântul Tamasie moare subit în anul 384.

Din pricina înverşunării puterii politice, să conducă şi să reformeze (din nou) cultul oficial, foarte mulţi episcopi au avut un sfârşit suspect; însă, îndată după deces, erau trecuţi ca Sfinţi în calendarul oficial (martirolog), dar fără să fie specificată moartea lor mucenicească. Printre aceştia se numără şi Sfântul Grigorie episcopul de Nissa, fratele Sfântului Vasile (cel mare), episcopul Capadociei. Sfântul Vasile a decedat subit la doar 49 de ani, în 379, după ce împăratul Teodosie aflase că îl susţinea în ascuns pe creştinii apostolici din ţara Goţilor[115]. Fratele său, Sfântul Grigorie avea să aibă acelaşi sfârşit. În anul 394, tot la 49 de ani, acesta moare subit. În acelaşi an, tot la 49 de ani, murise otrăvită Sfânta Teosevia, soţia episcopului Grigore. Mai târziu, în anul 390 avea să sfârşească şi Sfântul Grigorie, episcopul de Nazianz, prieten din copilărie cu Sfântul Vasile cel mare, la doar 60 de ani, după ce părăsise cultul oficial şi se adăugase episcopilor apostolici din acea vreme. În ultimii ani ai vieţii sale, Sfântul Grigorie se închisese în sine şi îşi petrecea timpul citind şi scriind. În urma sa au rămas numeroase opere, multe dintre ele fiind distruse de cultul oficial şi au rămas doar ca menţiuni în diferite cărţi. O parte din scrierile sale au fost introduse de Sfântul Ioan Gură de Aur într-o carte a sa „Despre Preoţie”.

În anul 390 episcopul Flavian convoacă un Sinod local[116] împotriva unor creştini apostolici şi a unui preot numit de ei în batjocură „călugăr”, pe nume Adelfios, sumerian la origine, care slujea în Aravesa. Episcopul Flavian porunceşte ca împotriva lor să se desfăşoare ample campanii de tortură, să-i forţeze şi să accepte reforma doctrinei[117]. Adelfios avea să fie hirotonit episcop mai apoi de către Sfântul Ioan Gură de Aur, când acesta se alăturase Sinodului Creştin Apostolesc şi lepădase comuniunea cu episcopii iudeo-creştini. Despre episcopul Adelfios vom discuta mai detaliat în capitolul următor.

Un alt nume remarcabil pentru cultura anilor 370-380, este Episcopul Ambrozie al Mediolanului, care îi trimite o scrisoare de mustrare împăratului Teodosie: „Nu este lucru împărătesc a tăgădui libertatea cuvântului, după cum nu este preoţesc a spune ce simţi”[118] şi mai pe urmă îi zice: „Fac aceasta, în primul rând, din dragostea şi preţuirea faţă de tine, din dragostea de a te şti pe calea mântuirii. Şi chiar dacă nu mi se permite aceasta, chiar dacă nu ai încredere în cuvântul meu, eu o spun totuşi din teama de a nu supăra pe Dumnezeu.[119]. Împăratul Teodosie, se vede clar că nu asculta de Episcopi, ci mergea după aceeaşi dorinţă şi mândrie împărătească, de a schimba învăţătura Bisericii cu desăvârşire. Totuşi, el nesocoteşte insistenţele Sfântului Ambrozie şi ale altor Episcopi de a lăsa Biserica în pace.

Împăratul Teodosie întrunise Sinodul al II-lea Ecumenic din anul 381, prin care avusese ca scop ascuns revizuirea încă o dată a textului Sfintei Evanghelii, lucru care-l nemulţumise pe Sfântul Ambrozie. Împăratul este încurajat de către episcopii făţarnici şi linguşitori, astfel că Sfântul devine incomod. Pentru a detalia moartea lui, găsim câteva indicii asupra felului în care s-a întors împotriva suveranului politic: „Cu un curaj pilduitor, el a impus tuturor respectul faţă de preceptele morale evanghelice şi a apărat orânduielile Bisericii în faţa familiei imperiale, refuzând să-l împărtăşească pe împăratul Teodosie”[120].

În anul 395 împăratul Teodosie moare şi puterea politică este împărţită în două, fraţilor Arcadie la Constantinopol şi Onoriu la Roma. În anul 397 împăratul Arcadie convoacă Sinodul Local din Cartagina, despre care se ştie că a revizuit textul biblic al Noului Testament, pentru a II-a oară în ultimul deceniu (381 sin. II – Teodosie; 397-Arcadie). Documentele acestui sinod local au fost păstrate secrete până astăzi.

După Sinodul local, care a avut loc în 397, Sfântul Ambrozie moare subit. În scrisoarea către Episcopul Felix, Sfântul îi zice: „Mi-ai trimis nişte trufe grozave, e de mirare cum au crescut aşa de mari. N-am vrut să le ascund în sân, cum se spune, ci le-am arătat şi altora. Ba o parte le-am dat prietenilor, iar o parte le-am oprit pentru mine (…). Ai grijă să nu găseşti trufe care sunt mai mari, dar care provoacă umflături dureroase; căci însuşirile lor sunt deosebite: pe cât sunt de plăcute ca dar, pe atâta sunt de rele în trup şi suflet”[121] (…) „Deşi trupeşte nu mă simt chiar aşa de bine, totuşi, când am citit scrisoarea ta, pornită din inimă şi plină de simţăminte, care sunt şi ale mele, am căpătat din ea un adevărat balsam întăritor, cuvintele tale fiind pentru mine ca o buruiană de leac”[122]. Sfântul avea să treacă la domnul în acest an, 397, după ce fusese otrăvit cu trufe de către episcopul politic Felix. După decesul Sfântului Ambrozie, a fost notat în calendar ca „Ierarh” şi nu ca „Mucenic”, pentru ca nimeni să nu se întrebe sau să dorească să caute viaţa lui şi din ce motive a plecat din această lume, atât de repede.

 

X.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR PĂRĂSEŞTE CULTUL OFICIAL

 

Ioan Gură de Aur este instalat ca Patriarh al Constantinopolului în anul 397, de către Patriarhul Teofil al Alexandriei. Teofil fusese instalat după uciderea Sfântului Meletie în timpul Sinodul al II-lea ecumenic. În acest an se face o reformă generală în Biserică şi Patriarhul Teofil al Alexandriei, hotărăşte să ucidă toţi creştinii care nu se supun puterii politice şi noii biserici iudeo-creştine. Acesta şi-a strâns o armată de soldaţi şi preoţi iudeo-creştini şi în acest an, 397, în care Sfântul Ambrozie de Mediolan era şi el ucis, episcopul politic Teofil arde de vii 10.000 de creştini apostolici, originari din Mesopotamia, a căror pătimire este menţionată în Sinaxar, la ziua de 10 iulie (stil nou): „Tot întru această zi, pomenirea Sfinţilor zece mii de părinţi, pe care prin foc şi cu moarte silnică i-a dat Teofil, episcopul Alexandriei pentru Isidor preotul”[123]. Din Sinaxarul Patriarhiei Române s-a scos cu desăvârşire, orice referire la motivul pentru care au fost arşi, de episcopul cultului oficial, spunând doar că aceştia „îl certase” pe Teofil. Creştinii fusese înconjuraţi în Bisericile lor, unde se mai păstrau în ascuns manuscrise ale Sfinţilor Apostoli, apoi li s-au dat foc, în aceeaşi zi în mai multe localităţi. Printre ei era şi horepiscopul Isidor. Pentru că nu se purta ca un episcop imperial, ci ca un simplu preot, barbarii iudaizatori l-au trecut pe lista celor ucişi ca şi preot. De aceea este pictat în icoană având veşmânt preoţesc şi omoforul peste felon, după datina vechilor episcopi creştini apostolici şi nu imperialişti. Sfântul Mucenic Isidor fusese episcop tot în Alexandria şi părăsise cultul oficial, întorcându-se la Învăţătura Sfinţilor Apostoli ai Lui Hristos.

În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române aflăm alte amănunte despre aceşti episcopi iudeo-creştini; dar, se forţează minimizarea faptului că „biserica” mare, condusă de puterea politică, era eretico-iudaică. Iată ce scrie: „Paladie menţionează în „Dialogul” său o dispoziţie în acest sens care îi avea în vedere pe clerici: „Unul dintre edictele (emise) împotriva episcopilor (care nu erau în comuniune cu el) conţinea această ameninţare: «Dacă cineva nu este în comuniune cu episcopii Teofil, Porfirie şi Atticus, să fie îndepărtat din Biserică şi să fie lipsit de bunurile personale»” (Paladie, „Dialog istoric”, XI). Un document similar a fost emis şi împotriva laicilor care refuzau comuniunea cu Atticus: „Cei ce sunt ridicaţi în demnităţi, să cadă (din ele), soldaţii să-şi piardă centurile, iar ceilalţi cetăţeni şi meşteşugarii să fie pedepsiţi cu o grea impunere în aur, (apoi) să fie trimişi în exil” (Paladie, Dialog istoric, XI)”[124]. Şi toate aceste torturi şi umilinţe le sufereau pentru că nu doreau sub nici o formă să accepte iudaizarea creştinismului şi alegerea „divinităţii” întunecoase, criminale, înfricoşătoare, cum era descrisă de cei ce i se închinau, în vechiul testament – adică diavolul. Doar când ne gândim că aceşti creştini au luptat mai bine de un secol şi au îndurat mai multă persecuţie în perioada de guvernare aşa-zis creştină, decât în vremea împăraţilor păgâni. Interesul pentru iudaizarea creştinismului venea şi din partea Palestinei. Ei erau sub stăpânirea imperiului Roman, implicit Bizantin. Probabil, nu şi-au dorit niciodată ca un creştin să ajungă împărat peste ei, astfel încât au căutat din răsputeri şi pe orice cale posibilă să-şi impună, cu brutalitate, teoriile eretice, sadice şi pline de răutate, gândind că doar aşa vor conduce creştinismul şi nu invers.

După ce fusese ales episcop al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur este întristat de vestea că 10.000 de creştini au fost arşi de vii de către episcopul Alexandriei, Teofil. Sfântul Ioan îi cere episcopului Teofil să vină în Constantinopol, să discute pentru ce a trebuit să verse atâta sânge. Teofil cu episcopul Flavian al Antiohiei şi împărăteasa Eudoxia, pun la cale să-l ucidă. Sfântul Ioan părăseşte scaunul şi stabileşte comuniune de slujire cu creştinii apostolici. În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române scrie că: „Persecuţia a depăşit hotarele Constantinopolului şi s-a răspândit şi în Asia Mică şi Siria, unde au fost instalaţi episcopii anti-ioaniţi Victor la Efes şi Porfirie la Antiohia, şi în vreme ce unii susţinători ai Sfântului Ioan s-au supus în faţa acestei demonstraţii de forţă, ceilalţi s-au organizat într-o entitate distinctă, care s-a identificat cu gruparea ioaniţilor şi a dat naştere „schismei ioaneice”[125].

Sfântul Ioan Gură de Aur se separă de cultul oficial iudeo-creştin şi revine la Apostolatul lăsat de Hristos, fără să-l deranjeze că oficialii îl numesc schismatic. În chip mincinos iudeo-creştinii îl numesc „schismatic”. pentru că nu a făcut nici o schismă, ci şi-a dat seama ce fel de episcopi atei, criminali şi îndrăciţi se află în această religie nouă, iudeo-creştină şi politică. Fireşte, el era numit schismatic tocmai de eretici, pentru a crea presiuni asupra lui şi discreditări mincinoase. Aceeaşi strategie este adoptată ori de câte ori cineva ia exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur şi revine la Adevărata Credinţă. Ereticii micşorează căderea lor şi ridicarea aceluia o numesc „schismă” de „biserică”, ei nefiind biserică, ci erezie fără de taine lucrătoare, fără preoţie şi fără Darul Duhului Sfânt dat prin Sfinţii Apostoli. Sfântul Ioan îl hirotoneşte ca episcop pe sumerianul Adelfios, cel ce mai-nainte fusese declarat eretic de episcopul politic Flavian.

Despre Episcopul Adelfios aflăm chiar din „Limonariu” sau „Livada Duhovnicească” scrisă de părintele Ioan Moshul, pomenit de Biserica Ortodoxă pe 11 martie, care a trăit mult mai târziu, între anii 550-620, deci, până atunci se păstrare memoria acestui Sfânt: „În lavra celui întru sfinţi părintele nostru Sava, ne-am dus la avva Atanasie. Şi ne povestea nouă zicând că a auzit pe avva Atinoghen, episcopul Petrelor, fiul stareţei Damiana sihastra, povestind acestea: Bunica mea, Ioana, avea un frate numit Adelfios. Acesta era episcop al Aravisei. Mai avea şi o soră care era stareţă la o mănăstire de maici. Intr-o zi s-a dus episcopul Adelfios la mănăstire s-o vadă pe sora lui. Când a intrat în curtea interioară a mănăstirii a văzut pe o sora de mănăstire muncită de demon şi aruncată la pământ. Episcopul a chemat pe sora lui şi i-a zis: Îţi place ca această soră să fie nedreptăţită şi muncită de demon sau nu ştii că eşti răspunzătoare, ca stareţă, de toate surorile? – Dar ce pot să-i fac eu demonului? i-a răspuns sora lui. – Dar ce ai făcut aici atâţia ani? a întrebat-o episcopul. Şi a făcut episcopul rugăciune şi a curăţit de demoni pe sora aceea”[126]. Cei ce povesteau această întâmplare erau deja practicanţi ai ereziei montaniste (anahoretismul), ceea ce arată că şi între ei, unii chiar tânjeau să-i cinstească pe aceşti martiri; dar nu doreau să facă nimic mai mult decât să stea comozi la locurile şi funcţiile pe care le aveau.

În această descriere a Ioan Moshul, Episcopul Adelfie nu era un călugăr eunuc şi eretic cum îl descrie sinodul mincinos al lui Flavian, ci era un episcop Sfânt şi cu viaţă aleasă, duhovnicească! O altă mărturie şocantă pentru toată lucrarea de faţă, este că acest discreditat ca fiind „călugăr eunuc”, devine prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi el îl hirotoneşte episcop: „Tot Atanasie ne povestea iarăşi despre acelaşi episcop Adelfios, zicând că a auzit de la sora lui acestea: Când Ioan Hrisostom, episcopul Constantinopolui a fost surghinuit în Cucuzan, a fost găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut mare îndrăzneală şi dragoste către Dumnezeu. Fratele meu Adelfios spunea: Când a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit că acest bătrân, dascăl al întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul patriarhal”[127]. În scrierile episcopilor oficiali, promotori ai iudaizării creştinismului, s-au făcut numeroase critici la adresa Sfântului Adelfios episcopul Aravesei, încă dinainte de anul 380, pentru că apăra Dreapta Credinţă Apostolească. Sfântul Ioan Gură de Aur nu ia în seamă criticile[128] şi îl vădeşte a fi vrednic de hirotonie.

Despre „schismaticul Ioanit” cum a fost numit Sfântul Ioan Gură de Aur şi episcopii dimpreună cu el, care au întrerupt comuniunea cu pseudo-creştinii, putem afla mai multe informaţii atât din scrierile apologeţilor contemporani cu ei, printre care şi ereticul Epifanie de Salamina, plătit de „marele sinod” şi de puterea politică a împărătesei Eudoxia, pentru a-l discredita pe Sfânt. După ce leapădă cultul oficial şi se alătură Episcopilor Apostolici, Sfântul Ioan Gură de Aur merge în munţii unde se aflau goţii, în Buzăului de astăzi, pe la anul 398 sau 399. Aici, Episcopul Audius[129] hirotonise 2 episcopi, pe Uranus şi Silvestru[130]. Odinioară, tot Sfântul Ioan dezrădăcinase arianismul din Goţia[131] şi îl adusese înapoi la credinţă pe episcopul Ulfila[132].Iată ce mai aflăm: „patriarhul şi-a exprimat dorinţa de a-l hirotoni pe Moduarius (Moduhari), trimis de principele goţilor cu o scrisoare către patriarh, în care îi cerea un alt episcop pentru goţii de sub conducerea sa. Nu se ştie însă dacă Moduhari a fost hirotonit ca episcop al goţilor, dar în schimb inelul episcopal descoperit la Apahida, cu numele Omharus, ar putea probabil să confirme existenţa unui episcop got cu acest nume, ce ar fi putut păstori peste ostrogoţii afl aţii în Transilvania, ca aliaţi ai hunilor. Faptul că inelul lui Omharus este lucrat din aur transilvan ar pleda pentru făurirea lui într-un atelier local şi, în acest caz, nu ar putea fi exclusă nici posibilitatea ca Omharus să fi fost unul dintre episcopii nenominalizaţi, hirotoniţi de Uranus sau Silvanus, în Goţia”[133]. „Însuşi arhiepiscopul Ioan venea să oficieze în aceasta biserică şi să predice ca într-una din duminicile anului 398 sau 399 când, după ce a slujit cu clericii goţi (Episcopii Uranus şi Silvestru) in limba lor şi după predica lor, a ţinut în biserica Sf. Pavel un cuvânt[134]. Dacia rămăsese mulţi arieni şi adepţi ai cultului politic, printre care şi un anume roman Gaȉna[135], care făcea multe răzmeriţe şi diversiuni, plătit de bizantini. Pentru că Sfântul Ioan, episcopii creştinii goţi nu au acceptat revenirea forţată la ereziile cultului oficial, Teodoret detaliază cât de barbar a fost şi cum a încercat să-i determine să renunţe, jefuind localităţi şi purtându-se ca un barbar.

Sfântul Ioan Gură de Aur le-a vorbit în „în limba lor”. Trebuie să reamintim că episcopul Audius era mesopotamian, ca şi acea colonie de 100.000 de creştini, care erau veniţi în Muntenia, la anul 257. Sfântul Ioan Gură de Aur era şi el tot de neamul lor, născut în Antiohia Siriei. După aderarea sa la Biserica Apostolească, hirotoneşte mai mulţi episcopi şi îi întăreşte pe cei existenţi. Acesta îl hirotoneşte episcop pe episcopul Unila, care a propovăduit creştinismul în părţile Crimeei de astăzi. Se pare că mai înainte de a face pasul să părăsească iudeo-creştinismul, pe când încă era în Constantinopol, Sfântul Ioan îl aduce înapoi la creştinismul apostolic şi pe episcopul arian Ulfila din ţara Goţilor, pe care îl hirotoneşte din nou întru episcop[136]. Despre acesta aflăm din ziarul Lumina că a devenit ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur şi este autorul unei copii remarcabile a Evangheliei: „Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia”[137]. Totuşi, realitatea nu coincide întru toate cu relatarea celor de la Patriarhia Română, devreme ce „Biblia lui Ulfila” nu este o biblie, ci o Evanghelie şi nu conţine Vechiul Testament, ci numai Evangheliile creştine. Vechiul Testament era utilizat doar în cultul iudeo-creştin, eventual şi în Dobrogea, unde se aflau episcopi bizantini şi care nu erau recunoscuţi de Biserica Apostolică, ci de cea imperială.

Ulfila moare în anul 383 în Constantinopol, iar ucenicul său, Episcopul Auxentios îi scrie viaţa într-o lucrare numită „Epistola de fide, vita et obitu Ulfilae”. Din această lucrare şi din viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur descoperim că nu doar în anii 398 şi 399, ci încă din anul 383, avusese implicări în Biserica din Goţia, cât şi în părţile Mesopotamiei. În ciuda prigoanei împotriva sa, Sfântul Ioan a continuat să-i susţină pe episcopi şi să lupte alături de ei. Printre aceştia se numără şi episcopul Marutha din Mesopotamia.

Marutha fusese un cleric sumerian, care a participat la Sinodul Constantinopolitan din anul 381 şi la cel din Antiohia de la anul 390. La acest Sinod s-a impus ideea că orice cleric, care nu ascultă de puterea politică, trebuie să fie trecuţi în ilegalitate. Marutha vede că episcopii politici nu renunţă la dorinţa de iudaizare şi dominare agresivă şi ia legătura cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta vede în Marutha un preot râvnitor, plin de credinţă şi dragoste şi hotărăşte să-l hirotonească episcop de Maiafarakin[138]. Aici, guvernatorul locului, Yezdigerd, găseşte şi el o sfinţenie deosebită în viaţa episcopului Marutha şi îl scuteşte de toate persecuţiile bizantine. Marutha a trăit până prin anul 415 şi a fost canonizat ca Sfânt. Pomenirea sa o facem la data de 31 ianuarie.

Sfântul Ioan gură de Aur este arestat de puterea politică la anul 407 şi în drumul spre exil, este ucis de soldaţi la doar 60 de ani în localitatea Comana din Pont. În urma sa au rămas numeroase opere scrise; însă, marea lor majoritate au fost falsificate şi iudaizate mai târziu. Inclusiv cunoscuta „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur” nu-i aparţine, ea fiind o rânduială total diferită de Liturghia Sfântului Apostol Petru, pe care au folosit-o creştinii Apostolici. Mai mult de atât, exact la jumătatea acesteia[139] au fost introduse, strategic, următoarele versete: „Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei”[140]. Preoţii iudeo-creştini se roagă pentru bunăstarea sioniştilor şi promit că, atunci când va fi refăcut Ierusalimul, vor aduce viţei pe altar, erezie ce nu ar avea ce căuta în creştinism, mai ales că sionismul nu este deloc fidel creştinilor, ci dimpotrivă. Unii falsificatori de înţelesuri încearcă să dea o explicaţie teologică acestor versete, spunând că se referă la „Sionul ceresc” şi la „Ierusalimul ceresc”. Nu este de mirare în ce rătăcire stau, devreme ce ajung să-şi închipuie că Raiul este împărţit în localităţi cu nume evreieşti. De ce nu „Buzăul ceresc” ori „Brăila cerească”? Dacă noi am fi introdus aceste formulări, ar fi fost o erezie colosală; însă, dacă ei se roagă pentru sionişti, este „de argumentat”.

Atât soţia Sfântului Grigorie de Nysa, Teosevia, cât şi soţia Sfântului Ioan Gură de Aur, Olimpiada, au fost foarte implicate în susţinerea creştinilor apostolici. Episcopul Teofil susţine un Sinod în Alexandria unde o acuză pe Olimpiada că adeseori ascunde în casa ei preoţi şi creştini apostolici şi nu face ascultare de biserica imperială. Pe data de 14 septembrie 407 Sfântul Ioan Gură de Aur era executat şi Sfânta Olimpiada fusese nevoită să plece din Constantinopol în Nicomidia. Aici ea este persecutată de iudeo-creştini şi în cele din urmă îşi găseşte sfârşitul la aproape un an după Sfântul Ioan, pe data de 25 iulie (7 august S.N.) 408. Viaţa Sfintei a fost falsificată precum a Sfinţilor Grigorie şi Teosevia. De pildă, ea ajunge în Nicomidia după moartea Sfântului Ioan Gură de Aur (407). După moartea ei (408) se scrie o carte ca şi cum Sfântul Ioan îi trimitea corespondenţe, pe când era în Nicomidia. Sfântul Ioan era deja decedat de un an de zile, să-i mai poată trimită scrisori. Şi alte cărţi ale Sfântului au fost falsificate, ca de pildă şi Canoanele Sfântului Vasile cel Mare, primul dintre acestea vorbeşte despre o structură eretică numită „catari” [141]. În virtutea faptului în care Sfântul Vasile a decedat în anul 379 d.Hr., nu avea cum să vorbească despre un cult budist care apare mult mai târziu[142], după anul 1100. d.Hr.

În bisericile iudeo-creștine Sfântul Ioan Gură de Aur a fost socotit schismatic, aspru criticat de episcopii politici și denigrat în multe feluri. În timpul vieții sale pământești a trebuit să îndure umilința pentru că a lepădat cultul iudeo-creștin și s-a alăturat Sfinților Episcopi următori ai Sfinților Apostoli. Subtil, chiar și astăzi marile Patriarhii îl numeşte schismatic; însă, catalogarea lui ca şi „sectar” o încadrează într-o serie de laude ca omul de rând, neştiind adevărul, să nu observe. Iată ce găsim în ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române: „Pornind de la datarea în 15-20 ianuarie 412 a unei scrisori adresate de către episcopul Synesius de Cyrene lui Teofil al Alexandriei în care se solicită în virtutea amnistiei instituite de trei ani, reabilitarea lui Alexandru, hirotonit iniţial de către Sfântul Ioan ca episcop de Basilinoupolis în Bitinia, Peter van Nuffelen consideră că a existat un acord de reintegrare masivă a ioaniţilor după moartea ilustrului lor ierarh, intrat în vigoare cândva între jumătatea anului 408 şi sfârşitul lui 409”[143]. Se vede clar că iudeo-creştinii nu prea-l considerau ilustru pe Sfântul Ioan, deşi aici se merge pe premiza criticii ascunse între laude. Episcopul Alexandru îi cere episcopului Teofil – ucigătorul celor 10.000 de creştini apostolici – să-l primească înapoi în cultul oficial. Sinodul dispune o pedeapsă de 3 ani de pedeapsă, după care este „reabilitat”. Vedem cum episcopii politici considerau că urmarea Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfinţilor Apostoli, este un fapt condamnabil şi nicidecum lăudabil! Contradicţia are scopul de a fi o laudă mai mult spre discreditarea Sfântului. Se pare că episcopul Alexandru fusese tocmai unul dintre mesagerii cultului iudeo-creştin pentru a informa ce se întâmplă în jurul acestei ierarhii Apostolice, la care aderase şi Sfântul Ioan. Trădători au fost din toate timpurile şi nu numai la anul 311 sau în 407, ci şi înainte şi după, până în zilele noastre. Caracterul lor cârcotaş, iscoditor şi răuvoitor îi vădeşte de satanizarea sufletului şi nicidecum de luminarea lui.

Din acelaşi ziar aflăm următoarele: „În ciuda diferenţei vizibile, putem spune că cele două fracţiuni ale grupării ioanite nu s-au aflat totuşi pe poziţii opuse, ci au adoptat căi diverse pentru a duce mai departe moştenirea încredinţată de marele ierarh. Dacă „schismaticii” propriu-zişi s-au opus cu toată tăria oricărui episcop care se instala în mod abuziv şi necanonic în tronul arhieresc ocupat de iure de către Sfântul Ioan, poziţia ioaniţilor care au optat pentru acceptarea comuniunii cu Arsacius şi Atticus trebuie văzută nu atât ca slăbiciune sau trădare, cât mai ales drept îndeplinirea ultimelor cuvinte adresate lor de către venerabilul predicator înainte de exil şi au păzit acest legământ până la reabilitarea, canonizarea şi aducerea în capitală a relicvelor Sfântului Ioan Gură de Aur. Moartea Sfântului Ioan Gură de Aur a reprezentat un moment cheie în evoluţia schismei ioaneice, când mulţi dintre partizanii săi au abandonat dezorientaţi această cauză şi se arătau dispuşi să intre în comuniune cu Biserica oficială. În acest context le-a fost acordată amnistia din anul 408 sau 409, care îi primea pe ioaniţi în comuniune cu arhiepiscopul Atticus al Constantinopolului (406-425), fără a mai fi nevoie să sub­scrie actul de condamnare a Sfântului Ioan. În baza acestei reconcilieri o parte din episcopii deportaţi au fost readuşi din exil încredinţându-li-se noi eparhii pe care să le păstorească”[144]. De aici constatăm că doar „o parte” din urmaşii Sfântului Ioan Gură de Aur i-au trădat mărturisirea, au acceptat compromisul cu sinodul iudeo-creştin în schimbul beneficiilor financiare şi materiale, dându-li-se noi eparhii (episcopii).

O dată cu trădarea unora, cultul oficial îşi atinge scopul, ademenind prin bani numai o parte a „ioaniţilor”. Ce s-a întâmplat cu cealaltă parte? Au mers mai departe, păstrând învăţăturile Sfinţilor Apostoli. Pentru o şi mai fructuoasă manipulare a necunoscătorilor, în momentul în care trădătorii Sfântului au primit beneficiile, pentru ca oamenii de rând să nu-şi mai dea seama ce se petrece, l-au dezgropat pe Sfântul Ioan din localitatea Comana şi l-au adus în Constantinopol, pentru a minţi poporul că Sfântul a decedat în cultul oficial – iudeo-creştin – şi nu în cultul mărturisitor, cel creştin-apostolic. Ulterior s-au scris mai multe cărţi false pentru manipularea oamenilor, ca şi cum Sfântul îi sfătuia, încă din timpul vieţii, să rămână în cultul iudeo-creştin şi să nu-l părăsească, de parcă vreun Sfânt te-ar fi pus să te închini diavolului, devreme ce el plecase din acest cult şi activase aproape 2 decenii, hirotonindu-le episcopi, preoţi şi participând intens la propovăduirea adevărului. Dacă ar fi fost doar „demis politic” şi ar fi rămas, ca mirean sau episcop demis, în cultul oficial, ce rost mai avea să-l hirotonească pe episcopul Adelfios[145], devreme ce episcopii oficiali Teofil şi Flavian îl condamnă pe acesta şi îl critică? La acel Sinod Adelfios era încă preot simplu şi abia după anul 406 Sfântul Ioan Hrisostom l-a hirotonit episcop.

Cultele oficiale insistă pe ideea că Sfântul Ioan a fost depus din treaptă, dar a rămas în cultul oficial; însă, istoria, viaţa Sfântului, vieţile episcopilor hirotoniţi de el, arată că nu a fost deloc aşa, ci dimpotrivă, el părăseşte cultul oficial din anul 398 şi aderă la cultul apostolic[146]; însă, depunerea sa din treaptă are loc după anul 400, când era deja plecat şi nicidecum nu rămăsese în cultul oficial „ca şi episcop depus din treaptă”. Bisericile iudeo-creştine practică renumita „liturghia Sf. Ioan Gură de Aur” care a fost impusă în Bizanţ tocmai de către puterea politică, datorită numărului mare de creştini pe care doreau să-i manipuleze şi să-i atragă spre cultul oficial. Totuşi, manuscrisul original al acestei liturghii apare după moartea Sfântului. Deşi Epifanie de Salamina, valet al curţii imperiale, a fost unul dintre cei mai mari critici ai Creştinilor Apostolici şi al Sfântului Ioan Gură de Aur, în nici una dintre lucrările sale, nu este menţionată această liturghie. Ea are şi un aspect iudaic (turnarea apei în vin, spălarea mâinilor sub formă de ritual iudaic, rugăciuni pentru sionişti, promisiuni faţă de rezidirea Ierusalimului, texte iudaice la început, jumătate şi sfârşit, promovarea ideii că Dumnezeu inspiră înspăimântare – contrar a ceea ce spun Sfinţii Apostoli -, rugăciuni pentru împărat şi clasa politică, promovarea cultului robilor, rostirea formulei „…acesta este trupul Meu” înainte de epicleză, când încă nu este Trupul Domnului, are introdus numele lui „ialdabaot” (savaot), este adresată zeului evreilor şi nu Dumnezeului creştinilor, etc.). Epifanie de Salamina moare în anul 403 după ce puterea politică îl foloseşte să organizeze un protest în faţa casei unde locuia Episcopul Ioan. După acest protest, Epifanie pleacă acasă şi este găsit mort pe drum. Poate fi vorba de o lichidare a lui după ce a fost folosit, sau conştiinţa să-l fi mustrat într-atât încât să fi decedat aşa de sinistru. Deci, dacă în anul 403 el nu menţionează această liturghie, când Sfântul era plecat încă din 398 din cultul iudeo-creştin, este absurd să ne ducem cu gândul că a conceput-o în cultul anti-iudaism. Dacă ar fi făcut acest lucru, creştinii l-ar fi alungat; însă, el de atunci a rămas în memoria lor ca un mare apărător al Credinţei Sfinţilor Apostoli. După decesul său apar câteva lucrări intitulate „Omilii împotriva iudeilor”. Dacă citiţi doar una dintre aceste omilii, veţi vedea că nu este nici pe departe împotriva evreilor, ci dimpotrivă, parcă aceste texte au fost formulate special pentru a-i convinge pe creştinii apostolici să accepte iudaizarea. Iată un exemplu: „Eu nu vorbesc despre Scripturi. Dumnezeu nu îngăduie aceasta! Scripturile m-au luat de mâna şi m-au dus la Hristos. Eu vorbesc despre păgânătate şi nebunia prezentă a iudeilor”[147]. Teoria nu a fost niciodată susţinută de creştini. După cum am vorbit în capitolul al III-lea şi mai pe larg în capitolul al IV-lea, la „Turnul Babel” Avraam plecase din Sumer, tatăl său fiind dat jos din funcţia de preot pentru că trăia în relaţie de incest (nepermisă). În supărarea sa pentru că nu-şi mai găsea locul nicăieri, a dorit să-şi creeze o nouă divinitate, asemănătoare cu Sfânta Treime; însă, doar asemănătoare… El transformă din Dumnezeul iubitor şi bun într-o brută criminală, violatoare, ispitoare, întunecată, cu scopul de a-şi atrage câţi mai mulţi adepţi cu „frica de dumnezeu”. Este descoperit faptul că frica este unul dintre primele elemente care-l face pe om mai receptiv la manipulare. Sălbăticia introdusă de Avraam avusese ca scop formarea unui popor feroce, care să ucidă şi să tortureze fără milă orice om, orice ţărişoară, gândind că aşa va cuceri întreaga lume. Pentru formarea criminală a oamenilor, el a introdus acele „revelaţii” în care pseudo-dumnezeu apare ca o brută care doreşte uciderea cu sânge rece, care se identifică exact cu satana. Sfântul Ioan Gură de Aur nu avea cum să fie adus la creştinism de o carte criminală, sau să o laude, devreme ce motivul pentru care el părăsise cultul oficial era chiar acesta: alăturarea Sfinţilor Creştini Apostolici care luptau împotriva iudaizării şi sufereau de mai bine de un secol torturi, imposibil de descris în cuvinte.

În cuprinsul Evangheliilor falsificate se găsesc mai multe „laude” la adresa lui Avraam. Însă, iată ce spune Hristos: „Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta” „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii”[148]. Primul detaliu evidenţiat este acela că Hristos le spune adevărul chiar de la Dumnezeu, pe când Avraam, zice, „n-a făcut aşa” deci, niciodată Avraam nu a auzit cuvântul Lui Dumnezeu şi nu cum spun iudeii că i s-a arătat Sf. Treime şi a băut cu el, au mâncat o vacă şi apoi au adormit la copac (de la vin). Apoi mai şi face un legământ sadic de „tăiere împrejur” a părţii bărbăteşti pe care-l numeşte pseudo-treimea „legământ veşnic” (Facere; cap. 17; vers. 13). Deci, legământul nu avea cum să-l numească Dumnezeu veşnic, adică pentru totdeauna, devreme ce tocmai Dumnezeul cel Bun îi periclitează „veşnicia”. Să fi avut Dumnezeu schizofrenia ideilor? Nu, primul nu era Dumnezeu, ci acel înger înşelător numit de babilonieni „Enki” adică diavolul şi de către Avraam „Eli”. Mai departe, Hristos le răspunde atunci când spuneau că ei sunt din tatăl lor Avraam şi din tatăl lor Dumnezeu. Domnul infirmă acest lucru şi le spune exact ceea ce spuneau creştinii apostolici: „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul care de la început a fost ucigător de oameni”. Cine era acest tată al lor? Diavolul care prin Avraam a conceput ucideri, torturi, violuri şi alte fapte neplăcute înaintea Dumnezeului celui bun. Prin aceasta se vede clar de ce au ucis atât de mulţi creştini încă din anul 311 d.Hr., pentru impunerea cu forţa a antihristului şi ridicarea lui la rang de „dumnezeu”, înlocuind Dumnezeul creştinilor, Cel bun şi drept cu o bestie ispititoare. Dacă ar fi fost vorba despre o simplă reformă în perioada bizantină, poate că aceşti Creştini Apostolici nu ar fi opus atâta rezistenţă; însă, Sfinţii şi-au dat seama de viclenia cu care veneau iudeii să-l instaleze pe diavol ca dumnezeu al creştinilor. Şi de atunci până astăzi, iudeo-creştinii se închină acestei divinităţi evreieşti şi nicidecum a Dumnezeului Celui Adevărat al Creştinilor Apostolici.

Din tradiţie Hristos a mai fost numit şi „Adam cel nou” iar strămoşul sumerienilor era numit „Adam cel vechi”. Expresia este folosită prin diferite cărţi; însă, fără să se evidenţieze prea mult. De fapt, Întruparea Domnului a fost aceea de a veni pe pământ, chiar El, fără intermediari, pentru a-i reda omului învăţătura bunătăţii, credinţa acelui Dumnezeu al lui Adam, bun, blând şi iubitor, de care se înstrăinase atât babilonienii, evreii, cât şi egiptenii şi alte popoare. În creştinism au rămas 4 simboluri Adamice, lăsate chiar de Domnul Hristos şi Sfinţii săi Apostoli: Steaua sumeriană cu 8 colţuri (Sirius) – simbolul infinităţii iubirii şi a înţelepciunii Lui Dumnezeu şi faptul că omul, plecând de la Dumnezeu, (din centru stelei), depărtându-se pe oricare drum, acesta i se îngustează şi el se înstrăinează. Crucea cu laturi 4 egale (şi nu sabia), care reprezintă darul celor 4 înţelepciuni date de Dumnezeu lui Adam (din cer, de pe pământ, din apă şi din aer) şi nu sabia crimelor. Apostolii nu au folosit acest simbol al sabiei, el fiind adoptat mai târziu de către bizantini şi romani. Al 4-lea simbol lăsat de Hristos este peştele, care închipuie naşterea şi renaşterea. Omul se naşte în pântecele maicii sale şi se dezvoltă în apă; mai apoi se renaşte prin Botez. Peştele ne dă o pildă extraordinar de realistă. Într-o baltă nouă, plină cu apă, fie ea şi murdară, fără să aibă legătură cu o altă baltă unde se află peşti vii, în aceasta goală vor apărea peştii, fără nici un fel de explicaţie. Acest simbol a arătat exact ceea ce aveau să confirme şi preoţii cultului lui Zamolxe din Dacia, ei au fost primii 10 (dece-neu / zece preoţi) care au îmbrăţişat creştinismul. Ce spune peştele? Atunci când nu mai există nici o sursă sau resursă maternă, natura îl renaşte aşa cum Hristos a renăscut Credinţa oamenilor în Dumnezeul cel bun, într-o lume în care toţi se închinau la balauri, bestii, zeităţi care se omorau între ele, aduceau jertfe de tortură, tiranie şi alte practici neplăcute Dumnezeului Celui Bun.

În anul 411 episcopul eretic Augustin pune la cale împreună cu puterea politică un Sinod în Cartagina, care urma să înteţească persecuţiile asupra creştinilor-apostolici. Într-o carte tradusă de catolicii din Blaj, aflăm câteva critici aduse acestor „îndărătnici” care nu doreau să se supună dispoziţiei imperiale şi a episcopilor politici. Iată cum se încearcă manipularea: „Conferinţa avu loc la Cartagina în 411, sub preşedinţia lui Marcellinus, care în numele împăratului dădu dreptul catolicilor(adică oficialilor iudeo-creştini) privitor la toate chestiunile (adică le dă libertatea legală să-i ucidă şi să-i tortureze cum vor ei). Numeroase convertiri au fost rodul conferinţei din Cartagina (convertiri forţate, violente, bazate pe crime şi torturi). Dar turbarea sectarilor (adică „secta” care nu se supune politicii şi noii divinităţi satanice) încăpăţânaţi mai crescu încă. În dieceza de Hipo ei au omorât un preot Restitutus, au scos un ochi şi au tăiat un deget preotului Innocentius”. Aici trebuie să vedem că unii creştini nu mai suportă să fie torturaţi de aceşti iudeo-creştini şi sar în apărarea preoţilor lor torturaţi, şi-i taie degetul unui călău. Ce grosolănie – zice Augustin – cum să îi taie degetul? Dar lor li se cutează să omoare, să ardă, să schingiuiască zece mii de suflete la un loc şi să-i tortureze de mai bine de un secol? Dar, să nu fi fost tot o afirmaţie ireală, doar pentru a-şi argumenta în continuare persecuţiile, în realitate nimeni să nu fi tăiat degetul niciunui popă iudeo-creştin. „Atunci s-au reluat măsurile aspre. O lege din anul 411 merse până a pedepsi cu moartea pe cei ce luau parte la noile conventicule donatiste. Augustin protestă contra străşniciei pedepselor date. El rugă stăruitor să nu se pedepsească cei vinovaţi cu moartea, ci numai să li se ia libertatea”. Practic, aici nu se mai aminteşte că tocmai şi Augustin fusese membru al Sinodului şi semnase actul de condamnare la torturi a celor ce nu se supun politicii. El joacă teatru să pară a fi „dornic de bunătate”, deşi semnătura sa se afla pe însângeratele legi ale păgânescului Sinod. „El recunoaşte totuşi că o represiune cumpătată a fost pentru mulţi un mijloc de întoarcere”[149]. În cele din urmă îşi dă arama pe faţă şi pledează: Nu-i torturaţi; dar, să ştiţi că şi torturile până la urmă sunt eficiente, lăsând la libera lor alegere, ori să-i ucidă, ori să-i tortureze. Crimele şi torturile au continuat, luându-se numeroase decizii crude şi barbare. Dacă, unul, însă, din mii de oameni ucişi, îndrăznea să se apere sau să fugă, era considerat călcător de lege. Dacă ridicai mâna asupra călăului să te aperi, puterea iudeo-creştino hotăra să înteţească şi mai rău crimele. Practic, sărmanii creştini erau prinşi într-un cleşte încins, din care aveau să aleagă: tortura groaznică sau reforma.

După moartea patriarhului criminal Teofil al Alexandriei (15 octombrie 412), urmează pe tronul patriarhal nepotul său, Chiril al Alexandriei (412-444). În acest timp creştinii adevăraţi aduceau mărturii asupra faptului că iudeii şi pseudo-creştinii oficiali, lucrau împreună. Fiica împăratului Arcadie şi a împărătesei criminale Eudoxia, care contribuise la uciderea Sfântului Ioan Gură de Aur, face o diversiune şi alungă din Alexandria toţi evreii, mutându-i într-o altă localitate, tocmai pentru a potoli gura creştinilor apostolici. Episcopul Chiril nu-şi câştigă reputaţia de exemplu. Orestes, prefectul Alexandriei şi o scriitoare pe nume Hypatia spun că ceea ce face Chiril este un teatru de ochii lumii[150]. Chiril se răzbună şi o ucide pe Hypatia[151], arătând că este în continuare un patriarh criminal precum unchiul său, Teofil al Alexandriei, care s-a impus prin frică, cruzime şi tortură. În timpul Sinodului de la Efes, creştinii criticaţi pe nedrept l-au numit pe Chiril „un monstru, născut și educat pentru distrugerea bisericii”[152]. Exemplul vieţii sale era acela de evreu fals îmbrăcat în veşminte creştine. Chiar şi în sinaxarul „bisericii” iudeo-creştine este descrisă fizionomia lui exact ca a unui evreu: „Avea faţa netedă, sprâncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite, obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tâmple”[153]. Oare, trebuia scrisă această trăsătură evreiască în sinaxar? Nu, ci pentru a-şi cunoaşte iudeii, peste secole, cine a subjugat creştinismul.

 

XI.

MANIPULAREA POLITICĂ SE FĂCEA PRIN EPISCOPII IUDAIZAŢI

 

Schimbarea Evangheliilor, a ordinii sărbătorilor şi păgânizarea cultului, au fost făcute cu mâinile episcopilor iudeo-creştini, pentru a impune poporului o şi mai mare supunere. Chiar şi astăzi bisericile iudeo-creştine folosesc minciuna ca subiect principal, învălmăşită în câteva idei care par a fi bune. La urma urmei, nici diavolul când te ispiteşte, nu-ţi recunoaşte acest lucru. Cu privire la schimbarea datelor calendaristice, iată ce aflăm într-un ziar al Patriarhiei Române: : „Iniţial, sărbătoarea bucuriei venirii pe pământ a Mântuitorului, Dumnezeu-Fiul, era unită cu sărbătoarea Botezului din râul Iordan, evenimentele fiind comemorate la 6 ianuarie, sub numele de Epifania Domnului. Mai târziu, la sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătorile au fost separate, Crăciunul fiind ţinut la 25 decembrie, pentru a şterge definitiv din memoria colectivă a creştinilor vechea sărbătoare păgână a Soarelui, ţinută la această dată”[154]. În realitate, scopul nu a fost de a scoate sărbătoarea Naşterii dintr-o zi în care se sărbătorea soarele. Până la urmă Hristos s-a născut ca un „Nou Soare” şi ca un „Nou Adam” pentru mântuirea şi luminarea noastră. Dar, să vedem câte zeităţi sărbătoreau păgânii pe data de 25 decembrie: Horus, Osiris, Attis, Krishna, Zoroaster, Mithra, Prometheus, Heracles, Dionysus, Tammuz, Adonis şi Hermes. Deci, fug de soare să se închine la toate zeităţile antichităţii, arătând că pentru aceşti episcopi, Hristos nu a fost nimic altceva decât un nimeni, un zeu ca şi ceilalţi – mintea iudaică ce neagă orice Sfânt care spune că Dumnezeu este bunătate şi dragoste şi nu un criminal precum „savaot – ialdabaot”. Dacă studiem biografiile acestor zeităţi, toate au fost criminale şi au avut ca scop manipularea şi conducerea maselor de oameni prin frică, pe când creştinii Apostolilor nu au ucis pe nimeni şi nici nu au cinstit o asemenea divinitate luciferică.

După căderea în mâinile episcopilor iudeo-creştini şi instalarea divinităţii brutale şi înfricoşătoare, oamenii au putut fi mai uşor de manipulaţi, devenind pur şi simplu robi, sau slugi, ai puterii politice. Până şi botezul sugerează aceasta: „Se botează robul…”, practic, botezându-l rob şi fără să pronunţe măcar „se botează creştinul Lui Dumnezeu…”. Sinoadele de după secolul al V-lea au „fructificat” progresul. O dată cu adoptarea ereziei montaniste (a monahismului), s-a recurs intens la determinarea acestor foşti bogaţi să-şi vândă averile şi să le dea conducătorilor lor religioşi. După ce erau îndobitociţi[155], acestora li se spuneau pilde cu tâlc de manipulare: „Un bătrân a venit la o apă şi aflând acolo papura, a şezut. Şi smulgând frunze de pe mal, împletea coşniţe şi le dă pe apă. În acest chip se nevoia până când au venit oamenii şi l-au văzut şi atunci s-a sculat şi a plecat. Căci nu pentru trebuinţă lucra, ci pentru osteneala şi liniştea sa”[156]. Această practică trebuiau să o interpreteze ca „nevoinţă”; însă, la capătul râului se afla un om al episcopului, care culegea coşurile şi le vindea în târg, astfel având slugi neplătite[157],[158],[159]. Hristos nu a dat nimănui prostia ca virtute, ci raţiunea şi libertatea conştiinţei, să cunoască, să fie liberi şi nu robii cuiva.

În cuprinsul Noului Testament au fost introduse foarte multe elemente iudaice pentru manipulare. Chiar şi la Sinodul al V-lea ecumenic, adunat la comanda împăratului Iustinian în anul 553, s-a urmărit revizuirea textului biblic şi întărirea principiilor de manipulare. La acelaşi Sinod se impune păstrarea manipulării şi a divinităţii iudaice şi scoaterea cu desăvârşire a tuturor indiciilor, despre locurile unde se aflau cele 10 triburi ale iudeilor (Cronici, cap. 29.), ascunse prin lume. „Zoil, patriarhul Alexandriei, Efrem, patriarhul Antiohiei şi Petru, patriarhul Ierusalimului au cedat şi ei, după o scurtă rezistenţă. Dintre ceilalţi episcopi, cei care au semnat au fost răsplătiţi, iar cei care au refuzat, au fost depuşi din scaun sau au trebuit să se ascundă”[160]. În anul 630 apare islamul. În mod mincinos scriitorii numesc apariţia ca fiind „invazia islamică”, pe când ei nu invadau şi nu veneau de nicăieri, ci acolo stătuse ascunşi. Ei devin o armată bazată pe torturi şi ucideri în masă, în special în părţile Mesopotamiei şi în vecinătate (Irak, Siria, Egipt, etc.), pe vechile ruine ale cetăţilor, unde se păstrau numeroase vestigii rămase de la Sfinţii Apostoli. Acolo şi în Dacia îşi găsise refugiul grupuri foarte mari de creştini apostolici care nu acceptase iudaizarea. O dată cu apariţia islamului, tăinuită de Sinodul al V-lea ecumenic şi pentru care se scosese din Scripturi orice fel de referire la cele 10 triburi israelite, începe cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor Apostolici. Drept dovadă a caracterului „secret” al acestui Sinod Ecumenic iudeo-creştin, stă mărturie neclintită faptul că toate canoanele sale au fost şterse din istorie şi nu se găseşte nici măcar unul în culegerea tuturor canoanelor numită „Pidalionul”.

Un alt aspect al manipulării îl constituie falsificarea timpurie, încă din secolul al IV-lea, a mai multor epistole apostolice. Adaosurile identificate sunt de ordinul sutelor; însă, vom analiza cu mare atenţie doar câteva: „Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri, cu toată frica, nu numai celor buni şi blânzi, ci şi celor urâcioşi. Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru; cap. 2. Vers. 18-19). Este foarte suspect faptul că acestei divinităţi iudaice îi place, încă o dată, ca oamenii să fie chinuiţi. „Căci, ce laudă este dacă, pentru greşeală, primiţi bătaie întru răbdare? Iar dacă, pentru binele făcut, veţi pătimi şi veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu” (I Petru; cap. 2; vers. 20). Acestei divinităţi satanice numite în chip fals „dumnezeu” îi place ca muncitorii să primească bătaie în loc de plata lor, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră, cu nădejdea că va avea parte de roade”  (I Corinteni, cap. 9. Vers. 10). Se vede clar că adaosul a intervenit ulterior, pentru că autorii nu puteau să se contrazică atât de mult, cum au făcut cei de la Niceea cu anularea căsătoriei instituite de însuşi Hristos, ca mai apoi alţii să constate că nu a fost o revelaţie de Sus, ci de jos…

Adaosurile din Noul Testament au o strânsă legătură cu manipularea târzie a bizantinilor: „Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, şi-a vândut ţarina. Şi a dosit din preţ, ştiind şi femeia lui, şi aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o, nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. Şi frică mare i-a cuprins pe toţi care au auzit. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au înfăşurat şi, scoţându-l afară, l-au îngropat. După un răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat şi femeia lui, neştiind ce se întâmplase. Iar Petru a zis către ea: Spune-mi dacă aţi vândut ţarina cu atât? Iar ea a zis: Da, cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v-aţi învoit voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor scoate afară şi pe tine. Şi ea a căzut îndată la picioarele lui Petru şi a murit. Şi intrând tinerii, au găsit-o moartă şi, scoţând-o afară, au îngropat-o lângă bărbatul ei”[161]. În vremea Apostolilor nu se puteau închega comunităţi, pentru că, am mai spus, ei erau prigoniţi şi trăiau în ascuns, nu-şi construiau imperii cu slugi. „Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul. Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi”[162]. În acest capitol constatăm că autorul nu are nimic în comun cu învăţătura Creştină, ci este un manipulator care le spune oamenilor să asculte de boieri, ca şi de însuşi Dumnezeu, bogaţii devenind, treptat, un fel de dumnezei mai mici. Nu putea să scrie Apostolul acest text, pentru că la acea vreme creştinii erau în ilegalitate, practicau creştinismul în ascuns şi nu-şi permiteau să fie boieri cu argaţi. În următorul verset se accentuează erezia comparării Lui Dumnezeu cu un boier mediocru, care slugăreşte oameni nevinovaţi: „Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri cei după trup, cu frică şi cu cutremur, întru curăţia inimii voastre, ca şi de Hristos, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu. Slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului şi nu ca oamenilor”[163].

Hristos nu i-a trimis să facă averi, cum au urmărit episcopii persecutori ai adevăratului creştinism. Domnul le-a zis Sfinţilor Apostoli aşa: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”[164]. Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi” (Ev. Luca; cap. 9; vers. 3). Multora le este mai comodă întrebarea: „dar preoţii din ce să trăiască”? Oare, lor le cade vreo mână, li se rup coastele, li se ascut călcâiele, dacă pun mâna pe muncă? Nicidecum! Sunt atâţi oameni care merg la muncă şi pot participa şi la slujbe. Episcopii, Preoţii, Diaconii, pot avea un loc de muncă şi pot sluji Lui Dumnezeu fără nici o oprelişte. Unii dintre Apostoli erau pescari. Nu ar fi suficient traiul modest, fără lux nici nu se poate mântui şi când pleacă din această lume, atât de scurtă, atât de vremelnică, o să-şi care după el toate mofturile şi avuţiile? Nicidecum! Prinde şi tu peşte precum Apostolii, vinde-l şi ai bani suficienţi pentru un preot; sculptează, pictează, ciopleşte, zideşte, orice, nu-ţi trebuie credincioşi slugi şi nici salariu de la puterea politică pentru a fi preot, căci prin această mită s-a ajuns ca o îngrijorătoare majoritate, să cadă în mâinile iudaizatorilor şi să se închine divinităţii înfricoşătoare, înflăcărate, răuvoitoare şi antihriste.

În tot cuprinsul Evangheliilor şi Epistolelor se găsesc versete introduse intenţionat, ca boierimea iudeo-bizantină să se folosească de ele. Astfel, dintr-o carte lăsată bună, eliberatoare, mântuitoare, plină de dragoste, găseşti un volum despre cum să fii slugă şi să munceşti gratuit pentru episcopi şi puterea politică.

Următoarele versete îi vădeşte ca fiind posesori de demon pe acei episcopi care au falsificat învăţătura Sfintei Evanghelii, după anul 311. Iată una dintre multele demascări: „Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit. Şi îndată Duhul L-a mânat în pustie. Şi a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana” (Ev. Marcu, cap. 1; vers. 11-13). Ispitirea Domnului nu putea să aibă loc niciodată, asta pentru că îndată după Botez, nu s-a dus în nici o pustie, ci la o nuntă: „a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă” (Ev. Ioan; cap. 2; vers. 1-2). Mai mult de atât, logica unei ispite este: stai sau cazi. Ce minte satanică putea să aibă cel ce a conceput acest text? Logica de a rezista sau de a ceda, în cazul celei de-a doua, dacă s-ar fi întâmplat, nu am fi mai avut Sfânta Treime, ci Sfânta Doime? Numai un politician putea să facă o asemenea erezie. Sfântul Apostol Iacob ne lămureşte, zicând: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa” ( Ep. Iacov; cap. 1; vers. 13-14). Deci, Dumnezeu, Duhul Sfânt, nu avea cum să ducă pe nimeni în ispita demonilor şi mai mult de atât, Dumnezeu nu poate să fie ispitit de nimeni şi nici să cadă. În unul dintre versete de mai sus se merge pe ideea că îndată după Botez „l-a mânat duhul în pustie pentru 40 de zile” şi în celălalt verset vedem că nici măcar nu a plecat din localitate, a 3-a zi fiind prezent la o nuntă.

În cadrul acestui cult s-a mers intens pe promovarea ereticilor montanişti (călugării) şi necinstirea familiei, cum am mai vorbit. La Sinodul al VI-lea ecumenic, când încă mai erau episcopi căsătoriţi, pentru a prelua cârma, pe deplin, doar „cei singuri”, s-a dat următorul canon: „Femeia celui ce se ridică la proşederea episcopiei, după învoirea cea între dânşii, mai-nainte despărţindu-se de bărbatul său, după hirotonia episcopiei cea pusă asupra lui, să intre în monastire, care va fi zidită departe de aşezarea episcopului, şi purtarea de grijă de la episcop aibă-o. Iar de se va arăta vrednică, înainteze-se şi la dregătoaria diaconiţei”[165]. Un „Sinod Ecumenic” obligă încă o dată divorţul, după cum a făcut şi Sinodul din Niceea; dar, Sfântul Grigorie episcopul Nissei, a demonstrat că nu-l interesează astfel de erezii anti-creştinism şi s-a căsătorit cu două decenii înainte ca acel canon să fie anulat. Aici vedem că sunt obligaţi să divorţeze. Totuşi, de ce trebuia ca episcopii să rămână singuri? Pentru a instala homosexualitatea la rang de virtute, sau prin calendar, la rang de „cuvioşie”­? Nicidecum, ci pentru faptul că sodomitenii se adună unii pe alţii şi nu poţi să pătrunzi între ei. Astfel, puterea politică îşi asigura neclintitul frâu pe capul robilor.

La tâlcuirea din „Pidalion” a Canonului al 8-lea, găsim următoarele: „Horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care este supus şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta să hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop.”[166]. Tâlcuirea a fost scrisă târziu, pe la sfârşitul primului mileniul; dar, se arată în chip precis că horepiscopii, care, cândva erau episcopi sau întâistătători de Sinod, ajunsese să fie slugile celor singuri, adică a ereticilor montanişti. Trebuie să exclamăm asupra faptului că există două păcate capitale, împotriva firii: a te opune firii sau a-ţi schimba rânduiala firească. În Pidalion găsim şi lucruri mai puţin creştineşti, cum ar fi privilegierea homosexualilor şi pedepsirea familiilor: „Copilul de se va strica de oarecine, nu vine la preoţie. Că deşi acela pentru nevârstnicie nu a păcătuit, dar vasul său s-a rupt, şi spre sfinţita slujbă netrebnic s-a făcut. Iar de a primit scurgerea pe coapse potrivit canonisindu-se, nu se va opri a se ridica la preoţie”[167]. Fireşte, începem cu un canon care se referă la un abuz; însă, călugărul Ioan Pustnicul avea obsesia de a include în majoritatea scrierilor sale subiecte cu tentă sexuală. Este îndoielnică mintea sănătoasă a unui călugăr, care se pretinde feciorelnic, să vorbească numai despre aşa ceva. Iată alte canoane ale aceluiaşi fals sfânt, căruia lumea se închină fără să ştie ce promotor al homosexualităţii a fost: „Cel ce se turbează asupra părţii bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii făcând”[168]. Deci, să fie pedepsit cu 200 de metanii, doar dacă sunt doi bărbaţi; însă, dacă acel călugăr sau mirean va iubi o femeie, iată ce pedeapsă îi dă Ioan „Postnicul”: „Pe preacurvarul după 3 ani îl învrednicim a se cumineca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi câte 250 de metanii în fiecare zi”[169]. Homosexualitatea primeşte 200 de metanii, iar fapta săvârşită după rânduiala firii, deşi fără cununie, este de 250 de metanii. Iată privilegierea subtilă a „celor singuri” în falşii sfinţi pictaţi prin bisericile iudeo-creştine. Aşa au ajuns să le încarce vieţile unor falşi sfinţi cu tot soiul de minuni mincinoase cum ar fi: ghicesc (văzători înainte), zboară peste dealuri, văd zâne şi cai cu aripi, au prevestiri şi alte obiceiuri eretice, în loc să propovăduiască Adevărul bunătăţilor…

Iată şi alte câteva adaosuri în cuprinsul Sfintei Evanghelii, de către aceşti iudeo-creştini, tocmai pentru ca mai apoi, tot mai marii lor, să creeze un alt dumnezeu şi să spună că Hristos nu este bun, creştinii nu sunt buni. Pentru că le-au falsificat ei cărţile? Iată relatările contradictorii despre Învierea Domnului: „Dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt” (Marcu 16, 2). Facem o comparaţie cu Evanghelistul Ioan, care zice: „în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric (Ioan 20, 1). Unii tâlcuitori mincinoşi vor să acopere falsificarea şi susţin că „Apostolii erau ascunşi de frică” şi nu s-au dus la mormânt, de aceea unul ar fi spus că noaptea târziu, iar altul dimineaţa în zori. În realitate tâlcuitorii iudaizaţi mint, pentru că Apostolii au fost prezenţi la mormânt în acea zi: „Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt (Ev. Apostolică Ioan vers. 420; Ev. oficială, iudaizată: Ioan, cap. 20; vers. 3-4). Evenimentul era de o aşa amploare şi importanţă pentru toţi cei 84 de Apostoli, încât nu puteau să-l uite.

Acestea trebuie să le analizăm nu pentru a combate Evangheliile, ci pentru a observa cele mai neobservate detalii, iar printre acestea se numără şi cele ce urmează: „Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt” (Luca 24, 2). „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.” (Matei 28, 2). În prima Evanghelie, când au ajuns ele, piatra era deja răsturnată, în a doua, nu era răsturnată, atunci s-a făcut cutremur şi ele au văzut piatra căzând de la uşa mormântului. În continuare vom vedea cum este detaliată Învierii! Cum putea cineva să uite într-aşa manieră cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii, devreme ce asistaseră la eveniment? Şi de nu ar fi fost toţi, tot ar fi vorbit între ei şi ar fi spus lucrurile exact cum se întâmplase: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat (Matei 28, 9). Deci, ele plecase de la Mormânt, pentru a le vesti celorlalţi cele întâmplate şi li se arată Hristos pe drum. Şi iarăşi facem o altă constatare: „Ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat”. (Luca 24, 4). În această Evanghelie au văzut un Înger şezând la căpătâiul mormântului. Dar, iată ce au văzut în relatarea următoare: „Şi au văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20, 12). Poziţia îngerului putea să fie uitată; dar, numărul îngerilor era imposibil de uitat. Omenirea nu era populat de îngeri şi înaripaţi, zâne şi sirene, încât să vadă îngeri şi să uite câţi erau. În Evanghelia de la Ioan, spune că: „Ea, crezând că este grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica” (Ioan; 20; 15). Aici nu mai era nici un înger, ci era Hristos şi femeile au crezut că este grădinarul. Apoi urmează cel mai halucinant moment: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora”[170]. Vă şi închipuiţi în mintea lui Origen, castrat fiind şi susţinut de puterea politică, să vadă morţii ieşind de prin morminte şi nici un alt scriitor sănătos la cap, să nu observe că s-au golit cimitirele?

Exagerarea textului a împins multă lume să cadă în ateism. Acesta le şi este scopul, ca cele mai multe evenimente să fie prezentate într-o aşa ordine, încât să creeze mai mult respingere decât apropiere. Textul autentic al Sfintei Evanghelii Apostolice nu are deloc acest aspect mincinos. Tocmai din aceste versete, falsificate cu peste 1700 de ani înainte, iudeii caută să tragă oamenii spre ateism. Nu de puţine ori presa a vuit, într-un mod dubios, cu ştiri despre aflarea unor biblii vechi. În mod suspect, nici cele de la Marea Mortă, nici altele, absolut niciuna nu este mai veche de secolul al IV-lea, cele mai vechi fiind cele scrise de Origen. Manuscrisele originale de ce nu se găsesc? Dacă nu am fi citit această istorioară şi nu am fi ştiut cum au fost distruse şi cât de mult au fost persecutaţi creştinii care nu le-au lepădat, poate am fi căzut în deznădejde, zicând că ele nu ar fi existat niciodată. Peste ceva timp asta se va urmări, ca din toate aceste falsificări, oamenii să fie ademeniţi de manipulatori spre o altă divinitate. Deja mulţi încep să-şi dea seama că acel creştinism de demult nu avea cum să fie atât de politic, atât de fals, atât de manipulator al maselor şi în acelaşi timp atât de îndepărtat de Adevărul Lui Hristos.

 

ÎNCHEIERE

 

Creştinismul Apostolic a reuşit să supravieţuiască atât persecuţiilor împăraţilor din Bizanţi, iudeo-creştini, cât şi cruzimii islamice care s-a năpustit asupra ţinuturilor Mesopotamiei, unde se aflau retraşi un număr foarte mare de creştini. La Începutul secolului al V-lea, înainte de începerea persecuţiilor împăratului Onoriu, ajutat de Augustin şi Marcelin, episcopii apostolici erau în număr de 410, conform ultimei menţiuni istorice a lor, la Sinodul întrunit în localitatea Bagai. După secolul al VII-lea toate arhivele, scrierile şi documentele au fost distruse şi s-au păstrat, intenţionat, doar criticile ce li se aducea de către clericii iudaizați. Dar, creștinismul nu se sfârșește niciodată, după cum spune Mântuitorul: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Ev. Luca, cap. 19, vers. 40).

În Dacia, creştinismul Apostolic a reuşit să rămână neschimbat şi vertical în faţa tuturor persecuţiilor, prin darul iubirii adevărului cu care-i înzestrase Sfântul Ierarh Audius şi ceilalţi episcopi şi preoţi care au propovăduit în aceste meleaguri. Creștinii Apostolici sunt întâlniţi în Dacia şi în preajma anului 1000-1200; însă, datorită arderii documentelor, cronologia celor 1700 de ani este foarte săracă în amănunte şi nume de episcopi sau de creştini. Printre ultimii creştini următori ai Sfântului Audius, a fost și un părinte cunoscut sub numele de „Dionisie Torcătorul” care a locuit în secolul al IX-lea pe meleagurile Buzăului unde-şi găsise refugiu creştinii Lui Hristos, fugind din calea persecuţiilor lui Alexandru Sever, apoi ale iudeo-arianului Constantin cel Mare, ale lui Teodosie şi ale altor împăraţi cotropitori din Bizanţ. În secolul al XX-lea nu a mai fost făcută nici o menţiune a creştinilor din aceste locuri, fie din cauza persecuţiilor comunismului, fie din cauza distrugerii istoriei de către cultele mai mult politice decât creștine.

Aflându-le istoria atât de bogată, atât de încărcată în argumente şi atât de truditoare pentru păstrarea adevărului, într-o vreme în care oamenii se complăceau oricărei porunci date de puterea politică, după 7 ani de preoţie în Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, condusă de Mitropolitul Damaschin, mi-am găsit răspunsuri la foarte multe întrebări. Orice preot îşi adresează întrebări, când vine vorba de falsificarea de care dă dovadă Noul Testament; însă, nu sunt mulţi cei ce îndrăznesc să caute şi să descopere istoria. Mulţi se ascund în spatele afirmaţiei „biblioteca Vaticanului ascunde secretele”. În realitate, istoria adevărată se poate descoperi tocmai din cărţile aflate la vedere, citite cu extrem de multă atenție, cu conștiința eliberată și mintea nemanipulată. Cele mai cutremurătoare adevăruri sunt ascunse exact acolo unde nimeni nu se aşteaptă, în cărţile pe care le deţine acasă fiecare creştin.

După ce am început să descopăr, ascunse bine prin diferite cărţi aparent neinteresante, tocmai din bibliotecile Bisericilor Ortodoxe, m-am regăsit în întoarcerea înapoi la acest frumos şi dumnezeiesc creştinism al Sfinţilor Apostoli şi nu al iudaizaţilor, sau al montaniştilor manipulatori. Creştinismul nu a fost o formă de manipulare, ci s-a luptat din răsputeri să fie falsificat şi transformat într-o uriaşă maşinărie de stors bani, de îndobitocit minţi şi de falsificat adevărul. A urmat ca apoi să caut dacă a rămas vreo urmă a acestor creştini, măcar în vreo ţară îndepărtată. Am găsit un cult asirian; însă, istoria lor este strâns legată de a noastră, până pe la anul 1800. Şi aceştia au fost ademeniţi spre iudaizare, incluzând divinizarea excesivă a lui Moise, a evreilor şi chiar renunţând la ceea ce fusese odinioară. Atunci, dacă n-au mai vrut să păstreze adevărul, ci să-l complice, înseamnă că Dumnezeu aşa vrea ca din nou, creştinismul să renască din Dacia. La începutul Vechiului Testament spune că primul râu din ţara lui Adam era Fisonul, care se afla în ţara Havila, adică Valahia de mai târziu (Facere, cap. 2; vers. 11). Ca mai apoi pietrele sumeriene să descrie că originile acestui popor antic erau din Dacia, România de astăzi. Vedem că şi în anul 257 d.Hr. şi în vremea lui Constantin cel Mare, creştinii sumerieni pleacă din Mesopotamia în Dacia, în munţii Buzăului. De ce tocmai aici? De ce au plecat urmaşii lui Adam din Dacia în Mesopotamia, între râurile Tigru şi Eufrat (Facere, cap. 2; vers. 14)? De ce este menționată Havila (Valahia) şi râul Fison (Facere, cap 2, vers. 11), chiar înaintea tuturor celorlalte râuri? Ca mai apoi să fie studiate intens pietrele sumeriene şi acest popor să spună clar că au plecat din Europa? Şi în cele din urmă, de ce când a început perioada prigoanei lui Alexandru Sever şi mai apoi a lui Constantin cel mare, aceşti urmaşi ai sumerienilor, creştini autentici, se întorc tocmai în ţara noastră? Răspunsurile acestor întrebări le vom descoperi doar prin revenind la ceea ce este al nostru, al Creştinilor Lui Hristos.

După exprimarea convingerilor mele faţă de creştinismul Apostolic, Mitropolitul Damaschin, probabil dându-şi seama că adevărul trebuie să iasă la iveală, nu a condamnat cu absolut nimic descoperirile. A urmat traducerea Liturghiei Sfântului Apostol Petru, scrisă de însuşi Apostolul Lui Hristos pe tăbliţe metalice, care se păstrează în 4 biblioteci din lume: Antiohia, Atena, Roma şi Sankt Petersburg. Întrucât nu s-a putut găsi nici un episcop sau horepiscop, care să fi rămas din vechiul creştinism, deşi nu ne despart nici măcar două secole. Neavând alternativă, am optat pentru a primi hirotonia de horepiscop, printr-o iconomie (cauză excepţională), de la unul dintre episcopii hirotoniţi de acest Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (R.O.C.O.R.), Sinod care la anul 1921 primise autocefalia tuturor Patriarhiilor Ortodoxe de la acea vreme. În anul 2010 fusesem hirotonit (din nou) în toate treptele clericale, până la preot, pentru că Sinodul nu recunoştea hirotoniile altor confesiuni religioase, fie de la cele cu calendarul nou, fie provenite de la structuri fără nici un fel de mărturisire (eclesiologie) câtuşi de puţin apropiată de adevăr. Iudeo-creştinii au format tot felul de ispitiri diavoleşti faţă de hirotonii, că ele nu trebuie repetate. Bineînţeles, dar doar dacă sunt Hirotonii săvârşite de episcop care are la rândul lui o cronologie certă a succesiunii Apostolice şi nu este eretic. Este cunoscut faptul că orice erezie este socotită Împotriva Sfântului Duh. Şi dacă aceştia sunt eretici, cum să lucreze Duhul Sfânt prin acele hirotonii? Nu se poate repeta hirotonia aceluia care a fost hirotonit de episcopii, sau a episcopilor caterisiţi care sub schismă hirotonesc. Hirotoniile de sub schismă (fără modificări dogmatice), nu se pot repeta, aplicându-se iconomia primirii, pentru că fusese hirotoniţi odinioară; însă, de la cultele care cu ştiinţă sunt eretice, pentru manipularea lumii şi progresele propriului personal, care nu au succesiune Apostolică, hirotonia nu poate fi acceptată şi nici iconomisită, pentru că nimic n-a primit acel episcop şi tot nimic i-a dat hirotonitului său. În ambele cazuri, se primesc prin Mirungerea mirenilor sau a clericilor; fără numai dacă botezul nu este în trei afundări, închipuind „Naşterea şi Renaşterea”, precum pruncul creşte în apa pântecului matern, asemenea unui peşte. Tot aşa şi Botezul, este renaşterea creştinească şi nu doar o simplă binecuvântare.  Acest Sinod era format din 21 de episcopi plecaţi din Rusia din cauza persecuţiilor ateisto-bolşevice. Foarte mulţi dintre ei au fost martirizaţi (aproximativ 500.000 de creştini preoţi şi episcopi); însă, o parte au reuşit să fugă în Serbia, apoi în Germania şi în cele din urmă refugiindu-se în America.

Mitropoliţii Sinodului au fost: Antonie Krapoviţchi (1865-1925), Anastasie Gribanovschi (1863-1936), Filaret Voznesenschi (1903-1985 şi Vitalie Ustinov (1910-2006). În anul 2001 o parte a Sinodului ROCOR aderă la erezia ecumenismului şi optează pentru unirea cu Patriarhia Moscovei. Mitropolitul Vitalie, Arhiepiscopul Varnava şi Arhiepiscopul Lazăr refuză cu demnitate acceptarea ereziei, urmând să fie persecutaţi până la sfârşitul vieţii. PS. Vitalie şi PS. Varnava îl hirotonesc pe episcopul Serghie, apoi pe episcopii: Bartolomeu, Antonie şi Victor. În 2006 episcopii Victor şi Antonie îl hirotonesc pe episcopul Damaschin, secretarul Mitropolitului Vitalie. La 23 septembrie 2006 PS. Vitalie a trecut la cele veşnice, rămânând doar cei 3 episcopi. Ultimele sale predici s-au axat pe demascarea influenţelor iudaice din conducerea actualelor culte „pseudo-ortodoxe”. În anul 2007 cei 3 episcopi îl hirotonesc pe episcopul Ioan. În 2010 sunt hirotoniţi episcopii Mihail (decedat în 2016) şi Serafim, de la care, Duminică, 11 noiembrie 2017, am primit hirotonia întru horepiscop, la Sfânta Liturghie a Sfântului Apostol Petru. Iconomia acceptării se datorează cuvântul Mitropolitului Damaschin, care a specificat că, nu poate nega hirotonia, pentru că deşi nu mai este membru în Sinod, odinioară fusese hirotonit de aceştia. Cu toate acestea, a fost vorba despre o iconomie, neavând alternativa Creştinilor Apostolici din Dacia, de la care nu a mai rămas nici un episcop în viaţă, pentru a evita iconomiile. Horepiscopia Sumeriană Creştin Ortodoxă Apostolească din România a fost reînfiinţată la data de 29 noiembrie 2017, la împlinirea a 1760 de ai de la revenirea creştinilor sumerieni, în Sfânta Ţară Dacia, Ţara Adevăratului Dumnezeu, de unde plecase, odinioară, strămoşii lor, împreună cu Adam cel Vechi şi revenind înapoi, acasă, cu Adam cel Nou, Domnul Hristos, luminarea minţilor, dezrobirea sufletelor, întărirea cugetelor şi mântuirea sufletelor noastre. Amin!

[1] Extinderea creștinismului în primele trei secole . Williams & Norgate. p. 293.

[2] Viaţa Sf. Ap. Matia; Doxologia; 21 mai 2012.

[3] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; „Sf. Ap. şi Ev. Luca”; 18.X.2013.

[4] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române: „Casa Sfintei Fecioare Maria din Efes” 15 august 2014.

[5] Calendar Ortodox cu Sinaxar; 2017, Ep. Siluan de la Roma, Italia.

[6] Faptele Apostolilor; cap. 3. Vers 8-10.

[7] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române, „Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc” 6 mart. 2010.

[8] Ieşirea (Exodul), cap. 1, vers. 15, 16.

[9] Ev. Matei, cap 2, vers. 16-18.

[10] I Corinteni; cap. 7; vers. 7.

[11] Ev. Matei; Cap. 19; vers. 12.

[12] Ev. Marcu; cap. 7; vers. 8-13.

[13] Ev. Marcu; cap. 7; vers. 21.

[14] Matei; cap. 10; vers. 21-22.

[15] Nu aparţin autorilor numiţi. În cazul de faţă, nu aparţin, cu probe concrete, nici Apostolilor şi nici Ucenicilor.

[16] Romani; cap. 7; vers. 4.

[17] Facere; cap. 4; vers. 25.

[18] Facere; cap. 20; vers. 1-18.

[19] Facere; cap. 29; vers. 10-14.

[20] I Regi, cap. 4, vers. 4.

[21] Sf. Ap. Iacov; cap. 1; vers. 13-14.

[22] Ieremia; cap. 6; vers. 20.

[23] Isaia; cap. 1; vers. 11.

[24] Isaia; cap. 14; vers. 21.

[25] Ev. Marcu, cap. 14, vers. 70-72.

[26] Ev. Marcu, cap. 8; vers. 33

[27] „Contra Celsus, Book II, Chapter XXVII”

[28] Ibidem; cap. XXVII, part. II; MISQUOTING JESUS; Harper San Francisco. pag. 52. ISBN 9780060738174

[29] Istoria Bisericii creștine, vol. 2, pag. 69, Schaff, Philip.

[30] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 14;  Eusebiu de Cezareea scrieri part. II, pag. 32.

[31] Augustin; Mărturisiri, Epistola 93.

[32] „Observatorul” din Beiuş, anul III – 1930, nr. 4-5-6; Papa Piu al XI-lea. Despre Augustin, Pag. 257-258.

[33] Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) vol. 2-9.

[34] Optatus(Episcopul Mileve), Mark J. Edwards, Optatus, pag. 20, Liverpool University Press, 1997.

[35] Edward L. Smither, Istorie şi Teologie (James Clarke & Co, 25 septembrie 2014).

[36] Frend, WHC (1952), The Donatist Church: A Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9; pag. 156.

[37] Frend, WHC (1952), Biserica Donatistă: o mișcare de protest în Africa de Nord a Romaniei , Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161, p. 62; din scrisorile lui Constantin conservate de Optatus.

[38] Prooloagele, vol. II, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, tipărit la Bacău în 1999, pag. 891/jos; 10 iulie.

[39] „Sinaxarul Sfinţilor de Pretutindeni”, Ep. Galaction al Teleormanului, edit. Valerian şi Iustina; editura Platytera, 2010.

[40] 1819-1893, Schaff. Philip, 2 Vol. 04 The Anti-Manichaean And Anti-Donatist Writings, pag. 469 punctul 4.

[41] Ibidem, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161.

[42] Sinodul din Niceea a avut mai multe sesiuni sinodale şi s-a desfăşurat pe parcursul anilor 235 şi 326.

[43] PSB vol. 44, Teodoret episcopul Cirului „Istoria Bisericească” pag. 73, al. 1.

[44] „Sinaxarul Sfinţilor de Pretutindeni” Ed. 2010 – 4/17 februarie – ibidem;

[45] „Der Neue Pauly, Stuttgardiae” 1999; c. 442.

[46] „Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre”, Ioan Bota, pag. 20.

[47] „Istoria Bizanțului” de Paul Lemerle şi Bogdan Mateciuc, pag. 7.

[48] Ibidem „Istoria Bizanţului” pag. 7.

[49] Migne, J.P., ed. Eusebiou tou Pamphilou, episkopou tes en Palaistine Kaisareias ta euriskomena panta (in Greacă). Patrologia Greacă 19–24, 1857.

[50] I Corinteni; cap. 9; vers. 5-6.

[51] I Timotei; cap. 3; vers. 2-5.

[52] I Corinteni; cap. 9; vers. 5-6.

[53] Mansi, cap. 9 pag. 284.

[54] „De Viris Ilustribus” cap. 12.

[55] „Pidalionul”, Veniamin Costachi, 1944, canonul 8 al Sin. II. din Niceea.

[56] Epistola către Romani, cap. 16, vers. 21.

[57] Epistola către Romani, cap. 16, vers. 10.

[58] Epistola către Filipeni, cap. 4, vers. 3.

[59] „Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni” Ep. Galaction al Teleormanului, editura „Cartea Ortodoxă” 2010, pag. 34, vol 2.

[60] Ibidem, S.S.P. Ep. Galaction, 2010, luna mai, pag. 169, vol. 1.

[61] Epistola către Romani, cap. 16, vers. 7.

[62] Vieţile Sfinţilor de peste tot anul” Ep. Galaction al Teleormanului, editura „B.O. Alexandria”, pag. 385-386.

[63] „Istoria Literaturii Patristice”, Daniel Ion.

[64] Isaia, cap. 6, vers. 4.

[65] Viaţa şi învăţăturile S.I. Nichifor, Petroniu Tănase, Muntele Athos, 23 decembrie 1986, cap. 1.

[66] Ibidem, cap. 3 – „Undelemnul candelei”, Petroniu Tănase, 1986.

[67] Viaţa şi învăţăturile S.I. Nifon”, Eftimie, episcopul Romanului şi Huşilor editura E.R.H. 1993, Pag. 22.

[68] Ibidem, pag. 100.

[69] Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB) vol. 44, Teodoret episcopul Cirului, „Istoria Bisericească” pag. 66, cap. 21, al. 1-2.

[70] F. Augustin, part. 2, Scrisoarea  134.

[71] Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174

[72] „Pidalion” 1844, V. Costachi, Can. 1 Ap. pag. 23.

[73] II Timotei, cap. 1. Vers. 6-7

[74] Denumirea vine de la valeţii romani care slugăreau boierii.

[75] Ibidem, Pidalion 1844, can. 7 ap.

[76] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[77] Creştinismul în munţii Buzăului”- ţara Luanei; Diana Gavrilă.

[78] „„Vă îmbrăţişez în Domnul eu, Tertius, care am scris epistola” (Romani, cap. 16; vers. 22).

[79] PSB. Vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 165.

[80] Grota „Fundul Peşterii” are o vechime de 12.000 de ani.

[81] Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174.

[82] „Patericul Românesc” Ioanichie Bălan, 1990; pag. 22.

[83] „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” vol. 1, pag. 133.

[84] Patrologia graeca, vol. 32; Rev. Ortodoxia, an. 31, 1979, nr. 1, p. 146-150.

[85] Patericul Românesc, pag. 23-24.

[86] Ibidem, pag. 63, rândul 5.

[87] Actele Martirice, 1982, pag. 312.

[88] „I.B.O.” (ibidem) vol. 1, pag. 99.

[89] Începuturile vieţii monahale în Transilvania DUMITRU COBZARU, Pag. 71; Tabor nr. 9, decembrie 2011

[90] Prof. I. Rămureanu „Sf. Vasile cel mare şi creştinismul nord-dunărean” – 1990, pag. 378-398.

[91] „Vieţile Sfinţilor de peste tot anul” Ed. BOR-Alexandria 2003, pag. 229.

[92] „Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni” Ep. Galaction al Teleormanului, editura „Cartea Ortodoxă” 2010, pag. 40, vol. 2.

[93] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; 31.12.2014; Sfântul Vasile cel mare.

[94] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în dacia lui Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.

[95] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017.

[96] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017.

[97] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în dacia lui Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.

[98] Fontes Historiae Dacoromanae II, greacă/română; pag. 595; Bucureşti, 1970.

[99] PSB. vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 204-205, Carta a 5-a, cap. 5.

[100] Epifanie de Salamina „Panarion” Cartea III; 70, 9.

[101] Părinții Nicene și Post-Nicene, Part. III, Vol. 3, 1892, cap. 31.

[102] „Lucrări la conf. int. desfășurată la Univ. din Zaragoza”, 30 septembrie – 2005. p. 135-136. ISBN 90-04-17904-6.

[103] „„Cerul straniu” din Bozioru, fenomen unic în lume. Claritatea culorilor cerului din Munţii Buzăului contrariază oamenii de ştiinţă”, autor Iulian Bunilă, Ziarul „Adevărul” de Buzău, 27 februarie 2015.

[104] Ziarul „Adevărul” de Buzău: „Cerul straniu” din Bozioru, fenomen unic în lume” Iulian Bunila, 27 februarie 2015.

[105] Ziarul „Adevărul” de Buzău, art. Iulian Bunilă, 7 ianuarie 2015; a se vedea şi presa vremii.

[106] „Jurnalul Campus TV”, „Moarte suspectă la aşezările rupestre”, interv. primar Valentin Grigore, 28 iulie 2014.

[107] Ziarul de Constanţa – Cum arată biserica rupestră din Colţi, devastată de incendiu” Alexandru Vlădescu, 4 dec. 2016.

[108] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române, din 22 mai 2009.

[109] Bennett, William H. Introducere în limba gotică , 1980, pag 23 şi se traduce „Lupuşorul”.

[110] PSB, vol. 44; Teodoret din Cir, Istoria Bisericească, pag. 198, cart. A IV-a, cap. 37, al. 2.

[111] ,,Istoria Sf. Ioan Gură de Aur”, Ed. Pelerinul român, Oradea, diac. Gheorghe Băbuț, 2003, pag. 476.

[112] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române: „Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc” 6 martie 2010.

[113] „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” Vol. 53.

[114] „Sinaxarul Sfinţilor de pretutindeni” Ep. Galaction al Teleormanului, editura „Cartea Ortodoxă” 2010, pag. 181.

[115] Fontes Historiae Dacoromanae II, greacă/română; pag. 595; Bucureşti, 1970.

[116] PSB. vol. 44, Teodoret din Cir, pag. 166, cap. 11.

[117] Scrisoare către Patriciu din Edessa, P.O. 30, Paris, 1963 apud Guillaumont A., art. Mesalieni, col. 1074.

[118] Scrisoarea către împ. Teodosie; PSB. Vol. 53; pag. 186; fragment din al. 1.

[119] Ibidem; aliniatul 3.

[120] Cuvânt înainte al Patriarhului Teoctist; pag. 6; PSB. Vol. 53.

[121] Scrisoarea a III-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 35.

[122] Scrisoarea a IV-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 36.

[123] Vieţile Sf. de peste tot anul; Episcop Galaction al Teleormanului; Ed. BOR Alexandria 2003, pag. 442/jos.

[124] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Reabilitarea Sf. Ioan Gură de Aur; Dragoş Boicu, 6 februarie 2016.

[125] Ziarul „Lumina”, 6 februarie 2016.

[126] Limonariul; cap. 128; Viaţa lui Adelfios, Episcopul Aravesei şi despre Fericitul Ioan Hrisostom”.

[127] „Limonariul”; cap. 128; ultima parte.

[128] PSB. Vol. 44; Teodoret episcopul Cirului, pag. 166.

[129] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[130] Dacia Magazin, nr. 91-92, anul X, iulie-august, pag. 53, anul 2013.

[131] P.S.B. Vol. 44, Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 237-241, cap. 30-34.

[132] Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur, Guerin, pag. 476.

[133] Începuturile vieţii monahale în Transilvania DUMITRU COBZARU, Pag. 71; Tabor nr. 9, decembrie 2011.

[134] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur; omilie a Vi-a; Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur.

[135] PSB. Vol. 44; Istoria Bisericească, pag. 238, cap. 32.

[136] Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur, Guerin, pag. 476

[137] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc, 6 martie 2010, autor: Dumitru Manolache.

[138] Viața armeană Marutha de Mafickat , Ralph Marcus, Revista Teologică Harvard , Voi. 25, nr. 1 (ianuarie 1932), 47.

[139] În timpul Vohodului (ieşirii)cu Sfintele Daruri.

[140] Psalmul 50, vers. 19-20.

[141] Din Pidalion; Vasile cel Mare; canonul 1.

[142] „Le sang des Cathares”, Presses Pocket, 1976.

[143] „Ziarul Lumina” al Patriarhiei Române, Art. „Reabilitarea post-mortem a Sf. Ioan gură de aur” 6 febr. 2016.

[144] Ibidem „Lumina”, Patriarhia Rom. 6 martie 2016.

[145] Ibidem; cap. 128; ultima parte.

[146] Aceasta este singura datare.

[147] Omilia I – împotriva evreilor; cap. 4, al. 5.

[148] Ev. Ioan cap. 8, vers. 40 şi 44.

[149] „Observatorul” din Beiuş, anul III – 1930, nr. 4-5-6; Papa Piu al XI-lea. Despre Augustin, Pag. 257-258.

[150] John Anthony McGuckin pagina 12.

[151] Otto Bardenhewer, Geschichte, pag. 24

[152] Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, pag. 47.

[153] Vieţile Sfinţilor, Episcop Galaction al Teleormanului, Ed. BOR-Alexandria 2003, pag. 230, col. 2, al. 3.

[154] Ziarul „Lumina” al BOR, din 21 decembrie 2007 „Istoria celei mai vechi sărbători creştine”.

[155] Patericul egiptean; despre avva Ahilla, al. 3.

[156] Patericul egiptean; cap. 16; al. 12.

[157] Patericul egiptean; cap. 7; al. 8.

[158] Patericul egiptean; cap. 12; al. 34.

[159] Patericul egiptean; despre avva Arsenie; al. 14, 15.

[160] Liberatus din Cartagina, Brev., 24; Facundus de Hermiana, Def., II, 3 și Cont. Moc.

[161] Faptele Apostolilor; cap. 5; vers. 1-10

[162] Coloseni; cap. 3; vers. 22-24.

[163] Efeseni; cap. 6; vers. 5-7

[164] Ev. Marcu; cap. 16; vers. 15.

[165] Sinodul VI Ecumenic; canonul 48.

[166] Pidalion 1844; Tâlcuire Can. 8 Sin. Niceea, 325.

[167] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 19

[168] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 18

[169] Pidalion; Ioan Postnicul; canonul 13

[170] Ev. Matei; cap. 27; vers. 52-53

INTRODUCERE

 

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: