ISTORIA BISERICII SUMERIENE CREȘTIN-ORTODOXE-APOSTOLICE (Hs. – Sec. VI).

INTRODUCERE

Creştinismul apare în părţile fostului Sumer (Mesopotamia sau Siria de astăzi). Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar textul Evangheliei atribuită Sfântului Apostol Matei, unde este prezentată renumita „pescuire minunată”, de la care încep cele mai mari suspiciuni asupra originilor creştinismului: În Israel sau în Sumer, pe vechile ruine mesopotamiene unde a trăit odinioară strămoşul Adam? Iată ce găsim în textul Evangheliei: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Ev. Matei; cap. 4; vers. 17-24). Aici, vorbeşte foarte clar despre Siria; însă, intervenindu-se asupra textului în favoarea iudeilor, s-a minimizat faptul că primii Apostoli au fost adunaţi din fosta Mesopotamie şi nu din Israel.

Contradicţiile biblice pe care le-am dezbătut mai complex în lucrarea „Sumero-Creştinii-Apostolici”, continuă că alte descoperiri uluitoare asupra istoriei creştinismului. În această lucrare am vorbit despre faptul că Irod, menţionat în diferite texte biblice era mort de jumătate de deceniu la naşterea Lui Hristos, locul său fiind luat de fiul său, Arhelau. Întrucât recensămintele se făceau numai la începutul unei dinastii. Irod devine guvernator în anul 37 î.Hr., ceea ce ar schimba total biografia Mântuitorului conform unor false intervenţii asupra textului Biblic, Acesta având vârsta de 70 de ani la răstignire, dacă s-ar fi născut la recensământul respectiv. Irod moare cu 4 ani înainte de Hristos şi este urmat de Arhelau, fiul său. Acesta nu mai are nici un motiv să facă un nou recensământ pentru că moşteneşte conducerea direct de la tatăl său. Următorul recensământ, care şochează teologii; însă, de frică, nu au curajul să vorbească public, are loc în anul 6 d.Hr şi este menţionat de în Evanghelie de către Apostolul Luca: „Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David” (Ev. Luca; cap. 2; vers. 2-4). Domnia prezentată de Apostolul Luca este singura care coincide cu biografia Mântuitorului, chiar dacă i-ar scurta viaţa pământească cu 6 ani; însă, este mai aproape de adevăr decât vârsta de 70 de ani, cât ar fi avut dacă se năştea în anul 37 î.Hr. la recensământul lui Irod.

Recensămintele se făceau în Damasc, unde îşi avea guvernul Quirinius. În textul de mai sus vedem că se forţează ochiul cititorului amintind de o notorietate de ori „dar să ştiţi, să nu uitaţi, el era evreu din neamul lui David”… De ce ar fi trebuit să spună acest lucru? Ar fi fost vreun loc de interpretare că Hristos nu era evreu şi nici nu se trăgea din neamul lui David? Contradicţia textului, asupra căruia s-a intervenit de nenumărate ori, coincide cu ceea ce am citat mai sus, din Evanghelia atribuită Sfântului Apostol Matei, care spune că, deşi doar ce ieşise la propovăduire, totuşi, dacă ar fi vieţuit în Israel, el spune că: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe,” (Ev. Matei; cap. 4; vers. 17-24). De ce să afle întâi mesopotamienii de Hristos, înaintea evreilor din Israel? Misterul se adânceşte şi mai mult datorită faptului că cele 4 evanghelii nu aduc nici un fel de mărturie despre viaţa şi activitatea sa de până la vârsta de 12 ani. O altă mărturie o aduce chiar biografia acestui guvernator Qurinius, care ne spune că a guvernat Siria până în anul 12 d.Hr. Coincidenţa izbitoare dintre apariţia publică pentru prima dată a Mântuitorului, la 12 ani, coincidenţa naşterii sale la recensământul lui Quirinius, faptul că el nici nu începuse să propovăduiască şi Matei susţine că cei din Siria deja ştiau de El şi îl căutau, iar primii 12 Apostoli au fost „pescuiţi” din părţile Siriei şi nu ale Israelului. Aici intervine şi faptul că Iosif din Nazaret nu avea cum să fie originar din această localitate, întrucât toţi fii săi, Iacob, cel mai mare, Iosif şi Simon-Petru cel mai mic, erau originari din Damasc. Mai târziu, după Învierea Domnului, Petru avea să întemeieze Biserica Antiohiei; însă, puterea politică l-a asemănat şi egalizat cu Apostolul Pavel, ca cititorul să nu mai fie curios să caute altă Biserică înfiinţată de Petru, decât cea a Romei, pe când el n-a ajuns niciodată la Roma şi nici nu i-a cunoscut vreodată pe propovăduitorii creştini-romani.

În afară de cei 12 Apostoli, în Mesopotamia mai erau născuţi şi o mare parte dintre cei 70 (sau 72) de Ucenici, precum: Tadeu, originar din Edessa mesopotamiană[1], care era unul dintre fiii lui Iosif din prima căsătorie; Matia, care a predicat în Etiopia, tot în fosta Mesopotamie[2], unii scriitori încearcă să-i forţeze biografia să-l arate ca un al II-lea predicator în Israel, după ce evreii l-au omorât pe Sf. Ap. Iacob, care era tot mesopotamian la origine, însă, după ce a predicat în Mesopotamia – Siria, Etiopia şi Capadocia, ar fi fost ucis de evrei în Israel. Totuşi, cei ce afirmă acest lucru, nu aduc nici un fel de argument, anul decesului acestui Apostol fiind necunoscut cu desăvârşire. Dacă anul nu se cunoaşte, atunci cum ar preconiza ţara în care a murit? Alţi Apostoli sumerieni: Aristarh din Apamea; Luca era din Antiohia siriană[3]; Ioan Evanghelistul de asemenea nu are o biografie precisă; mai mult de atât, în textul Evangheliei sale, apărute mult mai târziu, se prezintă diferite regiuni geografice care nu se află în Israel şi unele versete, mai exact din capitolul III sunt imposibile de tradus în limba ebraică. Indiciile arată că Ioan nu a văzut niciodată Israelul. Dincolo de acest amănunt, el a propovăduit în ultimii ani ai vieţii sale în Efes, locul unde se afla casa Maicii Domnului şi unde trecuse la Domnul. Dacă mărturiile vorbesc despre decesul Ei în Efes, în Mesopotamia, atunci, ce justificare are cel de-al doilea mormânt de la Ierusalim? Este prea clar: pelerinaje=venituri în plus pentru stat.

Sfântul Apostol Barnaba a predicat tot în părţile Sumerului. El este cel care-l duce pe Pavel la Apostoli, în Damasc, să-l Boteze: „Iar Barnaba, luându-l pe el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum a văzut pe cale pe Domnul şi că El i-a vorbit lui şi cum a propovăduit la Damasc, cu îndrăzneală în numele lui Iisus” Faptele Ap; cap. 9; vers. 27).

Despre Apostolul Pavel, aflăm două controverse în Noul Testament, care vădesc încă o dată falsificarea textului. Iată-le: „Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor; cap. 9; vers. 3-4). Mai departe scrie că: „Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l de mână, l-au dus în Damasc” (ibidem; vers. 8). Aici urmează să fie botezat şi îşi recapătă vederea. În epistola către Galateni scrie: „Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus in Arabia si m-am întors iarăşi la Damasc” Ep. Galateni; cap. 1; vers. 17). Pentru ce să se suie la Apostolii din Israel, dinainte de el, dacă toţi erau în Damascul sirian? La acea vreme în Israel era doar un singur Apostol, anume Iacob.

Sfinţii Apostoli Bartolomeu şi Filip propovăduiesc prima dată în fostul Sumer. Moaştele Sfântului Bartolomeu au fost descoperite în Mesopotamia, mutate ulterior în alte locuri, apoi readuse înapoi şi în cele din urmă luate de romani şi aruncate în mare, apoi „recuperate” şi aşezate într-o biserică italiană[4].

Iată ce relatează cartea intitulată „Faptele Apostolilor”, care, din nou ne aduce o mărturie cutremurătoare: „Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi”[5]. Din aceste versete, descoperim că primele dialecte vorbite de Apostoli, după Pogorârea Sfântului Duh, au fost în cele sumeriene/mesopotamiene. De ce oare au vorbit prima dată aceste limbi, devreme ce în Israel nu existau sumerieni? De ce spune prima dată Apostolul Luca, presupus autor al cărţii, că auzim noi fiecare limba noastră? Se vede clar că asupra textului s-a intervenit şi ulterior au adăugat şi limbile din „Iudeea şi în Capadocia”… Pentru ce ar fi trebuit ca Darurile Duhului Sfânt, printre care și vorbirea în dialecte şi limbi necunoscute de ei până atunci, să le dea „darul de a vorbi în limba iudaică”­, dacă se insistă pe ideea că ei erau iudeu? Exprimarea ar fi ca şi cum unui român i s-ar da darul de a vorbi într-o limbă străină şi să o menţioneze că este română, dacă el o vorbea deja.

O altă controversă neamintită în a II-a parte a lucrării trecute, este revenirea Apostolului Pavel în Siria sumeriană: „Iar Pavel, după ce a stat încă multe zile în Corint, şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat cu corabia în Siria, împreună cu Priscila şi cu Acvila, care şi-a tuns capul la Chenhrea, căci făcuse o făgăduinţă. Şi au sosit la Efes şi pe aceia i-a lăsat acolo, iar el, intrând în sinagogă, discuta cu iudeii” (Faptele Apostolilor; cap. 18: vers. 18-19). Aceeaşi asemănare a numerelor de versete indică o altă semnătură a falsificatorilor. Dacă Pavel a mers în Siria, aici locuiau sirieni, nicidecum iudei; scopul lui era de a propovădui creştinilor şi în cel mai rău caz, acolo nu se aflau iudei! Mai mult de atât, Apostolul Priscila nu avea cum să facă o făgăduinţă prin raderea capului, care era practică păgână, devreme ce el era creştin al Lui Hristos şi în cele din urmă, în Efes nu erau sinagogi evreieşti.

Altă controversă arată că autorii cărţii intitulate „Faptele Apostolilor” printre care se presupune a fi şi Luca, nu cunoşteau deloc practicile evreieşti. Iată ce spune: „Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica, au hotărât să aleagă bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba: pe Iuda cel numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi cu bază între fraţi. Scriind prin mâinile lor acestea: Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare! Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea” (Faptele Ap. Cap. 15; vers. 22-24). Doctrina evreilor spunea că orice copil trebuie tăiat împrejur la 8 zile, doar dacă este din neamul evreiesc. Ei nu convertesc la iudaism din alte neamuri. Aici descoperim că autorul textului nu cunoaşte aceste amănunte primordiale pentru tradiţiile de bază ale evreilor. Ei nu-şi trimit propovăduitori să taie împrejur pe cei de alt neam. Mai mult de atât, în versetele de mai sus menţiona că Pavel se dusese să discute cu iudeii din sinagogile Efesului. Dacă în Siria erau sinagogi, iar ei erau evrei, nu fusese tăiaţi împrejur de mici? Iată că descoperim încă o mărturie, asupra faptului că textul nu corespunde de nici un fel, în întregul cuprins al Noului Testament. Nu există evreu netăiat împrejur, ei tăindu-se toţi de prunci. Deci, în Mesopotamia nu se aflau oameni tăiați împrejur, ajunși deja la vârste majore.

Un alt text problematic este următorul: „dar după ce a încetat tulburarea, Pavel, chemând pe ucenici şi dându-le îndemnuri, după ce şi-a luat rămas bun, a ieşit să meargă în Macedonia. Şi străbătând acele părţi şi dând ucenicilor multe sfaturi şi îndemnuri, a sosit în Grecia. Şi a stat acolo trei luni. Dar când era să plece pe apă în Siria, iudeii au uneltit împotriva vieţii lui, iar el s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia” (Fapt. Ap; cap. 20; vers. 1-3). Ajungând în Grecia, unde toţi ştim că erau greci, idolatri, în textele acestea descoperim că şi Grecia era tot iudaică… un lucru mai fals decât toate cele de până acum; dar, acordarea unei importanţe sporite lui Pavel, în Siria, nu face decât să minimizeze importanţa celui mai mare Apostol de acolo, Petru, în ale căruia graţii nu prea a intrat niciodată Pavel, acesta mereu fiind sceptic ca nu cumva să fie iscoadă a evreilor. Lucrurile se complică şi mai mult în continuare, când aflăm că: „Aceştia, plecând înainte, ne-au aşteptat în Troa. Iar noi, după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile” (Fapte Ap; c. 20; v. 6). Aici textul intră în contradicţie cu faptul că în Troa din Asia Mică nu erau evrei, ci numai romani, dinainte de Hristos, din perioada lui Cezarul Augustus, fondatorul cetăţii, la 20 km de fosta localitate Troia. Aici arată că deşi Apostolii nu erau evrei, implicit Pavel, care era născut tot în apropierea Antiohiei mesopotamiene şi nu în Israel, se preocupau de „ziua azimelor” care era obicei evreiesc şi nu avea ce căuta la creştini. Deşi textul este vizibil falsificat, observăm că ori de câte ori pleca, Pavel „se întorcea în Siria la ceilalţi Apostoli” şi nu la Israel. Iată şi acest verset vorbeşte de revenirea lui la matcă, pentru a multa oară consecutivă: „Şi zărind Ciprul şi lăsându-l la stânga, am plutit spre Siria şi ne-am coborât în Tir, căci acolo corabia avea să descarce povara. Şi găsind pe ucenici, am rămas acolo şapte zile. Aceştia spuneau lui Pavel, prin duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte; c. 21; vers. 3-4). Este foarte interesant faptul că despre întâlnirile lui Pavel cu Petru nu se menţionează nimic de fiecare dată când acesta merge în Damasc sau în Antiohia, Petru fiind luminătorul Siriei şi nu numai el, fiind ajutat și de alți Apostoli; însă, aici se lasă impresia că lumea de acolo îl aştepta cu braţele deschise şi nu mai era altcineva pe care să-l primească şi să le propovăduiască. La finalul acestui verset, creştinii sau Apostolii din Siria îl sfătuiesc să nu se ducă la Ierusalim. Odinioară, Pavel mărturisea că însuşi Hristos i s-a arătat şi i-a zis să se ducă în Mesopotamia: „Şi am zis: Ce să fac, Doamne? Iar Domnul a zis către mine: Ridică-te şi mergi în Damasc şi acolo ţi se va spune despre toate cele ce ţi s-au rânduit să faci” (Fapte; c. 22; v. 10). În aceeaşi lucrare controversată şi contradictorie din foarte multe puncte de vedere, se face referire la un anume rege: „În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui. (II Corinteni, c. 11; v. 32-33). Conducătorii Siriei în perioada Apostolică au fost: Aelius Lamila (32-35 d.Hr); Vitelius (35-39); Publius Petronius (39-42); Marsus (42-45); Longinus (45-49); Quadratus (50-60); Gnaeus (60-63); Gallus (63-67); Licinius Mucianus (67-69). Se presupune că Apostolul Pavel a fost creştin din anul 34 şi până în anul 67, când a fost martirizat. Acum, din ceea ce am văzut în versetul notat mai sus ca fiind al Apostolului Pavel, menţionează un rege, pe Areta, care nu a existat niciodată în Damasc pe perioada cât a trăit Pavel. Un guvernator cu nume asemănător, Harisius, a domnit în anul 290 d.Hr. despre care era absurd să fi vorbit Apostolul Pavel, care trăise cu aproape 250 de ani mai devreme. Mai trebuie amintit şi faptul că Maica Domnului a trecut la Domnul pe când locuia în Efes, unde se află şi casa ei şi nu sunt mărturii de nici un fel că ar fi locuit vreodată în Israel, Efesul fiind tot o localitate a foştilor sumerieni. Dacă Maica Domnului trece la Domnul în Efes, ce ar căuta mormântul ei în Israel? Un alt fapt adeveritor al istoriei falsificate spre binele iudeilor prin locuri de pelerinaje, subiect discutat în partea a II-a a lucrării.

Pornind de la indiciul că Pavel vorbeşte despre un conducător care a trăit la două secole după el, nicidecum contemporan lui sau înainte, de aici pleacă și indiciul faptului confirmat de apologeții creștini din secolul IV, care mărturisesc lucid că s-a umblat foarte mult la textele biblice ale Noului Testament, iar din acest motiv câțiva episcopi au fost anatematisiți începând cu anul 311 și mai departe vom vedea cine i-a favorizat să strice textele originale scrise de Sfinţii Apostoli.

Cum apar toate aceste contradicţii? Este una dintre întrebările care îi frământă pe cercetătorii teologi care doresc să ştie purul adevăr şi de cealaltă parte, este ghimpele în coastă al episcopilor mai mult oameni politici decât creştini, care se complac în textul denaturat şi în falsificarea lui, doar pentru a-şi păstra locurile de muncă extrem de bine plătite, fără să se gândească vreo clipă la mântuirea sufletului. Totuşi, dacă unora li se pare un subiect de ignorat şi involuntar le dă frâu liber păgânilor să propovăduiască textul falsificat, tocmai în favoarea iudeilor, nu sunt conştienţi la ce mare erezie contribuie. Este arhicunoscut faptul că, în apropiatul viitor, aceştia vor să-şi instaleze un nou „Mesia” şi scopul falsificării textelor nu a fost unul chiar atât de simplu! Altfel, dacă era o schimbare de virgule, sau de sensuri minore, nu s-ar fi mai iscat gâlceava din anul 311 şi împăraţii iudei nu ar fi ordonat şi susţinut uciderea celor ce s-au opus, întâi sute, apoi mii şi până în anul 370-380 când s-a ajuns la uciderea a 10.000 în timp scurt, fapt ce l-a determinat pe Sf. Ier. Ioan Gură de Aur să renunţe la comuniunea cu acest sinod iudeo-creştin-ecumenic, care din câte se pare, era foarte atent să-i persecute şi să-i nimicească pe cei ce contestau validitatea tainelor celor ce au dat spre ardere cărţile Apostolilor, celor ce le-au ars şi a celor ce au intervenit asupra textului original. După cum am mai afirmat şi în partea a II-a a lucrării, până astăzi Biserica suferă din pricina lipsei cu desăvârşire a unui manuscris original, singurul fiind o Liturghie a Sfântului Apostol Petru care se păstrează în Antiohia pe foi de tablă subţire şi în rest, nici un fel de legătură directă cu manuscrise originale ale Apostolilor primari. Întrebarea este: acei ce le-au distrus, au făcut erezie sau schismă? Sau este un simplu păcat neînsemnat, să distrugă cineva orice urmă de Apostol şi orice legătură directă cu Ucenicii Lui Hristos? În momentul în care iudeii îşi vor instala noul Mesia, ei vor scoate la iveală toate lucrurile falsificate din Noul Testament, împotriva creştinilor; însă, vor ceda doctrinei lor doar cei ce nu vor cunoaşte cine au fost autorii acestor falsificări în masă, programate cu mult timp înainte. Oamenii naivi vor ajunge să-l nege pe Hristos pentru că vor vedea contradicţii şi indicii despre falsitatea şi minciuna textului; însă, dacă vom fi conștienți că exact pentru împlinirea acestui fapt au fost falsificate, vom fi capabili să păstrăm creștinismul doar prin revenirea la autenticitatea sa și nicidecum urmarea unor texte false și pomparea apei la moara iudaică.

I.

PERIOADA PRE-NICEEANĂ ȘI SINODUL DIN CARTAGINA

DISTRUGEREA MANUSCRISELOR BIBLICE

Nu se cunoaște cu exactitate momentul în care s-a început intervenţia asupra textului biblic. Unii afirmă că încă din perioada pre-apostolică de la începutul secolului al II-lea s-au recurs la formarea unor texte noi care mai apoi au devenit, peste noapte, autentice. Conţinutul extrem de controversat atât în privinţa celor 3 evanghelii sinoptice şi a celei de-a 4-a şi totodată cea mai târzie dintre ele, vizibila intervenţie asupra textelor epistolelor şi ruperea oricărei legături cu Apostolul Petru, face primul obiect al naşterii celor mai periculoase reforme asupra creştinismului.

Unii cercetători ar afirma că Origen a contribuit din plin la falsificarea textului, plătit de împărtăteasa criminală Iulia, mama lui Sever, un tiran luptător care a ucis mii de creştini şi în acelaşi timp îl favoriza pe acesta să „traducă” textele biblice ale Noului Testament. Primul care îl acuză pe Origen că a făcut mai mult decât să traducă textul, ci chiar să-l compună într-o formă paralelă cu adevărul, este scriitorul Celsus, care nu după mult timp de la decesul său a fost declarat eretic. De ce? Pentru că divulga un „secret” plătit cu îndestulare de puterea politică. Acesta spunea: „„unii dintre credincioși, procedând așișderea cu persoanele care într-un acces de beție se automaltratează, au corupt Evanghelia de la integritatea ei originală, și de vreo trei-patru ori au remodelat Evanghelia”[6]. Acuzaţia este pe cât se poate de reală, pentru că Origen era un consumator renumit de băutură şi într-un moment de demenţă s-a castrat singur. Nici nu era de mirare că puterea imperială îşi alegea oameni nebuni să poată falsifica textele originale, întrucât felul în care aceştia încurcau iţele, nici grupuri mari de înţelepţi nu le mai puteau descurca.

Origen se apără şi susţine că şi el a găsit textele Noului Testament de-a gata modificate. El se apără: „Eu nu cunosc pe alții care să fi modificat Evanghelia, cu excepția adepților lui Marcion și cei ai lui Valentinus, și, cred, că și adepții lui Lucian (din Samosata). Dar o astfel de afirmație nu este o acuzație împotriva sistemului creștin, ci împotriva celor care au îndrăznit să-și bată joc de Evanghelii. Și, după cum nu este niciun motiv de acuzație împotriva filosofiei, deoarece există Sofiști, Epicureeni sau Peripatetici, sau alții, oricare ar fi ei, care au opinii false; la fel nu se poate aduce nimic împotriva creștinismului autentic deși există unii care au corupt istorisirile Evangheliei”[7]. Aruncarea vinovăţiei de la unul la altul nu face decât să arate comportamentul unuia care recunoaşte că şi alţii a contribuit la falsificarea textului, aşa că de ce să nu intervină şi el? Supărat pe faptul că era contestat de Biserică pentru că se castrase, Origen introduce intenţionat în textul Evangheliei două pasaje biblice, datate din anii 230-240 în care figurează ca şi virtute castrarea bărbăţiei, plasându-o ca şi cum ar fi spus-o Hristos: „„sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă”[8]. Tot acelaşi falsificator castrat, introduce acestui verset pe care l-a adăugat în Evanghelia de la Matei şi o notă de subsol în care îl declară castrat pe Apostolul Pavel. Disputele acestea au loc între persoane cu mintea învăluită ori în băutură, ori în nebunie lucie din care se dezvoltă un iz asemănător înţelepciunii josnice.

Intervenţiile asupra textului biblic au loc şi după Origen şi nu este exclus ca şi înainte de el, astfel încât, puterea politică se bucură de un Nou Testament falsificat din plin şi îl impune ca fiind doctrină obligatorie pentru creştini. Decretele imperiale nu i-au bulversat pe creştinii doritori să lupte în continuare şi să păstreze creştinismul autentic, mulţi dintre aceştia fiind originari din părţile Antiohiei, Siriei, Irakului de astăzi, din Dacia şi din Africa. În schimb, imperiul bizantin recurge la execuţii publice a celor ce nu doresc să accepte Testamentul obligatoriu prin lege şi ascund cărţi vechi prin casele sau Bisericile lor.

Fiind vorba de o luptă crâncenă care avea ca scop păzirea intactă a temeliei creştinismului, Episcopii zeloşi şi convinşi de credinţă, nu au tolerat nici un preot, episcop sau creştin care a contribuit la strângerea cărţilor vechi moştenite de la Apostoli şi predarea lor către romani să fie distruse. Cel mai mare val de ardere a avut loc în perioada 303 d.Hr. şi 311, începând cu domnia lui Diocleţian şi terminându-se în perioada domniei lui Constantin cel mare. În acest interval de timp, majoritatea cărţilor originale au fost strânse de unii episcopi şi preoţi, adepţi ai curentului „noii religiei creştine imperialiste”. Aceştia au reuşit să înşele preoţii, profitând de întâietatea lor ca şi episcopi, şi au strâns cărţile originale în anumite biblioteci. Ulterior, ele s-au făcut pierdute şi în cele din urmă s-a aflat că au fost date romanilor spre ardere[9].

În anul 305 are loc un Sinod în localităţile Cirta şi în 311 unul în Cartagina la care participă un număr de 70 de Episcopi, care îl numesc Episcop de Cartagina pe Majorinus. Aceştia condamnă hirotonia făcută de episcopul Felix, diaconului său eretic Caecilian. Felx de Aptunga fusese unul dintre episcopii care au dat înaltă ascultare şi cinste împăratului şi a contribuit la instalarea „noii religii imperiale”. Un alt numit trădător a fost Episcopul Secundus de Tighisis, care a încercat din răsputeri să-l atragă de partea „reformaţilor” pe episcopul Mensurius, fostul episcop de Cartagina, dar fără rezultate. Alte nume de trădători ai Cărţilor Sfinte şi cei ce vânduse creştini şi-i pârâse că ascund cărţi originale, au fost: Marinus de Aquae Tibilitanae, Donatus de Mascula, Donutus de Calama, Purpurius de Limata, Victor de Garbis, iar susţinător al trădătorilor s-a arătat Papa Militiade, care a pretins că va fi neutru la un Sinod între cele două părţi; însă, a căutat să impună fiecărei părţi să aducă la Sinod doar un număr de 11 Episcopi să apere cauzele fiecăruia; dar, după ce s-au semnat documentele, el a adus un număr de 15 episcopi să fie numărul mai mare împotriva Episcopilor care optau pentru păstrarea aşezămintelor Apostolice şi excluderea din cler a celor ce au contribuit la arderea cărţilor.

Revenind la situaţia iniţială a mişcării pro sau contra distrugerii cărţilor, Împăratul Constantin riscă să-şi piardă reputaţia sa chiar de la începutul domniei, creştinii din Bizanţ având acces la informaţiile despre activitatea sa iudaică şi subtilă împotriva creştinilor din perioada diocleţiană. „Dintr-un alt document aflăm că tot atunci Constantin a trimis o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina[10]. La vremea respectivă banii au reprezentat plata pentru contribuţia lui jidănească la distrugerea cărţilor; însă, Eusebiu de Nicomidia, Augustin şi Epifanie de Salamina, au schimbat contextul fără să mai amintească ce făcuse înainte acest episcop Cecilian. Practic, oamenii erau manipulaţi ca şi în ziua de astăzi, cei trei autori numindu-l „ortodox” la modul general pe acest eretic Cecilian. De pildă, Augustin face cele mai mari gafe în privinţă de doctrină creştină, socotind că distrugerea cărţilor nu este un păcat atât de grav. El consideră că cei ce nu au acceptat cărţile refăcute după porunca lui Constantin şi total în discordanţă cu manuscrisele Apostolice, „sunt eretici pentru că nu dau ascultare poruncii imperiale”[11]. Pentru aceste nume de pseudo-episcopi, susţinerea de bani de la guvern şi prietenia cu împăratul aveau o mai mare importanţă decât urmarea unor Apostoli care trăise cu aproximativ 3 secole înainte. Nu poate dovedi nimeni că aceştia nu erau de fapt atei fără credinţă în Dumnezeu, care făceau această meserie de scriitori, sau de episcopi, doar pentru soldele colosale primite de la Constantin.

În anul 313 Constantin încearcă să-şi spele imaginea în faţa poporului şi întocmeşte celebrul „edict de la Milano” prin care păcăleşte lumea că le va conferi libertatea creştinilor în tot imperiul Roman. Chiar până în ziua de astăzi se minte pe această idee că împăratul Constantin a dat libertate creştinătăţii, deşi creştinii devin majoritari[12] în tot imperiul încă de la anii 240-250 şi în vremea lui Constantin deja nu mai existau prea mulţi închinători la idoli. Văzând că nu reuşeşte să-i mintă pe oameni şi să le atragă atenţia de la Episcopii credincioşi care întăreau oamenii să rămână în dreapta Credinţă a Apostolilor, în anul 314 el convoacă un Sinod în Arles. Conform scrierilor lui Augustin de Hippo, acesta a fost începutul primului Sinod Ecumenic, precursorul celui din anul 325 de la Niceea. Scopul acestui Sinod nu a fost nici pe departe arianismul sau combaterea unor erezii, ci căutarea unor modalităţi prin care imperiul să scape de „răzvrătiţii” care ţineau morţiş să meargă după scrierile Apostolilor şi nu după poziţiile dictatoriale ale puterii imperiale. Sinodul a fost constituit din episcopi favorabili poziţiei lui Constantin; însă, datorită protestelor care au avut loc, aceştia au fost nevoiţi să-i cheme şi pe câţiva Episcopi ortodocşi care apărau credinţa Apostolică. Aceştia îşi argumentează modul în care a făcut abuz de putere Papa Militiade şi cum i-a obligat să vină doar 11 episcopi din 70, ca mai apoi el să semneze documentele cu un număr de 15 episcopi, toţi care erau de partea puterii politice, să fie un număr majoritar stabilit prin înşelăciune şi ipocrizie. Neavând încotro, Constantin şi episcopii acceptă faptul că aceşti Episcopi sunt în dreapta Credinţă şi că Cecilian este eretic trădător; însă, după ce au plecat de la Sinod, Constantin a căutat să pregătească nişte edicte prin care să-i condamne la moarte sau la exil, care aveau să fie puse în practică mai târziu, tot în perioada domniei sale. În cadrul Sinodului, pentru manipularea oamenilor, episcopii trădători iau hotărârea să-l sacrifice pe Felix de Aptunga[13]. În acelaşi an, după potolirea protestatarilor, Felix este reabilitat, în ciuda ereziei şi trădării, de către tribunalul condus de Aelius Paulinus din Cartagina. Practic, destituirea de câteva săptămâni a fost pusă la cale tocmai pentru închiderea gurilor protestatarilor.

Văzând că împăratul nu vrea să revină la Ortodoxia Apostolească, episcopii sumerieni (din Africa de Nord, Antiohia, Damasc şi din alte localităţi, au declarat invalide tainele trădătorilor şi hotărârea lor a fost irevocabilă. Aceştia argumentează poporului că trădătorii Sfinţilor Apostoli şi falsificatorii sau distrugătorii cărţilor Sfinte, sunt eretici şi caută să iudaizeze şi să schimbe credinţa după bunul plac bolnav al lui Constantin cel Mare, fiul lui Chlorus, de origine evreiască. Episcopul sumerian Majorinus luptă pentru apărarea credinţei; însă, acoliţii împăratului rând de el că nu este un bun teolog, în sensul că nu acceptă să reabiliteze cărţile biblice după modă şi după voia împărăţiei, practic, este un învechit[14]. În ciuda tuturor presiunilor şi a amuzamentului  iudeo-creştinilor, episcopii ortodocşi merg mai departe şi păstrează autenticitatea creştinismului. O mare majoritate a poporului le urmează şi nu acceptă reforma scripturistică.

II.

PERSECUȚIA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN ȘI DIVERSIUNEA ARIANĂ

Episcopul Majorinus care conduce Sinodul moare subit în 313-314 şi episcopii îl aleg pe Donatus Magnus. Împăratul hotărăşte în anul 317 că este timpul să apeleze la edictele sale şi îl impune cu forţa ca Episcop de Cartagina pe trădătorul Cecilian, iar cei ce nu-l vor accepta, dă dispoziţie să fie arestaţi şi Bisericile confiscate, iar cei ce vor opune rezistenţă să fie omorâţi[15]. Episcopii trecuse deja prin grele perioade de persecuţie şi pentru ei nu reprezenta nici o spaimă ameninţarea venită din partea unui alt împărat păgân, iudeu, care venea cu o altă strategie, aceea de pace falsă, dar în spatele căreia se ascundea o mare şarlatanie. Ei îşi văd în continuare de propovăduit şi constituie principalul factor care-l opreşte pe Constantin să-şi continue procedura ascunsă de iudaizare a creştinismului şi câştigarea puterii asupra Bisericii. Împăratul devine nerăbdător să-şi îndeplinească planul şi în preajma anului 318 trece la măsuri mai drastice împotriva celor ce nu se supun. În Africa de Nord sunt trimise trupe care să execute clericii şi să le confişte Bisericile[16]. În anul 319 în perioada lui Constantin cel mare sunt ucişi numeroşi creştini care nu acceptă reformarea politică a Bisericii. Printre aceştia se numără şi cei 45 de Mucenici din Nicopola Armeniei, arşi de vii într-un cuptor de foc[17]

Constantin emite mai multe decrete prin care îi condamnă la moarte pe cei ce vorbesc în public despre Cecilian sau despre distrugerea cărţilor Apostolice şi crede că prin frică va câştiga tăcerea opoziţiei[18]. Fiind căliţi şi obişnuiţi cu persecuţia, ei îndură chinurile şi torturile gărzilor imperiale; dar, îşi duc mai departe misiunea. Fiind majoritari în părţile Africii şi Mesopotamiei, respectiv în Antiohia şi în Damasc, cât şi în Cartagina, Constantin eşuează şi emite un nou decret în anul 321 prin care cere episcopilor numiţi trădători să încerce o altă strategie de luptă, paşnică de data aceasta[19].

Pentru că risca să-şi distrugă cariera politică pe scaunul imperial al Romei, datorită acestor crime făcute celor ce nu încălcau cu nimic constituţia şi legile statului, ci doar urmau Credinţei Apostolilor, Constantin îşi dă seama că singurul mod prin care poate să distragă atenţia publică este o diversiune. Sora sa, Constanţia, era rudă şi apropiată evreului Eusebiu de Nicomidia. Acesta este ajutat să „se convertească” la Creştinism, este pus episcop de Nicomidia cu forţa, în Palestina. El a fost coleg de şcoală cu Arie, care acum avea o carieră clericală în Patriarhia Antiohiei, sub omoforul Sfântului Ierarh Alexandru al Alexandriei. Eusebiu pune la cale întâlnirea lui Constantin cu Arie şi în cele din urmă, precum am amintit şi în partea II-a a lucrării precedente. Acesta revine în Alexandria şi îl şochează pe Episcopul Alexandru cu forţa cu care începe să propovăduiască erezia ariană. Acesta nu cunoaşte amănunte despre întâlnirea celor doi; însă, trimite scrisoare împăratului prin care îi prezintă ce se întâmplă cu Arie şi cât tulbură Biserica. De acum lumea se oprise din lupta pentru condamnarea distrugătorilor de cărţi Apostolice şi erau ademeniţi în capcana diversiunii care atingea direct doctrina Sfintei Treimi. După încheierea primei şedinţe a Sinodului din Niceea din anul 325, Sfântul Alexandru îşi dă seama că ceva este putred la mijloc şi părăseşte Sinodul. Moare subit 4 luni mai târziu, iar Arie revine în parohia sa din Alexandria, unde slujeşte până la vârsta de 80 de ani, ca o victorie adusă împăratului Constantin de a le capta atenţia tuturor printr-o diversiune atât de zguduitoare.

La împlinirea a 30 de ani de domnie a împăratului Constantin, Eusebiu ţine un discurs public pentru o şi mai bună ascultare a poporului faţă de împărăţie, vizibilă şi astăzi ca fiind una dintre marile insistenţe de manipulare. Despre lui Eusebiu la Sinodul din Niceea se mărturiseşte atât în lucrările Patriarhiilor Ortodoxe de astăzi, cât şi în cronicile din trecut, că: „La începutul controversei el a adoptat o poziție apologetică în favoarea lui Arie de Alexandria, împotriva lui Alexandru al Alexandriei și a lui Atanasie din Alexandria; la Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendințe de conciliere numai ca să corespundă dorinței împăratului”[20]. Moduri de falsitate a unor episcopi, încât să perieze împăratul mai mult ca pe Hristos, au fost întâlnite încă din secolele III-IV.

Primul Sinod ecumenic, ca şi celelalte, în deosebi V şi VI, au câteva hotărâri plauzibile la expunere şi altele care nu au fost expuse niciodată, dar care au adus modificări radicale şi tacite în Biserică. După terminarea acestui Sinod, când aparent lucrurile s-au terminat cu bine, după ce puterea politică s-a folosit de acei episcopi creştini, care nu au reprezentat niciodată nimic pentru Constantin, încep să moară rând pe rând.

La nici un an după terminarea Sinodului, moare întâiul Episcop, Alexandru al Alexandriei, care de fapt a pornit toată lupta împotriva arienilor. După terminarea adunării în anul 235 d.Hr. Patriarhul Alexandru este primul care moare subit. Un alt lider important al creştinilor care a luptat vehement împotriva arianizării imperiului, Papas, Episcopul de Nisibis, moare imediat după Alexandru, în acelaşi an 326, după ce îşi dau seama că arianismul a fost o diversiune.

Un detaliu iudaic apare chiar în prima formulă sinodală de tip ecumenică şi anume numărul, episcopilor chemaţi de Constantin. Aceştia au fost exact 318, în mod intenţionat, pentru a coincide cu numărul de 318 de slugi ale lui Avraam[21]. Indiciile scripturii stabilite dinainte, sau în acord deplin cu evreii, constituie şi următoarea realitate existentă în cuprinsul acestui număr mistic. Cei 318 ierarhi chemaţi la Sinod nu erau toţi episcopii Bisericii, ci anume au fost aleşi doar atâţi la număr. Versetele unde sunt aşezate numerele în Vechiul Testament sunt aşezate în felul următor: capitolul 14 versetul 14. Căderea Constantinopolului fiind regizată tot de către puterea islamo-iudaică (care conglăsuieşte în ascuns) încă din perioada aceea. De pildă, primul Sinod are această cifră de 318 membri; versetele şi capitolul repetă numerele, care mai apoi aveau să se demaşte prin următoarea întâmplare: Constantinopolul cade în timpul celei de-a 14-a dinastii, a Paleologilor, în anul 1453. 14 de 2 ori.

Un alt aspect îl constituie poziţionarea simbolică a canonului al 12-lea care implementează călugăria (practică budistă de contemplaţie şi forţarea firii, împotriva cerinţelor fireşti), practică eretică care nu a fost abolită de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi Ucenici, dintre care numai doi erau celibatari, restul Apostolilor (12+72=84 de Apostoli şi Ucenici) fiind căsătoriţi şi fără preocupări să oprească legea firii şi rânduiala pe care a lăsat-o Dumnezeu să fie aşa.

La primul Sinod Ecumenic a participat şi Episcopul Cecilian de Cartagina. Acesta fusese hirotonit în anul 311 de către episcopul Felix de Aptunga şi nu a fost primit ca Episcop de către cartaginezi pentru trădarea Învățăturilor Apostolice.

III.

PERIOADA POST-NICEEANĂ, INTENSIFICAREA PERSECUȚIEI

ÎMPOTRIVA CREȘTINILOR CARE NU RENUNȚĂ LA ÎNVĂȚĂTURILE APOSTOLILOR ȘI NU ADOPTĂ ÎMPĂRATUL CA ȘEF AL BISERICII

Unul dintre contestaţii acestui Sinod este Eusebiu de Nicomidia, care nu era creştin devotat, ci o slugă a lui Constantin în sânul Bisericii creştine. El nu a fost canonizat niciodată de Biserică. Despre acest arian se scrie că: „Eusebiu l-a botezat pe împăratul  Constantin în 22 mai 337. La moartea lui Constantin, Constanțiu al II-lea, în vârstă de douăzeci de ani, a devenit împărat. Deși nu era un arian, Constanțiu a căzut sub influența lui Eusebiu, care a sprijinit în fața lui politicile ariene. În 339, după ce și-a consolidat poziția pe lângă împărat și prin intrigi de curte, Eusebiu a pus la cale numirea sa ca Arhiepiscop de Constantinopol prin expulzarea lui Pavel I de Constantinopol”. Arienii rămân la puterea împărăţiei şi la conducerea Bisericii, după ce Constanţiu, fiul lui Constantin îl scoate din scaun pe Patriarhul Pavel Mărturisitorul (pomenit în calendar pe 6 noiembrie). Acesta a fost ucis în anul 351, în Armenia, fiind spânzurat în altar cu propriul omofor. Criminalii se temeau ca Sfântul Pavel să nu divulge care a fost adevăratul scop al Sinodului Întâi Ecumenic. Altfel, apărea suprimarea imaginii glorioase a împăratului eretic Constantin. Mai devreme, în anul 345 moare Sfântul Ierarh Nicolae la vârsta de doar 65 de ani. Detalii despre viaţa sa nu se cunosc în amănunt, decât faptul că nu a decedat pe data de 6 decembrie, ci atunci ar fi preconizat fiul lui Constantin cel mare, că Sfântul i se arătase acestuia să-i ceară să elibereze de la moarte 3 creştini. În realitate, Constantin era mort dinainte de Sf. Nicolae, în anul 337. Data sa de pomenire a fost aşezată de fiul criminalului Constantin cel mare, tocmai pentru a-l asocia pe Sfânt cu persoana mediocră a acestui tiran al creştinătăţii, spre manipularea celor naivi care nu intră în amănunte şi citesc doar ceea ce li se dă să citească.

În anul 347 Donatus este exilat din Africa de puterea imperială şi moare în exil în anul 355. Toate cărţile sale şi toate scrierile au fost distruse în perioada acestor ani, când toţi episcopii au fost arestaţi şi Bisericile confiscate. Ei au continuat să mai existe până în preajma anului 400, fiind persecutaţi şi schingiuţi, dar valul mare de infiltraţi a dus la reformarea acestui grup de rezistenţă pentru apărarea Credinţei Apostolice. După ultimul Sinod din anul 394, în localitatea Bagai, la care au participat 310 episcopi, noile valuri de persecuţii au dus la decimarea întregii ierarhii. În anul 412 Chiril ia locul pe scaunul papal al Alexandriei, în locul unchiului său, care în 397 ucisese 10.000 de creştini care opuneau rezistenţă şi nu doreau să adere la noul creştinism reformat pe placul puterii politice.

Despre alte cruzimi cu care a luptat acest meschin sinod politic, care şi-a atribuit în repetate rânduri numele de „ecumenic” să mintă că este „a toată lumea” am vorbit în lucrarea precedentă. Tot acolo am amintit şi cum au fost omorâţi mai mulţi Sfinţi care şi-au dat seama de planul meschin al episcopilor plătiţi de curţile regale pentru a îngenunchea creştinismul înaintea împăraţilor. În realitate, aceea nu era o ramură a creştinătăţii, ci o erezie iudeo-creştină-imperialistă, care dăinuie şi astăzi şi este majoritară, dar nu creştină, ci eretică. În acelaşi an, 412 împăratul Onoriu dă un edict prin care crimele şi torturile opoziţiei erau intensificate, încât în cele din urmă, toţi episcopii şi credincioşii au fost ucişi, iar alţii obligaţi să adere la cultul pseudo-creştin oficial. În următorul an, după ce a fost folosit de puterea politică timp îndelungat ca şi diversionist, Marcelin de Cartagina a fost executat prin decretul imperial. După ce s-au debarasat de personajul care deţinea strategiile cu care au luptat împotriva celor ce nu acceptau schimbarea credinţei, Augustin continuă să-şi joace rolul de marionetă a puterii politice, ajungând să afirme că toţi cei ce nu ascultă de rege sunt eretici. Mulţi critici ai timpului l-au catalogat drept a fi sluga împăratului; însă, din păcate el reuşise să fie ridicat la rang înalt de comemorare şi imaginea lui făcută luminoasă de către împărat şi în consecinţă, lumea de jos privea cu ochi indulgenţi şi primea orice manipulare, mai ales dacă erau scutiţi de torturi şi lăsaţi să trăiască în pace. Cam aşa a decurs lupta „sfintelor” sinoade, care-şi alegeau paravan „apărarea” credinţei împotriva Arianismului; dar, în spatele unei doctrine de acest fel, ei ascundeau crime groaznice şi torturi împotriva celor ce nu doreau să strice credinţa. Dacă pe aceştia îi ucideau, erau persecutaţi şi schingiuiţi, această păgână putere politică, în anul 341 îl alungă pe Sfântul Pavel al Constantinopolului şi îl omoară, îl înlocuieşte cu ereticul arian Eusebiu de Nicomidia în perioada lui Constanţiu II, iar arienii trăiesc bine şi fără să fie jigniţi de nimeni. Creştinii adevăraţi întotdeauna au fost persecutaţi de această păgână şi diavolească fiinţă, numită Constantin cel mare, iar ereticii şi ateii care i-au făcut jocurile sale, au fost privilegiaţi toată viaţa lor.

Dacă istoria Sinodului din Africa, apărător al Ortodoxiei Apostolice, se sfârşeşte tragic datorită torturilor, creştinismul autentic nu este dizolvat şi unii dintre marii Sfinţi Ierarhi ai vremii părăsesc scaunele bisericii compromise de mita imperială şi de trădarea Apostolatului şi se alătură rămăşiţei Sinodale a Sumerienilor, care a reuşit să supravieţuiască mai mult timp.

IV.

EPISCOPI CREȘTINI SUMERIENI LUPTĂ PENTRU APĂRAREA

CREDINȚEI ȘI A ÎNVĂȚĂTURILOR SFINȚILOR APOSTOLI

La Sinodul I Ecumenic din Niceea participă și doi episcopi din actuala România, anume Marcu al Tomisului și Teofil al Buzăului. Tot la acest Sinod mai participă și episcopul sumerian Audius, care împreună cu Sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei (sumeriene) își dau seama că Sinodul este o capcană a lui Constantin cel Mare. Episcopul Audius rămâne fidel învățăturilor Sfinților Apostoli și nu acceptă nici reforma pascală, pe care Constantin a dispus să o lege strâns de pascalia evreiască. În acest sens, cele 85 de Canoanele așa-zis apostolice au fost modificate sau chiar întocmite în perioada acestui împărat pseudo-creştin.

Patriarhul Alexandriei este otrăvit la puţin timp după Sinodul de la Niceea şi Episcopul Audius reuşeşte să scape cu viaţă şi nu se cunosc alte aspecte dacă a fost torturat de gărzile puterii politice să renunţe la opoziţie, sau a fost ascuns prin Alexandria sau în Constantinopol. În perioada lui Constantiu al II-lea, Episcopul Audius[22] este exilat la Goţii din Buzău, sau fuge să scape cu viaţă. El era originar din Mesopotamia, probabil din Antiohia sau Capadocia.

Episcopul Audius este primit cu braţele deschise de episcopii din Dacia, care se pare că nici ei nu primise nici arianismul şi nici reforma prin care împăratul devenea şeful Bisericii. Aici Episcopul propovăduieşte credinţa creştină apostolică[23] şi încheagă mai multe comunităţi creştine şi monastice în regiunile actuale ale Munteniei şi Sudul Moldovei. Se pare că Audius constituie aici o ierarhie care era susţinută de Sfântul Vasile cel Mare din Capadocia. După martirizarea Sfântului Sava Gotul de la Buzău, Sfântul Vasile cere ca moaştele Sfântului să fie depuse în Capadocia. Episcopul capadocian Vasile şi Episcopul Mesopotamian Audius colaborează în taină, fără ca împăratul Teodosie să afle această prietenie, sumerienii fiind declaraţi în afara legii pentru că nu dădeau întâietate de ascultare puterii imperiale, ci actelor Sfinţilor Apostoli[24].

Lupta puterii împărăteşti pentru dominarea Bisericii a fost făcută în general prin episcopii pseudo-creştini trădători ai fraţilor lor, episcopi dreptcredincioşi. Unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei avea să fie Sfântul Ierarh Meletie al Antiohiei, care odinioară fusese ademenit în capcana arianistă şi ulterior şi-a dat seama că este o diversiune a puterii politice. În anul 361 el îl hirotoneşte episcop pe Flavian al Antiohiei. Hirotonia are loc tot în urma unei capcane a puterii politice, ceea ce Meletie nu îşi dădu seama.

Subtil aflăm despre implicarea Sfântului Vasile cel Mare în activităţile Bisericii din Muntenia şi Moldova în ziarul „Basilica” al  Patriarhiei Române: „Sfântul Vasile cel Mare a desfășurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat și de situația creștinilor care se aflau în ținuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca și de creștinii goți, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi și în sudul Moldovei”[25]. În ziarul „Lumina”, tot al Patriarhiei Române, aflăm că: „A treia cale prin care monahismul a pătruns în acest teritoriu a reprezentat-o Siria, prin egumenul Audius, exilat împreună cu ucenicii săi în Dacia Pontică, la începutul secolului al IV-lea, călugării sirieni aducând aici o asceză aspră, în care se punea mare accent pe nevoinţe duhovniceşti precum postul, rugăciunea, metaniile şi liniştea”[26]. De asemenea, se mai ştie că: „Încă din 257, goţii dislocaseră din Capadocia cca 100.000 de persoane, cei mai mulţi creştini cu preoţi în frunte şi i-a aşezat în părţile intra-montane şi deluroase ale Buzăului. Aici aduce viaţa monahală din Capadocia un „Fericit Eutihie”, călugăr de-al Sfântului Vasile cel Mare (după anii 350-360), iar acest arhiepiscop cere şi duce în Capadocia moaştele Sfântului Sava Gotul, înecat în apele Buzăului ca martir, după unul din părinţii proveniţi din acei dizlocaţi. Mai aduce monahismul Audius, iar Sfântul Vasile trimite aici misionari. La acea dată, în aceste părţi era şi o episcopie, cea mai veche din stânga Dunării”[27]. Este un mister motivul pentru care episcopul Audius ajunge în Dacia, el fiind de fapt sumerian şi care nu ar fi avut cum să se înţeleagă nici cu goţii şi nici cu restul dacilor. Prin aceste citări înţelegem că aici existau deja comunităţi creştine chiar din anul 257. Am mai discutat despre faptul că falsificarea textelor biblice încep cu perioada scriitorului Origene, care ne-ar argumenta faptul că venirea acestor creştini într-un număr atât de mare în ţara noastră, ar însemna că ceva i-a determinat să plece de acolo şi nu este de mirare să fie vorba de o altă persecuţie a puterii politice, mai timpurie, împotriva celor ce nu acceptă schimonosirea cărţilor Sfinţilor Apostoli.

Discreţia cu care colabora Vasile cel Mare şi Audius cu toţi sumerienii din ţara dacilor, este trădată de cineva rău-intenţionat. În anul 378 chiar împăratul Teodosie conduce o operaţiune militară împotriva goţilor[28], sute de creştini fiind omorâţi. Aici află că Vasile cel Mare are legături strânse cu sumero-creştinii din Dacia, probabil în urma unor torturi şi mărturisiri forţate. Anul următor, în 379, Vasile cel mare moare subit la doar 49 de ani. Trebuie reamintit faptul că acesta era primul an cu care îşi începea domnia criminală acest împărat iudeo-eretic, care a ucis şi contribuit la torturarea multor Sfinţi.

V.

PERIOADA SINODULUI AL II-LEA ECUMENIC ŞI CRIMELE ACESTUIA

ÎMPOTRIVA CELOR CE NU DAU ÎNTÂIETATE ÎMPĂRATULUI

Împăratul Teodosie convoacă Sinodul al II-lea ecumenic în anul 381. Acesta îl ademeneşte pe Patriarhul Meletie al Antiohiei să prezideze şedinţa sinodală. La acest Sinod au fost invitaţi şi fraţii Sfântului Vasile cel Mare, trecut la cele veşnice de aproape 2 ani, episcopii Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevastia. Brusc, chiar în timpul primei şedinţe Sinodale, Sfântul Meletie al Antiohiei este găsit mort în una dintre sălile unde a avut loc Sinodul. În urma acestei crime, împăratul îl numeşte prezident al Sinodului pe Episcoul Grigorie de Nanzianz; însă, acesta leapădă adunarea criminală şi se retrage la casa sa. Acestuia i se alătură un număr de 36 de episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac[29]. Fratele Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, moare tot la 49 de ani ca şi acesta, mai târziu, în anul 384. Sfântul Grigorie de Nanzianz, prieten din copilărie cu Vasile cel Mare, pe care de altfel l-a avut ca reper duhovnicesc în viaţa sa modestă, moare la 60 de ani în anul 390.

În anul 390 episcopul Flavian convoacă un Sinod local împotriva unui călugăr sumerian pe nume Adelfios şi a sumerienilor care nu acceptă dispoziţiile puterii politice şi nu fac ascultare de „marele Sinod” să strice aşezămintele Sfinţilor Apostoli. Flavian dispune ca împotriva lor să se desfăşoare ample campanii de tortură, să-i forţeze să accepte că puterea politică trebuie să conducă Biserica[30]. Audius avea să fie hirotonit episcop mai apoi de către Sfântul Ioan Gură de Aur, când acesta a lepădat comuniunea cu „marele sinod”.

Episcopul Ambrozie îi trimite o scrisoare de mustrare împăratului Teodosie, căruia îi scrise: „Nu este lucru împărătesc a tăgădui libertatea cuvântului, după cum nu este preoţesc a spune ce simţi”[31] şi mai pe urmă îi zice: „Fac aceasta, în primul rând, din dragostea şi preţuirea faţă de tine, din dragostea de a te şti pe calea mântuirii. Şi chiar dacă nu mi se permite aceasta, chiar dacă nu ai încredere în cuvântul meu, eu o spun totuşi din teama de a nu supăra pe Dumnezeu.[32]. Împăratul Teodosie, se vede clar că nu asculta de Episcopi, ci mergea după aceeaşi dorinţă şi mândrie împărătească de a conduce Biserica. Totuşi, el nesocoteşte insistenţele lui Ambrozie şi ale altor Episcopi. Teodosie întrunise Sinodul al II-lea Ecumenic din anul 381, cu care, se pare, Ambrozie nu era de acord în privinţa textului noului testament schimbat încă o dată. Împăratul este încurajat de către episcopii făţarnici şi linguşitori, astfel încât episcopul devine incomod. Pentru a detalia moartea lui, găsim câteva indicii asupra felului în care s-a întors împotriva suveranului politic: „Cu un curaj pilduitor, el a impus tuturor respectul faţă de preceptele morale evanghelice şi a apărat orânduielile Bisericii în faţa familiei imperiale, refuzând să-l împărtăşească pe împăratul Teodosie”[33].

În anul 395 împăratul Teodosie moare şi puterea politică este împărţită în două, fraţilor Arcadie la Constantinopol şi Onoriu la Roma. În anul 397 împăratul Arcadie convoacă Sinodul Local din Cartagina, despre care se ştie că a revizuit textul biblic al Noului Testament pentru a II-a oară în ultimul deceniu (381 sin. II – Teodosie; 397-Arcadie). Documentele acestui sinod local au fost păstrate secrete până în ziua de astăzi. Episcopul Ambrozie moare în mod misterios în acest an al întrunirii Sinodului. În anul următor, în viaţa politico-bisericească apare un alt personaj, renumit teolog bizantin pe nume Ioan Gură de Aur.

După Sinodul local, care a avut loc în 397, Sfântul Ambrozie moare subit. În scrisoarea către Episcopul Felix, a Sfântului Ambrozie, îi zice:: „Mi-ai trimis nişte trufe grozave, e de mirare cum au crescut aşa de mari. N-am vrut să le ascund în sân, cum se spune, ci le-am arătat şi altora. Ba o parte le-am dat prietenilor, iar o parte le-am oprit pentru mine (…). Ai grijă să nu găseşti trufe care sunt mai mari, dar care provoacă umflături dureroase; căci însuşirile lor sunt deosebite: pe cât sunt de plăcute ca dar, pe atâta sunt de rele în trup şi suflet”[34] (…) „Deşi trupeşte nu mă simt chiar aşa de bine, totuşi, când am citit scrisoarea ta, pornită din inimă şi plină de simţăminte, care sunt şi ale mele, am căpătat din ea un adevărat balsam întăritor, cuvintele tale fiind pentru mine ca o buruiană de leac”[35].

Despre criminalul Patriarh Teofil se ştie că a fost patriarh între anii 385 şi 412. Fiul surorii sale, Chiril, a devenit Patriarh al Alexandriei după moartea sa. În anul 394 Teofil susţine un Sinod în Constantinopol cu Ioan Gură de Aur, Teodor al Mopsuestiei şi Grigorie de Nyssa. În acest an hotărăşte să-l exileze pe Episcopul Pavel, care considera că Origen este eretic. Teofil şi Ioan rămân la poziţia pozitivă faţă de Origen şi distrugerea textelor originale ale Apostolilor. Oarecum, ei acceptă ideea că noul creştinism trebuie să meargă după voinţele puterii politice şi după ierarhii preferaţi de împărat.

VI.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

ÎNTRERUPE COMUNIUNEA CU MARELE SINOD

Ioan Gură de Aur este instalat ca Patriarh al Constantinopolului în anul 397, de către Patriarhul Teofil al Antiohiei, ales după uciderea Sfântului Meletie la Sinodul al II-lea ecumenic. În acest an se face o reformă generală în Biserică şi Patriarhul Teofil al Alexandriei hotărăşte să ucidă toţi sumerienii care nu se supun puterii politice şi noii biserici iudeo-creştine. Acesta şi-a strâns o armată de soldaţi şi preoţi iudeo-creştini ai „marelui” Sinod al II-lea ecumenic şi în acest an, 397, în care Sfântul Ambrozie de Mediolan era şi el ucis, Teofil ucide 10.000 de creştini sumerieni, a căror pătimire este menţionată în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe, însă, pe cât se poate de mult fiind evitată realitatea pentru care au fost omorâţi. Iată ce găsim în sinaxar la ziua de 10 iulie: „Tot întru această zi, pomenirea Sfinţilor zece mii de părinţi, pe care prin foc şi cu moarte silnică i-a dat Teofil, episcopul Alexandriei pentru Isidor preotul”[36].

În ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române aflăm alte amănunte despre aceşti episcopi ai marelui Sinod; dar, se forţează minimizarea faptului că „biserica” mare, condusă de puterea politică, era eretico-iudaică. Iată ce scrie: „Paladie menţionează în „Dialogul” său o dispoziţie în acest sens care îi avea în vedere pe clerici: „Unul dintre edictele (emise) împotriva episcopilor (care nu erau în comuniune cu el) conţinea această ameninţare: «Dacă cineva nu este în comuniune cu episcopii Teofil, Porfirie şi Atticus, să fie îndepărtat din Biserică şi să fie lipsit de bunurile personale»” (Paladie, „Dialog istoric”, XI). Un document similar a fost emis şi împotriva laicilor care refuzau comuniunea cu Atticus: „Cei ce sunt ridicaţi în demnităţi, să cadă (din ele), soldaţii să-şi piardă centurile, iar ceilalţi cetăţeni şi meşteşugarii să fie pedepsiţi cu o grea impunere în aur, (apoi) să fie trimişi în exil” (Paladie, Dialog istoric, XI)” (Articolul „Reabilitarea post-mortem a Sf. Ioan Gură de Aur”)[37].

După alegerea sa ca Patriarh al Constantinopolului şi uciderea celor 10.000 de sumerieni „neascultători” de către patriarhul Teofil, Sfântul Ioan Gură de Aur îl cheamă în Constantinopol să-l certe şi să-l caterisească pentru brutalitatea sa. În acest an patriarhul Teofil cu episcopul Flavian al Antiohiei pun la cale împreună cu împărăteasa Eudoxia să-l ucidă pe Sfântul Ioan. Acesta vede răutatea satanică din episcopii falsului Sfânt Sinod şi renunţă la scaun şi la comuniunea cu toţi acei episcopi. În acest sens, ziarul Patriarhiei Române relatează subtil: „Persecuţia a depăşit hotarele Constantinopolului şi s-a răspândit şi în Asia Mică şi Siria, unde au fost instalaţi episcopii anti-ioaniţi Victor la Efes şi Porfirie la Antiohia, şi în vreme ce unii susţinători ai Sfântului Ioan s-au supus în faţa acestei demonstraţii de forţă, ceilalţi s-au organizat într-o entitate distinctă, care s-a identificat cu gruparea ioaniţilor şi a dat naştere „schismei ioaneice”.[38] Sfântul Ioan Gură de Aur se separă de „marea biserică” mai mult politică decât creştină şi revine la Apostolat. Aceste îl hirotoneşte ca episcop pe sumerianul Adelfios, cel declarat eretic de episcopul Flavian pentru că nu dorea să asculte de „sinod” şi de puterea imperială şi să accepte schimbarea şi reformarea credinţei Apostolice. Despre Episcopul Adelfios aflăm chiar din „Limonariu” sau „Livada Duhovnicească” scrisă de Sfântul Ioan Moshul, pomenit de Biserica Ortodoxă pe 11 martie, care a trăit mult mai târziu, între anii 550-620, deci, până atunci Biserica păstrare memoria acestui Sfânt: „În lavra celui întru sfinţi părintele nostru Sava, ne-am dus la avva Atanasie. Şi ne povestea nouă zicând că a auzit pe avva Atinoghen, episcopul Petrelor, fiul stareţei Damiana sihastra, povestind acestea: Bunica mea, Ioana, avea un frate numit Adelfios. Acesta era episcop al Aravisei. Mai avea şi o soră care era stareţă la o mănăstire de maici. Intr-o zi s-a dus episcopul Adelfios la mănăstire s-o vadă pe sora lui. Când a intrat în curtea interioară a mănăstirii a văzut pe o sora de mănăstire muncită de demon şi aruncată la pământ. Episcopul a chemat pe sora lui şi i-a zis: Îţi place ca această soră să fie nedreptăţită şi muncită de demon sau nu ştii că eşti răspunzătoare, ca stareţă, de toate surorile? – Dar ce pot să-i fac eu demonului? i-a răspuns sora lui. – Dar ce ai făcut aici atâţia ani? a întrebat-o episcopul. Şi a făcut episcopul rugăciune şi a curăţit de demoni pe sora aceea”[39].

În această descriere a Sfântului Ioan Moshul, Episcopul Adelfie nu doar că nu era un călugăr eunuc şi eretic cum îl descrie sinodul mincinos al lui Flavian, ci era un arhiereu făcător de minuni, care nu era în vreo sectă! O altă mărturie şocantă pentru toată lucrarea de faţă este că acest călugăr sumero-creştin devine prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, din care putem să deducem ce se va întâmpla mai apoi: „Tot Atanasie ne povestea iarăşi despre acelaşi episcop Adelfios, zicând că a auzit de la sora lui acestea: Când Ioan Hrisostom, episcopul Constantinopolui a fost surghinuit în Cucuzan, a fost găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi am avut mare îndrăzneală şi dragoste către Dumnezeu. Fratele meu Adelfios spunea: Când a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit că acest bătrân, dascăl al întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul patriarhal”[40].

Despre „schisma Ioanită” cum a fost numit Sfântul Ioan Gură de Aur şi episcopii dimpreună cu el care au întrerupt comuniunea cu pseudo-sfântul Sinod ecumenic, putem afla mai multe informaţii atât din scrierile apologeţilor contemporani cu ei, printre care şi ereticul Epifanie de Salamina, plătit de „marele sinod” şi de puterea politică a împărătesei Eudoxia.

După martirizarea Sfântului Vasile cel Mare, Biserica Goţilor – din actuala Muntenie – primeşte susţinerea Sfântul Ioan Gură de Aur. Aici, Episcopul Audius[41] hirotonise 2 episcopi, pe Uranus şi Silvestru.„Unul dintre misionarii reputaţi despre care credem că a acţionat în zona Buzăului a fost Audius, originar din Mesopotamia (actualul Irak sau Vechiul Summer). Exilat de împăratul Constantin II în Scythia Minor, unde a găsit destui creştini, el a convertit aici mulţi din rândul maselor. Sf. Epifanie ne spune că Audius a trecut şi in nordul Dunării, unde „in părţile cele mai dinăuntru ale Gothiei” a catehizat mulţi goţi şi a înfiinţat în „Gothia însăşi” mănăstiri, în care erau practicate viaţa călugarească, fecioria şi asceza. Audius şi ucenicii săi au predicat şi înfiinţat mănăstiri în Dacia Nord-Dunăreană, dar dacă această Gothie, după părerea majorităţii specialiştlor, se află la răsăritul Munteniei şi sudul Moldovei, audienii au întemeiat aşezări monahale aici, înspre părţile din munţi mai ferite de migratori, aceste părţi corespunzând teritoriului actualei eparhii a Buzăului, îndeosebi zonelor din Munţii Buzăului”[42]

Despre implicarea Sfântului Ioan Gură de Aur în susţinerea „audienilor sumerieni” din actuala ţară Românească, mai aflăm: „patriarhul şi-a exprimat dorinţa de a-l hirotoni pe Moduarius (Moduhari), trimis de principele goţilor cu o scrisoare către patriarh, în care îi cerea un alt episcop pentru goţii de sub conducerea sa. Nu se ştie însă dacă Moduhari a fost hirotonit ca episcop al goţilor, dar în schimb inelul episcopal descoperit la Apahida, cu numele Omharus, ar putea probabil să confirme existenţa unui episcop got cu acest nume, ce ar fi putut păstori peste ostrogoţii afl aţi în Transilvania, ca aliaţi ai hunilor. Faptul că inelul lui Omharus este lucrat din aur transilvan ar pleda pentru făurirea lui într-un atelier local şi, în acest caz, nu ar putea fi exclusă nici posibilitatea ca Omharus să fi fost unul dintre episcopii nenominalizaţi, hirotoniţi de Uranus sau Silvanus, în Goţia”[43].

Însuşi arhiepiscopul Ioan venea să oficieze în aceasta biserică şi să predice ca într-una din duminicile anului 398 sau 399 când, după ce a slujit cu clericii goţi (Episcopii Uranus şi Silvestru) in limba lor şi după predica lor, a ţinut în biserica Sf. Pavel un cuvânt[44].

Sfântul Ioan Gură de Aur este de remarcat faptul că le-a vorbit „în limba lor”. Trebuie să reamintim că episcopul Audius era sumerian, ca şi acea colonie de 100.000 de creştini despre care am vorbit că erau veniţi în Muntenia după anul 250, toţi din părţile sumeriene. Sfântul Ioan Gură de Aur era şi el tot sumerian, născut în Antiohia la anul 407. El, renunţând la comuniunea cu eretica biserică a Constantinopolului, revine la credinţa originală a creştinilor sumerieni şi aici hirotoneşte mai mulţi episcopi şi îi întăreşte pe cei existenţi. Acesta îl hirotoneşte episcop pe un sumerian cu numele Unila, care a propovăduit creştinismul în părţile Crimeei de astăzi. Unila se pară că ar fi unul şi acelaşi cu arianul Ulfila, sumerian din ţara goţilor, care a predicat şi în România de astăzi pe vremea arianismului. Unila se converteşte şi el la creştinismul apostolic şi devine episcop, hirotonit din nou de Sfântul Ioan[45]. Despre acesta aflăm din ziarul Lumina că a devenit ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur şi este autorul unei copii a Bibliei sumeriene: „Propovăduirea creştinismului în primele secole nu s-a făcut în Dacia numai pe cale orală, ci şi pe calea scrisului, prin redarea în limbile proprii a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Unii cercetători afirmă că traducerea Sfintei Scripturi a început încă din veacul al II-lea d. Hr., cum atestă Tertulian (197) sau şi mai lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur, care preciza, la începutul veacului al V-lea, că astfel de traduceri s-au făcut pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani şi mai ales pentru popoarele mărginaşe imperiului, cum erau şi cele din Dacia”[46].

Ulfila moare în anul 383 în Constantinopol, iar ucenicul său, Episcopul Auxentios îi scrie viaţa într-o lucrare numită „Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae”.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a mai făcut parte din pseudo-biserica iudeo-creştină condusă de puterea politică. El a contribuit intens la dezvoltarea creştinismului apostolic al sumerienilor. El a continuat să-i susţină pe episcopi şi să lupte alături de ei. Printre aceştia se numără şi episcopul creştin-sumerian Marutha.

Marutha fusese un cleric sumerian care a participat la Sinodul Constantinopolitan din anul 381 şi la cel din Antiohia de la anul 390. La acest Sinod a fost anatematisit orice cleric care nu ascultă de puterea politică şi sumerienii au fost trecuţi în ilegalitate. Marutha vede că puterea politică nu renunţă la acapararea puterii în Biserică şi devine bun prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur, tot sumerian. Sfântul Ioan îl hirotoneşte episcop de Maiafarakin[47]. Aici, guvernatorul locului Yezdigerd vede o sfinţenie deosebită în viaţa episcopului Marutha şi îl scuteşte de toate persecuţiile bizantine. Asta s-a întâmplat şi cu goţii sumerieni din Dacia, care reuşesc să primească susţinerea conducătorilor şi sunt lăsaţi în pace. Marutha a trăit până prin anul 415 şi a fost canonizat ca Sfânt de Biserica locului şi pentru vestea cuvintelor sale dulci şi faptele pline de bunătate, l-au trecut ca Sfânt şi acei iudeo-creştini care-i persecutau pe sumerienii „nesupuşi” împăratulului.

În anul 411 episcopul eretic Augustin pune la cale împreună cu puterea politică un Sinod în Cartagina, care urma să înteţească persecuţiile asupra creştinilor-apostolici. Într-o carte tradusă de catolicii din Blaj, aflăm câteva critici aduse acestor „îndărătnici” şi „neascultători” din cuprinsul activităţii iudeo-politice a „fericitului” Augustin. Iată cum se încearcă manipularea: „Conferinţa avu loc la Cartagina în 411, sub preşedinţia lui Marcellinus, care în numele împăratului dădu dreptul catolicilor(adică tuturor celor din biserica oficială) privitor la toate chestiunile (Sunt îndreptăţii să le facă orice celor ce nu se supun puterii politice, deci, orice). Numeroase convertiri au fost rodul conferinţei din Cartagina (convertiri forţate, violente, bazate pe crime şi torturi). Dar turbarea sectarilor (adică cei ce nu ascultă de împăratul iudeo-păgân) încăpăţânaţi mai crescu încă. În dieceza de Hioop ei au omorât un preot Restitutus, au scos un ochi şi au tăiat un deget preotului Innocentius”. Aici trebuie să vedem că unii creştini nu mai suportă să fie torturaţi de aceşti iudeo-creştini-convertitori şi sar în apărarea preoţilor lor torturaţi şi-i taie degetul unui călău. Ce grosolănie – zice papa – cum să îi taie degetul? Dar lor li se cutează să omoare zece mii de suflete la un loc şi să-i tortureze de mai bine de un secol în continuu? Atunci s-au reluat măsurile aspre. O lege din anul 411 merse până a pedepsi cu moartea pe cei ce luau parte la noile conventicule donatiste. Augustin protestă contra străşniciei pedepselor date. El rugă stăruitor să nu se pedepsească cei vinovaţi cu moartea, ci numai să li se ia libertatea”. (Practic, aici nu se mai aminteşte că tocmai şi Augustin fusese membru al Sinodului şi luase această hotărâre de torturare a sumerienilor şi a celor ce nu se supun politicii. El joacă teatru să pară a fi „dornic de bunătate” deşi semnătura sa se afla pe însângeratele legi ale păgânescului Sinod. „El recunoaşte totuşi că o represiune cumpătată a fost pentru mulţi un mijloc de întoarcere”[48].

Crimele şi torturile au continuat, luându-se numeroase decizii crude şi barbare. Dacă, unul, însă, din mii de oameni ucişi, îndrăznea să se apere sau să fugă, era considerat călcător de lege. Dacă ridicai mâna asupra călăului să te aperi, puterea iudeo-creştino-politică hotăra să înteţească şi mai rău crimele. Practic, sărmanii creştini erau prinşi într-un cleşte încins din care aveau să aleagă: tortura groaznică sau credinţa Apostolilor.

După moartea Patriarhului criminal-politic Teofil al Alexandriei (15 octombrie 412), urmează pe tronul patriarhal nepotul său, Chiril al Alexandriei (412-444). În acest timp creştinii adevăraţi aduceau mărturii asupra faptului că iudeii şi pseudo-creştinii oficiali lucrau împreună împotriva celor ce nu acceptau falsificarea cărţilor Apostolilor şi contribuiau la torturile acestora. Fiica împăratului Arcadie şi a împărătesei criminale Eudoxia, care contribuise la uciderea Sfântului Ioan Gură de Aur, împreună cu Chiril face o diversiune şi alungă din Alexandria toţi evreii, mutându-i într-o altă localitate, tocmai pentru a potoli gura creştinilor sumerieni. Chiril nu-şi câştigă reputaţia de exemplu. Orestes, prefectul Alexandriei şi o scriitoare pe nume Hypatia spun că ceea ce face Chiril este un teatru de ochii lumii[49]. Chiril se răzbună şi o ucide pe Hypatia[50], arătând că este în continuare un patriarh criminal precum unchiul său, Teofil al Alexandriei, care de asemenea s-a impus prin frică, cruzime şi tortură. În timpul Sinodului de la Efes, creştinii criticaţi pe nedrept l-au numit pe Chiril „un monstru, născut și educat pentru distrugerea bisericii”[51]. Exemplul vieţii sale era acela de evreu fals îmbrăcat în veşminte creştine. Chiar şi în sinaxarul „bisericii” iudeo-creştine este descrisă fizionomia lui exact ca a unui evreu: „Avea faţa netedă, sprâncenele groase, mari şi încercuite îi împodobeau fruntea; nasul încovoiat cu nările pleoştite, obrazul lat, buzele groase, gura largă, cam pleşuv la tâmple”[52]. Oare, trebuia scrisă această trăsătură evreiască în sinaxar, sau au lăsat o amprentă?

VII.

ÎNCHEIEREA LUCRĂRII

Lupta împotriva creştinilor sumerieni a fost dusă ani în şir. Sumerienii au reuşit să supravieţuiască în Dacia şi în alte ţări până în secolul al X-lea, când numărau un număr restrâns de membri. Persecuţia lor a continuat inclusiv până în perioada „marii schisme” şi după anul 1100 erau ucişi în întregime.

Flacăra lor pentru păstrarea autenticităţii cărţilor Sfinţilor Apostoli nu a fost stinsă şi au plecat la Domnul ca Sfinţi Mucenici, luptând secole la rând pentru apărarea Creştinismului adevărat. Biserica pseudo-creştină politică a căutat cu orice preţ să se descotorosească de adevărata Credinţă pentru mita puterii politice şi pentru colaborările ascunse cu statul evreu. Astfel, păgâno-episcopii cărora li se acordă cinste ca unor manipulatori, până în ziua de astăzi, nu au făcut altceva decât să lupte pentru slava evreilor şi pentru distrugerea creştinismului. De aceea, pe buzele pseudo-creştinilor manipulaţi „bine” din ziua de astăzi nu auzi nume de Sfinţi Apostoli, cât auzi nume de cuvioşi călugări care n-au avut alt rol decât acela de a contribui din plin la falsificarea adevăratei credinţe, a adevăratelor învăţături şi să transforme din persoana Lui Dumnezeu într-o brută, înfricoşătoare, criminală, sadică şi plină de pedeapsă, precum au fost părinţii lor, criminalii menţionaţi în această lucrare şi în cea anterioară.

Îndepărtarea creştinilor de Apostoli, tragerea lor spre indiferenţă totală în ceea ce priveşte lupta pentru mântuirea sufletului şi păstrarea adevărului, nu a fost decât formarea psihologică a lor de către „episcopi” ca în acelaşi timp ei să profite de delăsarea oamenilor şi să se ajungă ca astăzi, în secolul XXI, să nu fie găsită nici urmă de rânduială Apostolică. În ceea ce priveşte personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhia Română scris sus şi tare că „a fost reabilitat” cum am amintit mai sus; însă, este clar că Sfântul Ioan Hrisostom nu a avut nici un fel de comuniune cu această sectă imperială, politică şi iudaică. Acest aspect îl veţi vedea şi în foarte multe lucrări falsificate ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cum ar fi şi „predica la Naşterea Domnului” în care nu se aminteşte nimic despre importanţa Naşterii Lui Hristos, despre mântuitoarea zi a Întrupării Sale, ci sunt pomeniţi o mulţime de evrei din vechiul Testament, iar despre importanţa Mântuitorului nici măcar un rând. Oare, atât de iudeo-păgân ar fi fost Sfântul Ioan Gură de Aur? Nicidecum! Cum am arătat în lucrarea anterioară că Sfântul Vasile care a trăit în secolul al IV-lea, aminteşte în Canonul 1 din Pidalion de o sectă numită „caterii” care apar abia la jumătate de mileniu după el, în preajma anului 1000, tot aşa şi scrierile Sfântului, extrem de multe la număr, cât nu ar fi putut scrie 10 persoane în 3 vieţi de om obişnuit, sunt falsificate în favoarea „reabilitatorilor”. Toate aceste falsuri şi „reabilitarea” Sfântului, cât şi trecerea în calendar sau sinaxar a unor nume de creştini sumerieni, au încercat să distragă atenţia oamenilor timp de 1000 de ani să nu afle că aceşti Sfinţi nu au avut nici un fel de lucru comun cu această putere politică grămădită în pseudo-sinoadele care se pretind a fi creştine, dar mai mult iudaico-politice.

Sfinţii Părinţi nu au primit decât cele 3 afundări de la aceşti iudeo-creştini şi asta s-a discutat pe parcursul mai multor sinoade de manipulare publică, care îi criticau pe sumero-creştini că repetă mirungerea şi hirotonia şi nu primesc euharistia iudeo-creştinilor. Cum să le primească, dacă aceştia sunt eretici şi au ucis atâtea mii de Sfinţi pentru a trage creştinismul în mâinile unor păgâni antihrişti, anti-creştinism şi anti-Apostoli? Singura cale a mântuirii este aceea de a reveni la Sfinţii Apostoli şi de a nu mai călca peste Sfintele Moaşte ale Sfinţilor aceştia care s-au jertfit şi şi-au dat viaţa în mâinile călăilor iudeo-creştini, să apare Credinţa.

Slavă Domnului, având atâtea mărturii din trecut, revenirea noastră la creştinismul Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Părinţi este posibilă. Aşa a rânduit Dumnezeu ca aceste mărturii să nu fie distruse niciodată şi Biserica acelor Sfinţi de demult, să dăinuie şi să se refacă din propria cenuşă, arsă din temelii de iudeo-creştinii păgânizaţi, plini de răutate şi dihonie, ale căror episcopi până în zilele noastre mint sfinţenie şi în faptele lor sunt aceiaşi atei şi păgâni, plini de răutate şi mândrie, plini de înstrăinare de Hristos şi dornici de slavă şi deşertăciune a puterii politice.

Aşa să ne ajute Dumnezeu şi să ne întoarcem înapoi la dragii şi iubiţii noştri Sfinţi Apostoli şi să mergem pe cărările trasate de Sfinţii Părinţi, care nu în zadar s-au ostenit, ci spre triumful Bisericii Lui Hristos, ca noi, astăzi, să avem pildă vieţile lor şi mărturii toate pătimirile şi chinurile pe care le-au îndurat. Amin.

Slavă Sfinţilor Tăi Apostoli, Ucenici,

Episcopi, Propovăduitori şi Mucenici,

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel întreit Sfânt.

+ Ps. Nicolae.

Astăzi, 4/17 Noiembrie 2017

VIII.

BIBLIOGRAFIE SUMARĂ

[1] Extinderea creștinismului în primele trei secole . Williams & Norgate. pag. 293.

[2] Viaţa Sf. Ap. Matia; Doxologia; 21 mai 2012.

[3] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; „Sf. Ap. şi Ev. Luca”; 18.X.2013.

[4] Calendar Ortodox cu Sinaxar; 2017, Ep. Siluan de la Roma, Italia.

[5] Faptele Apostolilor; cap. 3. Vers 8-10.

[6] „Contra Celsus, Book II, Chapter XXVII”

[7] Ibidem; cap. XXVII, part. II; MISQUOTING JESUS. The Story Behind Who Changed the Bible and Why. New York: Harper San Francisco. pag. 52. ISBN 9780060738174

[8] Ev. Matei; Cap. 19; vers. 12.

[9] Istoria Bisericii creștine, voi. 2, pag. 69, Schaff, Philip.

[10] Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 14;  Eusebiu de Cezareea scrieri part. II, pag. 32.

[11] Augustin; Mărturisiri, Epistola 93.

[12] Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) vol. 2-9.

[13] Optatus(Episcopul Mileve), Mark J. Edwards, Optatus, pag. 20, Liverpool University Press, 1997.

[14] Edward L. Smither, Istorie şi Teologie (James Clarke & Co, 25 septembrie 2014).

[15] Frend, WHC (1952), The Donatist Church: A Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9; pag. 156.

[16] Frend, WHC (1952), Biserica Donatistă: o mișcare de protest în Africa de Nord a Romaniei , Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161, p. 62; din scrisorile lui Constantin conservate de Optatus.

[17] Prooloagele, vol. II, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu, tipărit la Bacău în 1999, pag. 891/jos; 10 iulie.

[18] 1819-1893, Schaff. Philip, 2 Vol. 04 The Anti-Manichaean And Anti-Donatist Writings, pag. 469 punctul 4.

[19] Ibidem, Oxford University Press, ISBN 0-19-826408-9, 1952, pag. 161.

[20] Migne, J.P., ed. Eusebiou tou Pamphilou, episkopou tes en Palaistine Kaisareias ta euriskomena panta (in Greacă). Patrologia Greacă 19–24, 1857.

[21] Facere; cap. 14; vers. 14.

[22] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[23] Fontes Historiae Daco-Romanae, Vol. II, Bucureşti, 1970, p. 174

[24] Patrologia graeca, vol. 32; „Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor (Dobrogea)”, rev. Ortodoxia, an. 31, 1979, nr. 1, p. 146-150.

[25] Agenţia de ştiri „Basilica” a Patriarhiei Române; 31.12.2014; Sfântul Vasile cel mare.

[26] Ziarul „Lumina” al B.O.R. Cum a ajuns Evanghelia în dacia lui Zamlosxis; 29 noiembrie 2007.

[27] IMO Părintelui prof. dr. Ioan Gh. Coman, la 30 de ani de la săvârșirea întru Domnul; 11 aprilie 2017.

[28] Fontes Historiae Dacoromanae II, greacă/română; pag. 595; Bucureşti, 1970.

[29] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române, din 22 mai 2009,

[30] Scrisoare către Patriciu din Edessa, P.O. 30, Paris, 1963 apud Guillaumont A., art. Mesalieni, col. 1074.

[31] Scrisoarea către împ. Teodosie; PSB. Vol. 53; pag. 186; fragment din al. 1.

[32] Ibidem; aliniatul 3.

[33] Cuvânt înainte al Patriarhului Teoctist; pag. 6; PSB. Vol. 53.

[34] Scrisoarea a III-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 35.

[35] Scrisoarea a IV-a către Felix; PSB. Vol. 53; pag. 36.

[36] Vieţile Sf. de peste tot anul; Episcop Galaction al Teleormanului; Ed. BOR Alexandria 2003, pag. 442/jos.

[37] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Reabilitarea Sf. Ioan Gură de Aur; Dragoş Boicu, 6 februarie 2016.

[38] Ibidem Ziarul „Lumina”, 6 februarie 2016.

[39] Limonariul; cap. 128; VIATA LUI ADELFIE, EPISCOPUL ARAVESEI SI DESPRE FERICITUL IOAN HRISTOSTOM.

[40] Ibidem; cap. 128; ultima parte.

[41] Ziarul adevărul de Buzău; „Misterele aşezărilor rupestre din munţii Buzăului” 17 februarie 2015.

[42] Dacia Magazin, nr. 91-92, anul X, iulie-august, pag. 53, anul 2013

[43] Începuturile vieţii monahale în Transilvania DUMITRU COBZARU, Pag. 71; Tabor nr. 9, decembrie 2011

[44] Sf. Ier. Ioan Gură de Aur; omilie a Vi-a; Activitatea misionară a Sf. Ioan Gură de Aur.

[45] Istoria Sfântului Ioan Gură de Aur, Guerin, pag. 476

[46] Ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române; Biblia lui Wulfila, dovadă a vechimii creştinismului românesc, 6 martie 2010, autor: Dumitru Manolache.

[47] Viața armeană Marutha de Mafickat , Ralph Marcus, Revista Teologică Harvard , Voi. 25, nr. 1 (ianuarie 1932), 47.

[48] „Observatorul” din Beiuş, anul III – 1930, nr. 4-5-6; Papa Piu al XI-lea. Despre Augustin, Pag. 257-258.

[49] John Anthony McGuckin pagina 12.

[50] Otto Bardenhewer, Geschichte, pag. 24

[51] Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, pag. 47

[52] Vieţile Sfinţilor, Episcop Galaction al Teleormanului, Ed. BOR-Alexandria 2003, pag. 230, col. 2, al. 3.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: