VOCEA ORTODOXIEI

NOTĂ:

Cartea „Vocea Ortodoxiei” începe a fi editată încă din 14/27 Mai 2009, fiind finalizată aproape în întregime, abia în anul 2010. Ulterior, cu adaosurile şi îmbunătăţirea cuvenită, cartea capătă această formă, puţin diferită faţă de cea iniţială. Cu toate aceste adaosuri şi îmbunătăţiri, cartea „Vocea Ortodoxiei” are acelaşi scop: luminarea duhovnicească a tuturor celor ce caută răspunsuri la întrebările legate de problema Ecumenismului şi Schimbarea Calendarului. 

D. Nicoleta Ioana 

Pentru aducerea cărţii în starea actuală, au contribuit:

Autor:

Prea Cucernicul Părinte

VENIAMIN ILIE

Protoiereu Mitrofor al Blagocinatului Ortodox Tradiţional Românesc 

* * * 

Tehnoredactare:

Presvitera D. Nicoleta Ioana

* * *

Coregrafie:

Prea Cucernicul Părinte

ANDREI MARINCU

Preot al Blagocinatului Ortodox Tradiţional Românesc

şi

Presvitera Lavinia

* * *

INTRODUCERE

 „Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa”.(Egumenul Kukşa de la Odesa)

Iubiţi cititori,

na dintre problemele care ne interesează cel mai mult în acest secol se naşte în numeroasele proorocii ale Preacuvioşilor Părinţi din secolului XX, şi nu numai. De pildă, Cuviosul Lavrentie al Cernigovului este numai unul dintre toţi Cuvioşii Părinţi care au proorocit venirea unor vremuri primejdioase pentru mântuirea creştinilor ortodocşi. Acesta a proorocit şi despre venirea vremurilor de tristeţe şi singurătate, înstrăinarea de Darul Lui Dumnezeu şi căderea multor Biserici şi Mănăstiri sub stăpânire eretică. Iată câteva cuvinte din proorocia Cuviosului Lavrentie: „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă-n casă ca lumea să semneze pentru acel singur împărat şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic. Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri acoperişurile atât ale bisericilor cât şi ale clopotniţelor; dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului, ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările, va veni vremea împărăţiei lui Anti-Hrist şi el va fi pus împărat. Toate bisericile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele”.[1] Când am citit prima dată acest capitol am început să-mi adresez semne foarte mari de întrebare, am făcut o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor tulburi din istoria Bisericii, în scopul descoperirii adevărurilor tăinuite de către clericii şi ierarhii de pe stilul nou. Deşi am citit acum câţiva ani proorocia, abia anul acesta (adică 2008) am hotărât să scriu lucrarea de faţă, pentru a aduce puţină lămurire în cazul schimbării calendarului nostru bisericesc.

Pe lângă Cuviosul Lavrenitie al Cernigovului, a mai vestit despre felul venirii lui Anti-Hrist  Sfântul Cuvios Kukşa, Egumenul de la Odesa,  care face referire tot la situaţia Bisericii din acele vremuri. Este clar că la un Sfânt Părinte nu are cum să-i pese de situaţia politică, ci doar de situaţia Bisericii Ortodoxe, pe care iată că o şi mărturisim cu toţii. Sfântul Cuvios Kukşa prooroceşte astfel: „Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa”[2].Îngrijorarea noastră trebuie să apară atunci când ne întrebăm: „cu câţi ani în urmă s-au proorocit acestea?” Iar răspunsul dat nu are cum să ne încurajeze, întrucât au trecut foarte mulţi ani de atunci. De pildă, Sf. Cuvios Lavrentie a trăit în secolul XIX, iar Sfântul Cuvios Kukşa de la Odesa a trăit în secolul XX. Ne despart atâţia ani… şi omenirea nu este conştientă de ceea ce se petrece. Peste tot se vorbeşte despre globalizare, despre sistematizarea reformelor politice încât să se ajungă la o singură conducere; chiar în Biserică a pătruns ideea de „globalizare” şi alegere a unui „singur păstor” prin ideologii ecumeniste, de tip papale, abătându-se foarte mult de la Tradiţia şi Predania Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi apropiindu-se de o instituţie necunoscută, de o instituţie care este în proces de formare încă din secolul XX: Mişcarea Ecumenică.

Pe lângă încălcarea Sfintelor Canoane şi abaterile de la Învăţătura Bisericii Ortodoxe, unii dintre ierarhii ce fac parte din conducerea Bisericilor Ortodoxe oficiale fac şi alte greşeli precum recunoaşterea practică, şi nu numai pe hârtie, a tainelor unor confesiuni eretice, precum catolicii şi protestanţii. Slujirile şi rugăciunile cu ereticii au devenit o obişnuinţă pentru majoritatea popoarelor şi, de asemenea, puţini sunt cei care cunosc în variantă originală Sfintele Canoane care s-au dat de către Sfinţii Apostoli, Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi. În cadrul ritualurilor „ecumenice” se ascund o serie de principii globaliste, principii satanice, chiar dacă în exterior se văd a fi rugăciuni, în esenţa lor fiind afundarea popoarelor în întunericul eresului, pentru a apropia instalarea lui Anti-Hrist ca fiind singurul păstor al lumii.

Studiind destul de bine problema împlinirii profeţiilor Sfinţilor Părinţi, nu numai a celor doi menţionaţi mai sus, ci a mai multora, am hotărât să încep această carte prin care să fac o sinteză foarte amănunţită a evenimentelor şi a faptelor vremii, aşa încât să aflăm în sfârşit în care dintre Biserici s-au infiltrat deja falşii păstori şi aleşii lui Anti-Hrist pentru a stăpâni lumea prin propovăduirea lor. Sunt lucruri foarte importante de ştiut şi chiar foarte necesare mântuirii noastre.

Sunt unii dintre noi mai slabi de înger care, când vine vorba despre chestiuni mai dificile, chiar dacă sunt necesare mântuirii, evită să-şi complice mintea şi să analizeze lucrurile. Ei bine, acest caracter denotă dezinteres, ceea ce nu face parte din criteriile pe care Mântuitorul le-a lăsat prin Sfinţii Apostoli, după care va şi judeca lumea. Dezinteresul, indiferent de situaţie, dacă este frântură din adevărul necesar Mântuirii, trebuie tratat cu atentie, pentru că orice clipă poate fi fatală şi orice faptă irevocabilă. Ei bine, cum ne dăm seama dacă lucrurile pe care le aflăm chiar sunt necesare mântuirii? Şi aici trebuie să precizăm că Biserica este singura instituţie divino-umană prin care Mântuitorul nostru Iisus Hristos acordă mântuirea şi moştenirea împărăţiei Lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim cât se poate de atenţi în privinţa acestor dezbateri foarte importante, care fac parte din mărturisirea curată a Bisericii Ortodoxe în secolul XXI.

Nu este nevoie să parcurgem întreaga istorie a Creştinătăţii pentru a afla timpul în care s-au făcut primii paşi din partea lui Anti-Hrist pentru a pătrunde în formele de conducere ale întregii omeniri. De asemenea, nu ne trebuie nici multă filozofie să conştientizăm că venirea lui Anti-Hrist nu va avea ca scop dominarea sistemelor politice, ci bineînţeles va avea ca scop distrugerea Bisericii şi împrăştierea credincioşilor prin dezbinare, mai apoi prin erezie şi moarte. Nu trebuie să facem altceva decât să luăm şirul evenimentelor cu caracter necanonic care au avut loc între ierarhi din sânul Bisericii Ortodoxe şi între ierarhi sau reprezentanţi ai unor confesiuni eretice, în cadrul cărora evident că s-au făcut compromisuri destul de mari, toate generalizând ideea de globalizare nu numai a structurii politice, ci şi bisericeşti. Deci, întorcându-ne în trecut, primul compromis care s-a făcut a avut ca rezultat reforma din secolul XX, schimbare care a generat o serie de nemulţumiri între credincioşii trăitori, credincioşii de rând şi oamenii politico-religioşi. Este vorba despre schimbarea calendarului. Acest eveniment a născut o cutremurătoare schismă în prima parte a secolului XX şi, de asemenea, o dezorientare chiar şi în rândul unora dintre credincioşii care au rămas în Biserica Ortodoxă.

Efectul îngrijorător al schismei, începând cu anii 1923-1924, s-a răspândit până în zilele noastre, tulburând Biserica Ortodoxă, în timp ce papalitatea a sărbătorit o serie de evenimente care s-au datorat schimbării calendarului în Biserica Ortodoxă.

Necesitatea schimbării calendarului a fost justificată filozofic, procesele fiind luminate de către diferiţi filozofi cunoscuţi în întreaga lume pentru priceperea lor. Problema nu ar fi aceasta. Este foarte bine când un subiect este dezbătut şi analizat în prezenţa unor oameni capabili de a găsi situaţia corectă. Principala problemă este aceea că s-au respectat cu stricteţe toate normele filozofice, iar Sfintele Canoane şi Învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti au fost tratate cu deplină indiferenţă. Chiar nu s-au găsit nici până în ziua de astăzi documente care să ateste că schimbarea calendarului s-a făcut pentru un interes bisericesc, evident după Sfintele Canoane care sun şi hotarele de netrecut şi netăgăduit ale Bisericii. Argumentele ştiinţifice i-au lăsat reci pe majoritatea creştinilor, fie arhierei, fie preoţi, sau simpli credincioşi care au avut acces la informaţiile legate de această problemă. De la aceste nereguli s-au produs diferite schisme şi ruperi de la Biserica Ortodoxă. În momentul de faţă Biserica Ortodoxă se află într-o situaţie foarte tensionată datorită jocurilor politice care s-au făcut de-a lungul timpului pentru a denatura autenticitatea Credinţei şi a introduce ideile globalizării Antihriste, pentru a atinge diavolescul scop de a distruge Biserica.

Cu un secol în urmă, Sfântul Cuvios Kukşa, stareţul de la Odesa, proorocea şi, în acelaşi timp, poruncea: „Nu peste multă vreme va avea loc Sinodul Ecumenic (al VIII-lea), numit “sfânt”. Însă acest Sinod nu va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioşi. În cadrul lui toate credinţele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor şi episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoţilor să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptam aceste schimbări. Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toată Biserica Universală. Fiţi cu luare aminte! Străduiţi-vă să mergeţi la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni vremea când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleşi vor înţelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată; însă nu trebuie să mergem într-acolo în niciun caz. Vă rog, rămâneţi în Credinţa Ortodoxă până la ultima suflare şi aşa vă veţi mântui[3]. Încă de la începutul profeţiei vedem că Sfântul Cuvios nu numai că ne descrie timpul prin care are să treacă Biserica, ci ne dă şi detalii lămuritoare. Astfel ne vorbeşte despre ce-l de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, care este una dintre principalele teme de dezbatere dintre ierarhii Patriarhiei Constantinopolului, României, Moscovei şi a celorlalte. Patriarhia de Constantinopol este implicată foarte mult în această problemă încă din vremea Patriarhului Meletios Metaxakis al Constantinopolului, ea fiind prima care a adoptat noul calendar dintre Bisericile Ortodoxe. În cadrul celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, sau cel puţin aşa vor ei  să-l numească, sunt vizate şi chestiuni legate de calendar. Previziunile făcute de diverşi cardinali catolici referitor la acest subiect ne demonstrează încă o dată că interesele politice stau la baza unei idei abordate de către ierarhia ecumenică. De data aceasta felul în care va fi abordată problema face greşeli mari, fiind vorba chiar despre anularea întregii Tradiţii Ortodoxe de dragul comuniunii cu papalitatea, în sensul de a fi desfiinţate sărbătorile din cursul săptămânii, pentru a spori câştigul financiar, şi impunerea lucrului chiar şi în zilele de sărbătoare, ideea fiind cu totul deplasată de la Ortodoxie, şi cu toate acestea susţinută de către ierarhia Ortodoxă.

Pe lângă aceste principii ale Sinodului al VIII-lea Ecumenic se vor alătura, după cum prooroceşte Sfântul Cuvios Kukşa, şi alte nelegiuiri şi erezii precum: anularea călugăriei, permisiunea episcopilor de a se căsători, iar a preoţilor de a se recăsători. Deja ideea de anularea călugăriei a fost începută încă din secolul trecut, când ierarhia aleasă după criteriile impuse de rege sau parlament a avut grijă să transforme viaţa monahală într-o viaţă plină de lux, imoralităţi şi patimi pline de ruşine, abrogându-se[4] majoritatea Canoanelor impuse de către Sfinţii Părinţi pentru monahi. Din nefericire, nu numai Canoanele s-au abrogat, ci o dată cu desfiinţarea lor, s-a denaturat şi rânduiala vieţii monahiceşti pe care acum o citim numai în Paterice. Schimbările s-au cunoscut încă din vremea primului Patriarh, când numeroşi monahi şi stareţi de mănăstiri s-au arătat întristaţi de reformele care începeau să se facă în rândul monahismului ortodox. Cel mai sigur, ideile reformelor au fost adoptate de la catolici, unde sodomia domneşte cu nesimţire în rândul călugărilor. Ideea uşurării canonului monahal a început în perioada regelui Carol al II-lea, când s-au pornit şi persecuţiile asupra credincioşilor care nu primeau calendarul gregorian. Abrogarea Sfintelor Canoane a avut ca scop atragerea trândăviei şi neputinţei trupeşti în faţa ispitelor. Acesta a fost şi scopul exterior Bisericii Ortodoxe, pentru că Biserica noastră s-a bazat foarte mult în ultimele veacuri pe trăirea şi învăţătura provenită din Mănăstirile Ortodoxe cu Tradiţie. Astfel, aducând în plin proces de transfigurare negativă monahismul Ortodox, au creat un câmp de luptă foarte bine organizat, rezultatele fiind favorabile luptei lui Anti-Hrist împotriva Bisericii Ortodoxe. Mănăstirile Ortodoxe au reprezentat pentru Biserica noastră adevărate şcoli duhovniceşti de trăire şi cunoaştere a Dreptei Credinţe. Astfel, distrugând izvoarele de alimentare duhovnicească, au reuşit să aducă Biserica Ortodoxă într-o stare foarte incapabilă de a rezista în faţa ideologiilor eretice, neavând o putere a cunoştinţei bazate pe trăire şi practică, ci doar o formă foarte letală, adică ceea ce a mai rămas din Învăţătură.

În continuarea proorociei cu privire la situaţia Bisericii Ortodoxe în veacul din urmă, Cuviosul face referire la o altă reformă care s-a produs în cadrul Bisericii „Stilul Nou (adică noul calendar gregorian) va fi introdus in toata Biserica Universala. Fiţi cu luare aminte!” Deja această reformă s-a produs de foarte mult timp. Patriarhia Moscovei de exemplu s-a întors la stilul vechi după o perioadă scurtă de timp, datorită nemulţumirilor credincioşilor şi pericolului de a se face dezbinare. Dintre Bisericile oficiale doar câteva mai păstrează vechiul calendar, dar şi în cadrul acestora se discută problema schimbării.

Spre deosebire de hotărârile luate de Sfinţii Părinţi, ale căror baze erau stabilite de către Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane, hotărârile luate de Sinoadele Bisericilor mari, în ultimul secol, se bazează în chip vădit pe interese străine, de tip papal, fără nici măcar un argument canonic care să nu contravină vreunui alt Canon sau hotărâre luată în prezenţa Sfântului Duh de către Sfinţii Părinţi. Acest fapt denotă lipsa de supunere nu numai faţă de Sfintele Canoane, ci și față de Porunca Lui Dumnezeu, întrucât la porunca Lui Dumnezeu s-au dat toate. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm ideea că şi venirea acestor vremuri se datorează voii Lui Dumnezeu, pentru că fără voia Lui, nimic nu este posibil. Însă, trebuie să luăm în considerare şi Predania Bisericii noastre, pentru că altfel ajungem la deznădejde şi pierderea credinţei dacă nu păstrăm Tradiţia Bisericii şi Hotarele Ei.

Una dintre problemele care ne frământă în privinţa schimbării calendarului este fenomenul „stil vechi – stil nou”, problemă care a generat o serie de mari disensiuni teologice în Biserica Ortodoxă. Acest fenomen a apărut în anul 1924, în Constantinopol, ulterior în Grecia şi în România, apoi s-a extins şi în alte state cu o populaţie majoritar ortodoxă. Încă de la începutul ideii de schimbare (anul 1583) Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii Părinţi şi ierarhi,   s-a arătat nemulţumită în urma inovaţiei papei Grigorie al VIII-lea, al cărui nume îl şi poartă: calendarul gregorian. Problema a fost foarte aspru combătută din partea de Răsărit a Bisericii. De pildă, Ierarhia vremii, în frunte cu toţi Patriarhii şi arhiereii ortodocși și nu numai, au dat o serie de Anateme şi au hotărât că inovatorii şi primitorii noului calendar să fie pedepsiţi cu toate Sfintele Canoane care sunt atribuite ereticilor. În ciuda acestor realităţi, cei ce au ţinut cu stricteţe predania Bisericii şi nu au căzut sub aceste Anateme, neprimind noul calendar, au fost numiţi de către majoritatea ierarhilor inovatori ca fiind „schismatici”. Şi problema stilismului naşte o serie de controverse foarte puternice în Biserica Ortodoxă. Dar, pentru a înţelege mai bine problema şi pentru a defini cu exactitate situaţia actuală, în cele ce urmează voi prezenta mărturii foarte credibile şi cu surse total Ortodoxe, pentru a dispărea termenii de „stil vechi şi stil nou” sau „stilism şi tradiţionalism”. Principalul scop este acela de a da o imagine cât mai clară şi mai reală în ceea ce priveşte peisajul Bisericii Ortodoxe din Mileniul III, pentru a înţelege la ce se referă proorociile Sfinţilor Părinţi și care parte din ele s-a împlinit deja. Ideea acestei cărţi nu este numai de a dezbate problemele cele mai tensionate ale secolului, ci şi de a releva principalele obligaţii ce revin credincioşilor pentru a se mântui şi a păstra Predania, Tradiţia şi Comuniunea Bisericii (mai ales), fără a crea compromisuri.

Protoiereu Mitrofor Veniamin Ilie

CAPITOLUL 1.

Ecumenismul în România şi problema schimbării calendarului

acă cercetăm cu luare aminte proorociile Sfinţilor Părinţi, vedem că se referă întru totul la veacul acesta, iar vremea venirii lui Antihrist este destul de aproape. Venirea lui Antihrist nu va fi în chip drăcesc, ci în chip blând. Oare va veni cu chip de „diavol bun”? Nicidecum! Va veni cu chip de om, în veşminte demne de urmat, preoţeşti sau arhiereşti, pentru că aşa va putea să înşele şi pe cei aleşi, cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei XXIV, 24). Şi iarăşi spune Mântuitorul, tot la propovăduitorii mincinoşi şi la antihriştii ultimului veac, astfel: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochini din mărăcini?”[5] Prin aceasta ne arată care va fi caracterul celor din urmă păstori, pe care nu-i vom cunoaşte nici după chip, că vor avea chipuri luminate, dar nici după comportament, pentru că se vor înfăţişa oamenilor ca apărători ai unor principii mai puţin cunoscute de oamenii de rând, care însă sunt doar nişte înşelăciuni.

În ultimul secol, încă de la început, minciuna a luat funcţie de conducere chiar şi în unele părţi ale ierarhiei bisericeşti, datorită multor compromisuri care s-au făcut şi s-au impus. La urechile oamenilor sau preoţilor au ajuns numai adevărurile de credinţă, adevărul despre Antihrist rămânând ascuns. Nici măcar unul dintre ierarhi nu a vorbit clar şi răspicat despre versetul din Sfânta Evanghelie de la Ioan, în care Mântuitorul zice: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea Mi se cade a le aduce, şi glasul Meu vor auzi, şi va fi o turmă şi un păstor.”[6] Am reprodus versetul în forma veche a textului pentru a păstra autenticitatea sa şi în literă, dar şi în duh. Referitor la aceste cuvinte, o parte dintre ierarhii zilelor noastre susţin că prin cuvintele „şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta…” Mântuitorul face referire la eretici. Nicidecum! Prin acest cuvânt Mântuitorul face referire la toţi care vor veni la Dreapta Credinţă, fie că din neamul evreiesc, fie că din neamurile păgâne. Pentru că El i-a chemat pe toţi la Mântuire, dar nu fiecare după voia şi după concepţia sa, ci numai după adevărata Învăţătură. Ei bine, Mişcarea Ecumenică, care este promovată chiar şi de către ierarhi ortodocşi, cuprinde o serie de abateri de la Dogmă. Chiar unii dintre acești ierarhi cred că Sfintele Canoane şi Predania Sobornicească şi Apostolească „sunt învechite”. Cu alte cuvinte, pentru ei Predania Bisericii Ortodoxe, aceea ce a fost lăsată de către Sfinţii Părinţi, luminaţi de Sfântul Duh, este „învechită”, iar învăţăturile eretice, venite de la catolici, sunt considerate bune! Despre aceste nereguli vom vorbi mai târziu. În continuarea versetului de la Ioan, Mântuitorul spune: „şi va fi o turmă şi un păstor”. Partea ierarhilor implicaţi în ecumenism vorbește despre aceste versete foarte greşit, cum că aici face referire la toate sectele, confesiunile şi ereziile lumii, şi, de asemenea, susţine că toate sectele şi ereziile au un sâmbure de „adevăr”, ceea ce contravine întru toate Învăţăturii Bisericii Ortodoxe de până acum!

Cuvântul rostit de Mântuitorul nu face referire la nicio putere mondială, pentru că El nu a adus pe pământ guvern, ci Biserică! El face referire prin cuvintele „o singură turmă” la O Singură Biserică! După cum mărturisim în simbolul de credinţă: „întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, iar prin „un păstor”, face referire la Arhiereul Bisericii, despre care susţin Sfinţii Părinţi prin Sfintele Canoane că, deşi este păstorul turmei, trebuie să se supună Sfintelor Canoane mai mult decât turma pe care o păstoreşte[7]. Iată ce spun Sfinţii Părinţi la Sfântul Sinod al VII-lea Ecumenic: „Celor ce s-au norocit de vrednicia Ieraticească, mărturiile şi isprăvile le sunt însemnările [descrierile] cele ale canoniceştilor aşezăminte, pe care cu bucurie primindu-le, împreună cu apărătorul de cele Dumnezeieşti David cântăm către Stăpânul Dumnezeu zicând: «În calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia» şi «Ai poruncit dreptate a fi mărturiile tale în veac»; «Înţelepţeşte-mă şi voi fi viu» [Psalm 118: 14, 138, 144]. Şi dacă Proorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzim poruncile lui Dumnezeu, şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân de-a pururea neclătite, şi nemişcate. Că şi văzătorul de Dumnezeu Moise aşa zice: «Întru ele nu este cu putinţă a se adăogi, şi din ele nu este cu putinţă a se scădea» [A 2-a Lege 12: 32]. Şi Dumnezeiescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se strigă: «La care doresc Îngerii a privi». Şi Pavel zice: «Sau noi, sau Înger din Cer, de va vesti vouă afară de ceea ce aţi primit, anatema fie» [Galateni 1: 8]. Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca cum ar afla cineva dobânzi multe [Psalm 118, 162], cu îmbrăţişare primind Dumnezeieştile Canoane, şi întreg Aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii Apostoli, şi de către sfintele Ecumenice Sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor Aşezămintelor ca acestea, şi de către sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim; iar pe cei ce îi dau certării, şi noi asemenea îi supunem. «Că neiubitor de argint este chipul; îndestulându-ne cu acestea» [Evrei 13: 5]; arătat strigă Dumnezeiescul Apostol Pavel cel ce s-a suit întru al treilea Cer şi a auzit graiuri nespuse[8]”. Tot în această chestiune, iată ce aflăm în Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de la anul 861, Sfânt Canon omis de fiecare dată de către anumiţi ierarhi şi clerici, nu din neştiinţă, ci pentru a amâna grăirea lucrurilor pe nume. De aceea trebuie să luăm mare aminte la acest Sfânt Canon, care defineşte şi unitatea comuniunii în Biserică, dar şi hotarele impuse în această privinţă: „Cele rânduite pentru preoţi, episcopi şi mitropoliţi, se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de împărtăşirea către patriarhul său şi n-ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit, la dumnezeieştile taine, mai-nainte de înfăţişarea Sinodului şi condamnarea lui definitivă, face schismă. Sfântul Sinod a hotărât ca acest străin de toată preoţia, în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru. Acestea s-au pecetluit şi s-au hotărât mai ales pentru cei ce aduc vinovăţii şi se depărtează de întâii lor stătători, fac schismă şi rup unirea Bisericii. Pe de altă parte cei ce se despart de împărtăşirea ce către întâiul stătător al lor, pentru oarecare eres condamnat de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, aceia care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că sunt supuşi certării, canonice, îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului, ci şi de cinstea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învrednici, că n-au osândit episcopi, ci mincinoşi episcopi şi mincinoşi învăţători. Şi n-au rupt unirea Bisericii, prin schismă, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schismă şi de dezbinare[9]”. Despre călcarea acestui hotar aflăm mai multe citind istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol (secolul XX), vreme în care au început să fie călcate în neştire majoritatea Sfintelor Canoane. Unele încălcări sunt dovada că ierarhii înfăptuitori de erezie nu aveau habar de acele Sfinte Canoane, ceea ce denotă că interesul era acela de a se apropia mai mult de Vatican, adică de celebra instituţie „religioasă” cunoscută în întreaga lume pentru felul în care şi-a impus religia papistăşească încă de la anul 1054, cu foarte mare cruzime, cum s-a arătat şi în ţara noastră. Două dintre dovezile acestei persecuţii sunt Mitropoliţii Iorest şi Sava, şi, de asemenea, mulţime de clerici şi credincioşi care au fost persecutaţi, în foarte multe feluri, pentru că nu au primit religia papistăşească[10], mărturisind Ortodoxia şi păstrându-o până la moartea lor cea trupească. Ei au trecut prin chinuri greu de imaginat, datorită stilului barbar în care au fost săvârşite de către sclavii papalităţii, la comanda dată de fiecare papă în parte. Încă de la începutul secolului XX Biserica Ortodoxă (din România) a fost tulburată de curentele venite din partea apusenilor, tocmai prin diferiţi ierarhi care practic au fost impuşi de către regele ţării, nicidecum prin alegere canonică, după Tradiţia şi Predania Bisericii, ci avânt parte de alegere politică şi hirotonie ortodoxă pentru a amăgi poporul. Însă, Arhiereii cu frică de Dumnezeu, care şi-au dat seama de viclenia diavolească ce se vâra încă de pe atunci în Biserică, după cum s-a şi proorocit, au început să atragă atenţia Sfântului Sinod cu privire la compromisurile care se făceau. Dar cum încă de pe atunci Sfântul Sinod era mai interesat de a primi inovaţiile venite de la apuseni, decât să-şi păstreze propria Predanie şi Tradiţie Ortodoxă, au început să se nască dubii extrem de mari în rândul ierarhilor aleşi pe temeiuri canonice, mărturisirea Credinţei Ortodoxe şi împlinirea Sfintelor Canoane. Astfel, în anul 1909, Episcopul Gherasim Saffirin este unul dintre ierarhii care-şi ia inima în dinţi şi, cu tărie mărturisitoare, înfruntă Sinodul, arătând ce fel de oameni se ascund sub veşmintele unora. În vremea Mitropolitului Atanasie Mironescu (1909-19011), în ziua de 12 Octombrie, Episcopul Gherasim Saffirin avea să-şi citească în şedinţa Sfântului Sinod toate nemulţumirile sale şi ale altor feţe bisericeşti. Din declaraţia Prea Sfinţiei sale amintim doar câteva cuvinte: „Rup, deci, orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc, îi dau anatemei ca pe nişte «mădulare putrede» şi străine trupului Bisericii, ca pe nişte «păgâni şi vameşi», vrednici de dumnezeiescul glas: «Nu vă ştiu pre voi»; «depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii»[11]”.

Tensiunea din Biserica Ortodoxă (din România) a început să scadă după ce majoritatea ierarhilor care nu erau de acord cu compromisurile care se făceau la voia regelui spre călcarea Predaniei şi Sfintelor Canoane.  Ierarhii erau schimbaţi sau obligaţi să se retragă pentru a putea fi aleşi alţii, după interesul ascuns care se desfăta de toată sporirea. Cu toate acestea, poporul şi clerul cunoştea destul de bine că au moştenit de la străbunii noştri o Tradiţie, o Predanie şi un Botez, întocmai Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, cine avea puterea să se opună…? Ei bine, ierarhi precum Prea Sfinţitul Gherasim au mai fost, însă prea puţini pentru a se scrie o istorie din numele lor, situaţie care este destul de îngrijorătoare, întrucât s-a preferat să se meargă pe o linie greşită a ascultării (de cine?!), susţinându-se astfel o serie de erezii care au început să fie aduse în Biserică încă din al II-lea deceniu al Secolului XX.

Istoria cruntă a Bisericii Ortodoxe Române începe abia în ziua de 18 Decembrie 1919, când „Marele Colegiu Electoral” îl alege pe Miron Cristea pentru a ocupa funcţia de Mitropolit Primat. Investitura[12] şi înscăunarea sa au avut loc în ziua de 19 Decembrie 1919. Implicarea puterii politice a deranjat foarte mult opinia creştinătăţii din România, însă suveranitatea regală era mult mai puternică decât opinia publică şi decât orice drept al credincioşilor, care bineînţeles erau încălcate.

Miron Cristea a devenit faimos după ce a colaborat foarte mult cu uniaţii din partea Ardealului[13]. Încă din tinereţe s-a cunoscut drumul pe care avea să-l parcurgă în viaţă şi numeroasele grade şi titluri primite în decursul anilor. La 1 Decembrie 1918, împreună cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, participă la Marea Unire. Următorul an avea să fie ales mitropolit, puterea politică fiind foarte interesată de persoana sa pentru a conduce Biserica Ortodoxă Române, cum a condus de-a lungul timpului diferite instituţii, având o foarte mare implicare şi în evenimentul istoric de la Alba Iulia. Lucrarea sa în cadrul Bisericii Ortodoxe  avea să îşi stabilească rădăcini noi, în legătură cu cele lăsate încă din vremea lui Al. I. Cuza, astfel că Miron Cristea şi-a dovedit stilul catolicesc de a privi lucrurile şi de a le înfăptui. Fără să se ţină cont de Predania Bisericii Ortodoxe, după cum greco-catolicii nu au ţinut cont încă de la separarea lor de Biserica Lui Hristos, Miron Cristea se face cunoscut ca şi autoritate prin diferitele reforme ce aveau să rămână cunoscute în istorie mai mult ca interese politice, în acelaşi timp interese de a atrage Biserica Ortodoxă, printr-o catolicizare lentă, la pierzare!

În anul 1924 avea să înceapă o nouă serie de tensiuni, de data aceasta legate de canonicitatea Sfântului Sinod Român, întrucât noul Mitropolit Primat – Miron Cristea – urmărea destul de mult interesul apusean (papal) şi al statului (politic) român în privinţa intenţiei de a se schimba calendarul, interes care a stârnit mari disensiuni şi controverse teologice care se renasc şi astăzi, după atâta timp.

În una din declaraţiile sale, Mitropolitul Miron Cristea spunea: „Noi, ierarhii şi teologii români, nu avem, după canoane, altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le studiem din vreme cu toată răspunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne înţelepţi să facem naufragiu în cele ale credinţei, ca apoi, după ce le vom pregăti astfel, să le supunem spre hotărârea soborului general al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori. De la calea acesta nu ne putem abate, întâi, pentru că suntem datori, după porunca Sf. Scripturi să păstrăm unitatea duhului în legătura păcii, al doilea, pentru că o singură Biserică Ortodoxă nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie şi numai pentru hotarele ei, moştenirea ortodoxă pe care o are în de comun sau în indiviziune cu celelalte Biserici surori, ci trebuie să facă toţi paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă”. Cu toate acestea, călcarea sfintelor Canoane începea să se ţină lanţ, aşa încât să se ajungă la primele forme de ecumenism în Sinodul român. Cât despre lipsurile la care se referea acesta, sunt bineînţeles falsificarea unor informaţii în scopul schimbării calendarului.

Deşi acum, datorită învăţăturii predate de ierarhia nouă, schimbarea calendarului pare a fi o necesitate, nu este însă atât de importantă în viaţa Bisericii. Citind Sfintele Canoane, vom vedea exact despre ce este vorba şi cât de mare este însemnătatea calendarului zis „iulian”,  pe care Sfântul Sinod întâi Ecumenic de la Niceea (325) l-a împodobit cu praznicele împărăteşti, cu prăznuirile Sfinţilor din fiecare zi şi mai ales cu Pascalia până la sfârşitul veacurilor, drept pentru care ar fi foarte îndreptăţit să fie numit „Calendarul Niceean”.

În urma unor şedinţe susţinute începând cu anul 1920 de către Sinodului român, patronat de Mitropolitul Miron Cristea, s-au dezbătut mai multe probleme din cadrul Bisericii Române, însă nu și problema schimbării calendarului. Astfel, schimbarea ce avea să fie înfăptuită în anul 1924, era chiar necunoscută de popor. S-a profitat foarte mult de situaţia critică în care se afla poporul nostru, în urma primului război mondial (1914-1918), când populaţia ducea destule lipsuri încât să mai aibă timp să studieze problema schimbării calendarului. Ei bine, ne-am întrebat cu toţii dacă ierarhii vremii s-au arătat cumva deranjaţi de schimbare, întrucât vizibil se călcau o serie de hotărâri ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, şi bineînţeles Sigilioanele Sfintelor Sinoade Locale ce s-au ţinut în Biserica Ortodoxă încă de la apariţia noului calendar (24 Februarie 1582). Ei bine, nici atunci şi nici în zilele noastre nu s-au arătat ierarhi care să combată inovaţia calendarului gregorian introdus în România. Problema aceasta trebuie dezbătută cu foarte mare atenţie, întrucât în spatele ei se ascunde o istorie întreagă care dovedeşte toate formele prin care papalitatea a încercat să pună stăpânire pe Biserica Ortodoxă, voinţă de răzbunare manifestată încă din anul 1054, când Biserica Ortodoxă nu a voit să se supună papei Leon al IX-lea. Gândul de „primat papal” a existat la Roma încă din anul 222, când Episcopii Romei, Calixtus şi Stefanus, au inovat această idee, care bineînţeles că nu a avut nici o însemnătate niciodată, fiecare Biserică avându-şi scaunul său şi arhiereul său. Orgoliile papilor şi râvna după putere au atras o mulţime de dezastre în întreaga lume, cea mai mare greşeală fiind separarea de Biserică, în anul 1054, prin introducerea unor învăţături greşite în cadrul Bisericii Apusene, ceea ce a produs ruperea Bisericii Apusului de Biserica Ortodoxă din Răsărit.

Rând pe rând papismul s-a depărtat de învăţătura şi predania Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Sinoade, şi, mai grav, de Sfintele Dogme, începând din 1054 să apară erezii referitoare la cinstirea Maicii Domnului, a Sfintelor Icoane, cinstea cuvenită omului, fie episcop simplu sau papă. Viclenia papistăşească s-a dovedit a fi prezentă şi în anul 1924, când problema schimbării calendarului s-a vorbit doar într-un cerc de ierarhi care de fapt propuneau schimbarea pe temeiuri filozofice, însă nu şi dogmatice sau canonice. S-a dezbătut această problemă a schimbării în diferite conferinţe sinodale, dar niciodată nu s-a făcut un Sinod Local care să arate o necesitate a schimbării, nici să nu mai vorbim despre o ipoteză exclusă a implicării papei. Este chiar absurd să credem că papalitatea nu a avut implicare în această problemă, mai cu seamă că încă din anul 1582 au fost trimişi misionari ai Vaticanului care să răspândească în Biserica Ortodoxă noua inovaţie a papei Grigorie al XIII-lea. Acestei decizii papale Sfinţii Părinţi i-au răspuns foarte aspru, combătând problema şi cunoscând ascunzişurile unor fărădelegi în cadrul noului calendar. Astfel, prima Anatemă s-a dat în anul 1583, în zilele Patriarhului Eremia al Constantinopolului, care împreună cu toţi Patriarhii Bisericii Ortodoxe, decid următoarele: „Oricine nu urmează învăţăturile Sfintei noastre Credinţe strămoşeşti, după cum au aşezat şi cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar şi care bine le-au legiuit să le urmăm, şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau se va împotrivi la toate acestea şi va voi să strice dogmele şi tradiţiile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, să fie dat anatemei şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici cârmuite de Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa care ne-au lăsat-o Sf. Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia. Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi. Amin[14]”. De asemenea, în anul 1756, crescând presiunile în Biserica Ortodoxă a Răsăritului, s-a întrunit un nou Sfânt Sinod în Constantinopol, în vremea Patriarhului Chiril, când s-a dat o nouă anatemă împotriva oricărui modernism papistăşesc, fără să se combată sau să se abroge ceva din hotărârea Sinodală din anul 1583, hotărându-se următoarele: „Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu sfântul să ne aflăm în fața acestui tron apostolesc și patriarhicesc, canoniceşte și apostolește, pentru ca să păzim cu credință fierbinte și evlavie Sfânta Credință Ortodoxă pe cari am primit-o de la Sfinții Apostoli și de la cele VII Sfinte soboare a toată lumea, împreună cu Dogma celor VII Taine ale Sfintei noastre Biserici Apostolească și Sobornicească de Răsărit, și acestea să le ținem curate și nepătate, după cum de sus și de la început Biserica Lui Dumnezeu le-a primit de la Sfinții Apostoli, neclintite, fără de adăugire sau să scoată niciun cuvânt, până astăzi, și nici până la sfârșitul veacului acestuia, le păstrează curate ca pe Mireasa Domnului nostru Iisus Hristos. Mai întâi, să păzim apostoleștile și soborniceștile Canoane, nemișcate și neștirbite, după cum le-am apucat. Al doilea ca, luând toate armele Duhului Sfânt, să ridicăm și să ștergem cu desăvârșire, cu înfricoșat blestem și veșnică anatemă, împotriva acelora care ar îndrăzni să facă pogorământ, ca să primească orice adăugire ori scoatere – cât suntem în viață și după moartea noastră -, până la sfârșit. Deci, cu puterea și darul Prea sfântului Duh cel dătător de viață, dispreţuim şi aruncăm cu desăvârşire cea spurcată şi necurată şi hulitoare şi neaprobată, cea întru fărădelege alcătuire scrisoare ereticească, şi mergem după Sfântul Apostol Pavel, cari zice:,,Oricare ar adăuga ori ar şterge un cuvânt, acela să fie anatema de şapte ori!” şi aşa ne-am hotărât cu tot sfinţitul cler, cari este cu noi şi cu adunarea creştinească, să dăm anatema de trei ori, fie că sunt din rândul clericilor, fie al mirenilor, despărţiţi sunt de la Domnul Dumnezeu Atotşiitorul, blestemaţi şi neiertaţi şi după moarte să nu putrezească. Să putrezească pietrele şi fierul, dar ei niciodată! Să moştenească lepra lui Ghiezi şi să se spânzure ca Iuda, că fie suspinând şi tremurând pe pământ ca şi Cain, mânia Lui Dumnezeu pe capetele lor, să fie la un loc cu Iuda şi cu iudeii cei luptători de Dumnezeu, să crape pământul şi să-i înghită ca pe Datan şi Aviron, îngerul Lui Dumnezeu să-i gonească pe ei în toate zilele vieţii lor şi toate blestemele Patriarhilor şi ale Soboarelor să cadă pe dânşii, să fie veşnic sub anatema şi focul veşnic. Amin!” Nici de această anatemă nu s-a ţinut cont în anul 1924 şi nici măcar nu s-a pomenit de ea, ca nu cumva aceasta să stârnească neînţelegeri în popor sau cler, pentru că nu s-a dat cu nedreptate, nici pentru a fi ştearsă cu timpul, ci cu un scop anume. Scopul ei având să fie călcat prin schimbarea calendarului, evident că nici nu au amintit de ea. De asemenea, nici de Anatema din anul 1848 nu s-a amintit de nici un fel, toată această tăcere lăsând un loc gol şi trist în inimile creştinilor de mai apoi, care au studiat problema cu înţelepciune. Întrebarea: „de ce s-au ascuns acestea?” va fi fără răspuns din partea multora dintre ierarhi neo-papistaşi. Însă o gândire curată şi Ortodoxă şi-ar da seama că nu tocmai în regulă au fost toate cele petrecute atunci. Este destul de dubios că toată problema s-a dezbătut din ipostaza filozofică, multe calcule, multă filozofie, însă Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe?! Nici nu s-au amintit! Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul dintre Sfinţii Ierarhi care s-au opus în perioada lui Alexandru Ioan Cuza schimbării calendarului. S-au opus și alți ierarhi, chiar şi din Secolul XX, dar nici cuvintele lor nu au fost luate în considerare, cum nici Sfintele Canoane, hotărârile Sfintelor Sinoade sau Anatematismele date de către acestea.

CAPITOLUL 2

Necanonicitatea şi gravitatea schimbării calendarului bisericesc

entru mulţi dintre clericii stilului nou problema schimbării calendarului nu a avut o foarte mare însemnătate şi chiar mulţi socotesc schimbarea ca fiind o „îndreptare” a calendarului, după calculele filozofilor catolici. Ei bine, dacă pentru Biserica Catolică schimbarea calendarului, încă din anul 1582, nu a avut o însemnătate prea mare, pentru Biserica Ortodoxă, din punct de vedere canonic, a fost una dintre inovaţiile care au declanşat un şir de abateri de la Sfintele Canoane şi de la hotărârile Sfintelor Sinoade de mai-nainte.

Pentru a înţelege mai bine gravitatea, trebuie să studiem amănunţit hotărârile Sfântului Sinod întrunit în anul 1583, în vremea Patriarhului Ieremia al II-lea, Sinod care a combătut problema calendarului nou. Niciuna dintre hotărârile acestui Sfânt Sinod nu au fost luate în considerare de către episcopii care au primit noul calendar. Dimpotrivă, nici măcar de Sfintele Canoane mai vechi nu s-a ţinut seama, nici de cele ale Sfintelor Sinoade Ecumenice. În hotărârile Sinodului din anul 1583, primul Canon dat a fost acesta: „Orişicine nu ar mărturisi cu inima şi cu gura că este mădular al Bisericii de Răsărit botezat ortodox şi că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl fiinţial şi ipostatic, aşa cum Hristos spune în Evanghelie, ci Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul în acelaşi timp, unul ca acesta să fie lepădat afară de Biserică şi să fie Anatema[15]”.

În catolicism s-a practicat botezul prin stropire, botez care acum este recunoscut ca fiind valid în Biserica Ortodoxă de Stil Nou, ceea ce contravine întru toate Sfintelor Canoane neschimbabile ale Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Sinoade Ecumenice. Dimpotrivă, în România, în anumite regiuni ale ţării, în special în partea Ardealului, preoţii Bisericii de stil nou botează prin stropire, precum practică apusenii (catolicii/papistaşii). Această asemănare a stilului nou cu catolicii este una dintre cele mai grave abateri ale noilor calendarişti. Iată ce spune Canonul 50 al Sfinţilor Apostoli spune: „Dacă vreun Episcop sau Preot nu va săvârşi trei afundări ale unei Taine, ci o afundare, care se dă întru Moartea Domnului, să se caterisească. Că nu a zis Domnul întru Moartea mea botezaţi. «Ci mergând, învăţaţi pe toate neamurile, botezându-i pe ei în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh»”. Botezul în 3 afundări, în numele Sfintei Treimi, iar nu prin stropire, sau printr-o afundare, sau în alt chip, reprezintă naşterea din apă şi din Duh, după cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apa şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia Lui Dumnezeu[16]”. Aceasta prefigurează Botezul ce avea să fie săvârşit în Biserica Ortodoxă. Este logic că aşa cum o naştere cuprinde zămislirea şi ieşirea din pântecele mamei, şi naşterea din apă şi din Duh înseamnă INTRAREA şi IEŞIREA din apa Sfântului Botez şi din Duhul, ceea ce reprezintă mărturisirea dreptei credinţe. Astfel, botezul prin stropire nu are nici un fel de valabilitate, contrazicându-se cu Învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti. Nu numai practicarea acestui fel de botez în Biserica Ortodoxă Română de stil nou (sub ascultare de patriarhia Română), ci şi faptul că se recunoaşte (validează) botezul săvârşit de catolici, prin stropire, primindu-i numai prin Mirungere, în unele cazuri chiar şi fără această Taină, este o abatere foarte gravă. Iată ce ne spun despre această nelegiuire Sfinţii Apostoli în Canonul 46: „Episcopul sau Preotul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este între Hristos şi Veliar (diavolul)? Sau ce parte are Credinciosului cu necredinciosul?” De asemenea, Canonul 47 Apostolesc, porunceşte: „Episcopul sau Preotul, pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea şi de Moartea Domnului si nu osebeşte pe Ierei de către minciunoierei”.

Însăşi mărturisirea de credinţă a papistaşilor contravine întru toate cu învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Purgatorul, Filioque, Infailibilitatea papei, primatul papal, imaculata concepţie (învăţătură greşită despre Maica Domnului) şi multe altele au fost condamnate la anul 1054 de către întreaga Biserică Ortodoxă. Pentru toate acestea, nici măcar de s-ar fi botezat catolicii prin trei afundări, precum spune Sfântul Vasilie cel Mare, pentru că sunt eretici, nu ar dobândi nimic sfinţitor sau mântuitor. De asemenea, tot Canonul 1 al Sfântului Vasilie cel Mare ne învaţă că nici măcar botezul schismaticilor nu este corect, pentru că devreme ce s-au rupt de Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, nu au nici un fel de lucrare a Sfântului Duh, întrucât lucrarea Sfântului Duh este prezentă numai în Biserica Lui Hristos.

A doua hotărâre a Sfântului Sinod din Constantinopol, de la anul 1583, impune: „Orişicine nu ar mărturisi că în taina Sfintei Liturghii laicii trebuie să se împărtăşească odată cu cele două sfinte părţi, a Preasfântului Trup şi a Preasfântului Sânge, ci să spună că este de ajuns a primi numai trupul pentru că sângele este inclus, chiar dacă Hristos le-a sfinţit separat şi le-a dăruit fiecăruia din Apostoli, unul ca acesta să fie Anatema[17]”. Şi iarăşi spune: „Orişicine ar spune că Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină a folosit azime ca şi evreii şi nu pâine dospită, unul ca acesta să fie departe de noi şi sub anatemă ca unul ce gândeşte ca un evreu şi vrea să introducă doctrina lui Apolinarie şi a armenilor în Biserica lui Hristos, cu a Cărui încuviinţare îl dăm de două ori Anatemei[18]”. În acelaşi timp, catolicii sunt supuşi şi Anatemei din Canonul 70 Apostolic, întrucât în slujbele lor lipsite de orice dar al Sfântului Duh, se împărtăşesc cu azime, ca şi evreii, adică cu pâine nedospită, călcând întru toate rânduiala stabilită se Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Părinţi şi de Sfintele Sinoade. Jertfa Sfintei Liturghii se săvârşeşte din Pâine (Prescură) dospită, şi din Vin curat, fără alte amestecături, iar la vremea rânduită se face Sfânta Amestecare unde se toarnă Apă, la Proscomidie, rostindu-se: „… şi îndată a curs sânge şi apă”, iar mai apoi, la momentul sfărâmării Sfântului Agneţ, adică a Trupului Domnului, se toarnă Sfânta Căldură, adică Apă încălzită, până ce se încălzesc Sfintele Taine (vezi rânduiala din Liturghierul Ortodox).

A IV-a şi a V-a hotărâre a Sfântului Sinod din Constantinopol, de la anul 1583, decide: „Orişicine ar spune că atunci când Hristos Dumnezeu va veni să judece lumea, El nu va veni să judece sufletele împreună cu trupurile, ci numai să hotărască asupra trupurilor, să fie anatema!” „Orişicine ar spune că atunci când mor, sufletele creştinilor care s-au pocăit în această viaţă dar nu şi-au câştigat mântuirea merg în Purgatoriu, unde focul şi chinurile îi purifică, şi ei cred că nu sunt chinuri veşnice – aşa cum credea blestematul Origen – şi dau din această pricină slobozire păcatelor, pe unii ca aceştia îi dăm Anatemei” . Mulţi au auzit de scriitorul Origen, iar în cărţile editate de Biserica Ortodoxă Română (de stil nou) apare ca fiind unul dintre „Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti”. Ei bine, în învăţătura lui Origen sunt cuprinse foarte multe erezii care au apărut mai târziu la catolici/papistaşi. Aceştia mărturisesc că după ce mor nu se duc în rai sau în iad, ci în purgator. Prin această învăţătură ei se încurajează spre călcarea Poruncilor şi spre libera alegere a păcatului, cu înşelăciunea diavolului, că totul se iartă după moarte, într-o perioadă de timp în care stau în Purgatoriu. De asemenea, pentru multe alte greşeli şi concepţii satanice, scriitorul Origen, precum Arie, a fost dat Anatemei de către Sfinţii Părinţi. Această concepţie satanicească dăinuieşte în ideologiile papistăşeşti încă de acum 1000 de ani. Cu toate acestea, ierarhii şi clericii de stil nou folosesc foarte des termenul „biserica soră” când se referă la Biserica Catolică, fapt contrazis total de către Sfinţii Părinţi. În mărturisirea de Credinţă predanisită de Sfintele Sinoade spunem: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, mărturisim un Botez spre iertarea Păcatelor…” (din Simbolul de Credinţă al Bisericii Ortodoxe), iar nu în două Biserici sau în Mamă şi fiică, sau soră, ci destul de clar, „întru Una…”, pentru că Biserica Lui Hristos a fost Una şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor, indiferent dacă ereticii nu contenesc a se depărta de aceasta.

Prin hotărârea a VI-a a Sfântului Sinod din anul 1583, se dă următoarea Anatemă: „Orişicine ar spune că Papa este capul Bisericii şi nu Hristos Dumnezeu, şi că Papa are autoritatea de a trimite în Rai prin scrisorile sale, şi că poate ierta păcatele prin plata indulgențelor, unul ca acesta să fie anatema[19]”. În perioada aceea, pentru a face rost de o sumă imensă de bani pentru construirea multor valori papale, Biserica Catolică practica traficul de indulgenţe, adică un fel de bileţele care costau foarte mult. Episcopii şi clericii catolici învăţau că prin cumpărarea a cât mai multe exemplare, se iartă mai multe păcate, ori, această învăţătură este eretică, pentru că păcatele se iartă numai prin pocăinţă unită cu Sfânta Spovedanie şi cu Canonul dat de către preotul duhovnic. Profitarea de naivitatea oamenilor de rând din partea cardinalilor, a atras după sine naşterea protestanţilor, care rând pe rând s-au depărtat de la toate adevărurile de credinţă, unii batjocorind Sfintele Icoane şi Sfânta Cruce, alţii lepădând cinstirea Maicii Domnului, de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară, şi cinstirea Sfinţilor; alţii lepădând din învăţătura lor rânduiala treptelor slujitoreşti: episcop, preot, diacon, iar alţii alegând până şi femei ca episcopi sau preoţi. În această Anatemă dată asupra papistaşilor se include faptul că ei mărturisesc cum că Papa este capul Bisericii, iar nu Hristos, cum mărturiseşte Biserica Ortodoxă. Această învăţătură greşită îi atribuie Papei titlul de „vicarul lui Hristos” sau „infailibilitatea papală” care implică dreptul acordat unui om, adică papei, de a păcătui oricât şi în orice chip, el fiind considerat în continuare ca fiind „sfântul părinte”. Aceste erezii pomenite până aici nu au fost lepădate de nici un fel în Biserica Catolică, ci s-au mai adăugat şi altele în timp. Pentru toate acestea, catolicii sunt lipsiţi de orice purtare a darurilor Sfântului Duh, de orice sfinţenie şi de toată demnitatea de creştini!

Ultima hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe din anul 1583, impune următoarele: „Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii luate în cele şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua inovaţie a pascaliei şi a noului calendar (gregorian) al astronomilor atei papişti, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, Anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei[20]”. Începând cu anul 1582, de la introducerea noului calendar în Apus, papa Grigorie a trimis misionari în Biserică Ortodoxă să tulbure pe credincioşi şi să-i convingă să primească noul calendar, cum că acesta ar fi cel mai corect, iar cel folosit de Biserica Ortodoxă este greşit. Pentru a pune capăt acestei tulburări şi presiuni din partea catolicilor, Patriarhul Ieremia al II-lea întruneşte un Sfânt Sinod la anul 1583 în luna Noiembrie, unde sunt dezbătute problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă. Astfel, s-a hotărât ca pentru toate ereziile pe care le conţine catolicismul şi pentru cei ce vor primi noul calendar, lepădând pe cel vechi, care s-a stabilit în Biserica Ortodoxă nu de către un papă, un păgân sau un eretic, cum batjocoresc unii, ci de către Sfinţii Părinţi cei 318, în anul 325, la Niceea, la întâiul Sfânt Sinod Ecumenic, unde s-a stabilit şi data Pascaliei până la sfârşitul veacurilor, aşezământ întocmit pe baza calendarului introdus în Biserica Ortodoxă atunci şi împodobit cu Praznice şi sărbători închinate în cinstea Sfinţilor Prooroci, Apostoli, Mucenici, Ierarhi, Mărturisitori şi Cuvioşi şi toţi Sfinţii cinstiţi în Biserica Lui Hristos, să fie date 7 anateme. De anatema dată împotriva noului calendar nicidecum nu a cutezat a aminti în anul 1924 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, condus de Mitropolitul Miron Cristea, ci s-au amintit doar calcule matematice, filozofii şi învăţături nici pe departe Ortodoxe, ci doar amăgiri prin care să susţină că schimbarea calendarului nu are nici un fel de importanţă pentru Biserica Ortodoxă. Ei bine, dacă nu ar fi avut o aşa mare importanţă, nu s-ar fi dat atâtea anateme! Deci, calendarul în viaţa Bisericii Ortodoxe a avut o însemnătate deosebit de importantă. Şi dacă stăm bine să ne gândim, este chiar unul dintre Aşezămintele ce s-au hotărât a rămâne în Biserica Ortodoxă, la Sinodul Întâi Ecumenic (anul 325). Despre aşezămintele şi Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice, Sinodul IV Ecumenic hotărăşte: „Canoanele cele aşezate de Sfinţii Părinţi în fiecare Sinod până acum, am hotărât a se ţinea[21]”, iar Sfântul Sinod al VI-lea, hotărăşte: „Au socotit însă Sfântul Sinodul acesta şi aceasta, prea bine şi prea cu sârguinţă, ca şi de acum înainte să rămână adevărate, şi întărite spre vindecarea sufletelor şi tămăduirea patimilor, Canoanele cele de sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai-nainte de noi primite şi întărite, dar încă şi predanisite nouă în numele sfinţilor şi slăviţilor Apostoli 85 la număr. Fiind însă că întru aceste Canoane se porunceşte să primim noi, aşezământurile cel prin Clement ale acestor sfinţi Apostoli, care în unele din vechi de către cei de străină slăvire pentru vătămarea Bisericii, oarecare neadevărate şi străine de Evsevie (buna cinstire) s-au vârât, frumuseţea cea de bună cuviinţă a Dumnezeieştilor Dogme înnegrindu-o, lepădarea Aşezământurilor celor de acest fel potrivit o am făcut spre zidirea şi asigurarea Creştineştii turme. Nicidecum judecând noi a fi primite meşteriile ereticeşti minciuno-cuvântări, şi ale alătura cu adevărata şi întreaga învăţătura a Apostolilor. Pecetlui însă şi pe celelalte toate sfinţite Canoane aşezate de sfinţii şi fericiţii Părinţii noştri. Adică ale celor 318 sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea, şi a celor în Anghira, dar încă şi a celor Neocesareea. Aşişderea şi ale celor în Gangra. Pe lângă acestea însă şi a celor în Antiohía Síriei. Dar însă şi ale celor în Laodíceea Frígiei. Încă şi ale celor 150 ce s-au adunat întru aceasta de Dumnezeu păzită împărătească cetate. Şi ale celor 200 ce mai întâi s-au adunat în Mitropolia Efesénilor. Şi ale celor şase sute treizeci sfinţi şi fericiţi Părinţi în Calcedón adunaţi. Aşişderea ale celor în Sardíkia. Încă şi ale celor în Cartagína. Dar însă, încă şi ale celor acum a doua oară întru această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate adunaţi în zilele lui Nectárie întâiului şezător [presedént] al împărăteştei cetăţii acesteia, şi a lui Teófil celui ce a fost Arhiepiscop Alexandríei. Dar şi ale lui Dionísie fostului Arhiepiscop al marei cetăţi Alexandriei. Şi ale lui Petru fostului Arhiepiscop al Alexandríei şi Mucenicul. Şi ale lui Grigorie fostului Episcop al Neocesáreei de minuni făcător, ale lui Atanásie Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Vasilie Arhiepiscopul Chesáriei Capadocie, ale lui Grigorie Níssis, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilóhie Episcopul Icónie, ale lui Timotéi Arhiepiscopul marei cetăţi Alexandríei celui mai dinainte, ale lui Teófil Arhiepiscopul Alexandríei, ale lui Kiríl Arhiepiscopul Alexandríei, şi ale lui Ghenádie fostului Patriárh al de Dumnezeu păzitei şi împărăteştei cetăţii aceştia. Dar încă şi Canonul cel aşezat de Ciprián fostul Arhiepiscop al ţării Áfrorilor [Carhidón] şi Mucenicul, şi de Sinodul său, care numai în locurile mai înainte zişilor mai întâi şezători, după obiceiul cel predanisit lor au stăpânit. Şi nimănui să-i fie slobod a preface Canoanele cele mai înainte arătate, sau a le strica, sau altele afară de Canoanele care ne stau înainte a primi, alcătuite de oarecare şi minciuno-suprascriere ale celor ce s-au apucat că cârciumărească adevărul. Iar dacă cineva se va prinde kenotomisínd [înnoind] vreun Canon din cele zise, sau apucându-se ar răsturna, vinovat va fi după Canonul cel de acest fel, a primi certarea precum acelaşi Canon învaţă, şi prin acelaşi întru ceea ce greşeşte a se vindeca[22]”.

Unul dintre Aşezămintele Sinodului întâi Ecumenic de la Niceea este şi calendarul, împreună cu Pascalia. Schimbarea calendarului contravine Canonului 1 al Sfântului Sinod al VII-lea Ecumenic (întrunit în localitatea Niceea, la anul 787), în care s-a decis ca: „…cu îmbrăţişare primind Dumnezeieştile Canoane, şi întreg Aşezamântul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului, prealăudaţii Apostoli, şi de către Sfintele Ecumenice Sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor Aşezământuri ca acestea, şi de către Sfinţii Părinţii noştri, ca de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim…[23]”.

Sfintele Canoane ce s-au enumerat mai sus şi Anatematismele menţionate până aici de fiecare Sfânt Sinod în parte, dovedesc acelaşi lucru cu mărturisirea noastră, că orice inovaţie, de orice natură, chiar şi lepădarea unui adevăr nescris, dar păstrat în Biserica Lui Hristos, de la Sfinţii Apostoli, după cum aflăm şi în Sfintele Canoane ale Sfântului Vasilie cel Mare, nu trebuie lepădate, precum nici Dogmele nu au fost scrise încă de la început, dar s-au păstrat în conţinutul adevărat, fără modificări sau inovaţii noi introduse. A afirma că schimbarea calendarului nu a avut mare importanţă este defapt o eroare prin care au încercat să se dezvinovăţească de toată călcarea Sfintelor Canoane. Chiar şi în scrierile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul aflăm cum ierarhii stilului nou numeau Sfintele Canoane „bariere ruginite” sau „învechite”. Ei bine, nici măcar demni de numele de creştini nu mai pot fi, întrucât au trădat Ortodoxia într-o aşa măsură, negând părţi din Predania Bisericii Ortodoxe, doar de dragul aprobării unor inovaţii papistăşeşti. De aceea ei se depărtează din ce în ce mai mult şi se adâncesc în erezii foarte mari. De la schimbarea calendarului (anul 1924) au ajuns la modificarea Pascaliei (anii 1926-1929), apoi la erezia ecumenismului (1924-1962), iar din anul 1962 ierarhii stilului nou au văzut ceva obişnuit în slujirea cu catolicii, mai ales în aşa numita „săptămână ecumenică” în care, mai ales în Ardeal şi zonele populate de papistaşi, credincioşii s-au obişnuit să asiste la slujbe oficiate între eretici şi clerici pe stil nou. Şi prin această practică eretică ei cad în multe anatematisme şi se depărtează de Predania Bisericii Lui Hristos! Iată ce spun cei 97 de Sfinţii Părinţi la Sinodul din Antiohia (anul 341): „Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea Sfântului şi marelui Sinod cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitului de Dumnezeu Împăratului Constantin, pentru Sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştelui, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de la Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proiestoşii Bisericii, episcop sau preot sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor a se osebi şi cu Iudeii ar săvârşi Paştile, pe acesta Sfântul Sinod străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea din afară, pe care a câştigat-o sfântul canon şi de preoţia lui Dumnezeu[24]”. Sunt mult mai multe Sfinte Canoane care-i anatematisesc pe cei ce au primit inovaţia stilului nou. De asemenea, slujirea cu ereticii este o faptă care contravine multor Sfinte Canoane, dintre care și Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli: „Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă cu cel afurisit, să se afurisească”. Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii, să se afurisească, iar daca le-a permis acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească”. Ori, deja tot poporul ortodox cunoaşte că unii dintre ierarhii de stil nou, chiar clerici de „mare cinste” în B.O.R., au început să slujească cu ereticii diferite slujbe şi ierurgii, alţii chiar a se împărtăşi şi a mărturisi cu cugetul viclean şi plin de voie diavolească, fără nici o teamă de Predania Bisericii, cum că şi tainele ereticilor sunt bune. Toate aceste fapte de necinste pentru Biserica Lui Hristos nu fac nimic altceva decât să ducă mai departe lupta împotriva Ortodoxiei, sub făţărnicia camuflată în pretextele „egalităţii frăţeşti”.

Ceea ce mai trebuie spus este faptul că în societatea civilizată a epocii în care trăim oamenii sunt egali în drepturi şi obligaţii, păzind legile în vigoare pe care le impune fiecare stat în parte, şi de asemenea li se asigură anumite condiţii de trai decent în funcţie de categoria sau clasa socială din care fac parte. Totodată, nu numai cât timp trăieşte, trupeşte, omul are drepturi, ci şi după moarte i se asigură dreptul irevocabil ca trupul său să fie aşezat într-un loc pregătit şi aşezat întocmai posibilităţilor vremii sau rudeniilor. Ei bine, aceste drepturi, şi nu numai, sunt date prin constituţii pentru toţi oamenii, indiferent de religie, etnie, naţionalitate sau culoare, clasă socială înaltă sau mai puţin importantă în stat sau în instituţii. Problema cea mai grea apare în partea apusului, adică la catolici, unde credincioșii și mulți dintre clerici, care s-au remercat în viața politică şi despre care s-a scris în istorie, au început să fie supuşi unor noi mentalităţi şi unor noi strategii de organizare a bisericii lor, unde apare şi ideologia de „egalitate”, ulterior, ecumenismul. Ceea ce au omis aceşti învăţători mincinoşi este fără îndoială faptul că omul este egal în drepturi şi obligaţii, însă sufletul nu ia parte la nici un drept acordat de stat sau de umanitate. Grija pentru sufletul său o are fiecare om în parte şi o dovedeşte prin faptele sale curate şi păzind Poruncile Lui Hristos şi Predania Bisericii Lui Hristos. În această chestiune statul nu poate avea nici un fel de implicare, întrucât libertatea omului dovedeşte puterea lui şi mai ales voinţa de a se mântui.

Mulţi dintre oamenii din zilele noastre socotesc că toţi ne închinăm şi ne rugăm aceluiaşi Dumnezeu, fiecare în felul său, amestecând în acelaşi rând pe eretici şi pe Ortodocşi. Aceasta este una dintre erorile care au făcut mari pagube sufletelor creştinilor. Aici trebuie să ne aducem aminte de cuvântul Sfântului Prooroc David, care zice: „Blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale[25]”. Iată doar una dintre dovezile că nu au cum să aibă amestec ereticii cu dreptcredincioşii. Iată, deci, ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?[26]”. Prin aceste învăţături ale Sfintei Scripturi înţelegem clar că nu au acelaşi loc în împărăţia cerurilor cei eretici cu cei dreptcredincioşi, de asemenea, nici în Biserică nu au acelaşi loc ortodocşii cu ereticii, şi nici măcar cu catehumenii. De pildă, la Sfânta Liturghie auzim ectenia celor chemaţi. Aici Diaconul sau Preotul rosteşte cu glas mare şi clar: „cei chemaţi ieşiţi!” Prin cuvântul „chemaţi” se face referire la cei ce sunt chemaţi spre primirea Sfântului Botez. În rânduiala neschimbabilă a Sfinţilor Părinţi, în Biserică, la Sfânta Liturghie, şi chiar la celelalte slujbe, ereticii nu au voie să participe nici măcar în pridvorul Bisericii. Cei chemaţi însă, adică cei ce sunt chemaţi pentru Sfântul Botez, au blagoslovenie să participe la Sfânta Liturghie numai până la momentul rostirii ecteniei celor chemaţi, stând cu luare aminte în primul pridvor al Bisericii şi ascultând toată slujba. După rostirea Sfintei Evanghelii, respectiv după ectenia aceasta (a celor chemaţi), rămân în Sfânta Biserică numai dreptcredincioşii. Deci, dacă această învăţătură s-a scos din codexurile celor de stil nou, urmează numaidecât şi scoaterea Ecteniei celor chemaţi, pentru că nu-şi mai are rostul, devreme ce ei ajung până la a sluji cu clerici ai altor confesiuni pe motiv că „toţi sunt egali”. Astfel, se aduc modificări în rânduielile Bisericeşti într-un mod foarte brutal, prin care atingându-se de o singură învăţătură sau parte dintr-un Canon, se deranjează întreaga Predanie şi aşa se calcă peste un număr foarte mare de Învăţături ale Sfinţilor Părinţi. Aşa se ajunge fără să se dea seama la erezii mult mai mari decât ale celor din vechime, erezii care nu sunt combătute doar de către un Sfânt Sinod, cum erau ereziile cele din vechime, ci sunt combătute de către toate Sfintele Sinoade. De pildă, erezia ecumenismului este mult mai mare decât erezia arianismului, întrucât erezia aceasta conţinea doar concepţiile greşite ale lui Arie, pe când erezia ecumenismului cuprinde toate învăţăturile greşite ale arianismului, macedonianismului, monofizitismului, nestorianismului, iconoclasmului, catolicismului şi a celorlalte erezii care au adus multă prigonire şi batjocură Bisericii Ortodoxe şi Sfintei Evanghelii. Cum, dar, episcopii stilului nou îi numesc „fraţi întru Hristos” pe eretici, atâta vreme cât ei sunt supuşi ereziilor şi îşi bat joc de Sfinţii Părinţi? Cum sunt fraţi întru Hristos unii care o batjocoresc pe Maica Domnului, cu cei care o cinstesc ca pe Născătoarea de Dumnezeu? Cum ar putea fi fraţi înaintea Lui Dumnezeu, fără diferenţe, unii care spun că Hristos a fost doar un om şi care nu este în acelaşi loc cu Dumnezeu şi Tatăl? Cum ar putea fi fără deosebire înaintea Lui Dumnezeu unii care au omorât creştinii ortodocşi, precum au făcut papii catolici, cu dreptcredincioşii care au pătimit şi nu s-au abătut de la dreapta credinţă? Ei bine, nu există nici o amestecare între credincioşi şi eretici. Harul lucrează numai prin sfinţiţii slujitori, ori, iată ce canoane încalcă clericii stilului nou, iarăşi, prin slujirea cu ereticii sau cu cei ce slujesc împreună cu ereticii, ori recunosc pe aceştia ca sfinţiţi slujitori sau mărturisesc că tainele săvârşite de eretici sunt sfinţitoare:

Canonul 10 Apostolesc: Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească.

Canonul 11 Apostolesc: Dacă cineva, cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el.

Canonul 28 Apostolesc: Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, caterisit după dreptate pentru vinovăţii arătate, ar îndrăzni a se atinge de Liturghia (slujba) cea oarecând încredinţată lui, acesta de istov taie-se de la Biserică.

Canonul 45 Apostolesc: Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească.

Canonul 46 Apostolesc: Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul?

Canonul 47 Apostolesc: Episcopul, sau prezbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de moartea Domnului, şi nu osebeşte pe ierei de către minciunoierei.

Canonul 65 Apostolesc: Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească.

Canonul 71 Apostolesc: Dacă vreun creştin ar aduce untdelemn la altarul păgânilor, sau în sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească.

Canonul 6 Laodiceea: Să nu fie iertat ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, stăruind ei în eres.

Canonul 9 Laodiceea: Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească.

Canonul 31 Laodiceea: Nu se cade a se încuscri cu nici un eretic, ori a da fii, sau fiice, ci mai ales a lua, de sar făgădui a se face creştini.

Canonul 32 Laodiceea: Nu se cuvine a lua binecuvântările ereticilor, care mai mult sunt necuvântări, decât bine cuvântări.

Canonul 33 Laodiceea:  Nu se cuvine cu ereticii, sau cu schismaticii a se ruga împreună.

Canonul 34 Laodiceea: Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la psevdomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

Canonul 37 Laodiceea: Nu se cade de la iudei, ori de la eretici a lua sărbătoreştile trimiteri, nici a serba împreună cu ei.

Iată, aici am extras doar Sfintele Canoane care fac referire la slujirea cu ereticii sau la recunoaşterea tainelor ereticilor. Deci ar putea să se numească această adunare a celor de stil nou „Ortodoxie”, atâta timp cât calcă doar prin slujirea cu ereticii şi cu cei ce slujesc cu ereticii, 15 Sfinte Canoane care au fost păzite cu stricteţe de către toţi Sfinţii Părinţi, de către toţi Cuvioşii şi drepţii Bisericii Ortodoxe? Deci care ar fi diferenţa sau asemănarea între cei ce se numesc ortodocşi, în timp ce calcă cu neruşinare o mulţime din Sfintele Canoane şi cei ce le-au păzit cu sfinţenie şi nu s-au abătut de la dânsele? Oare dreptatea celor supuşi ecumenismului constă în a strâmba Sfintele Canoane după placul lor? Aici trebuie să fim cu mare luare aminte ca nu cumva ei doar în actele statului şi în exterior, adică în veșmintele liturgice să fie episcopi „ortodocşi” și în rest să fie proorocii şi învăţătorii mincinoşi despre care ne vorbea Mântuitorul acum 2000 de ani. Nu spun aceasta cu răutate şi cu bucurie, ci cu adevăr şi jale, pentru că multe suflete s-au lăsat pierzării urmând pe căile pietruite cu versete din scripturi şi cu idei frumoase şi umanitare, însă care acum zac în focul cel nestins al iadului. Nu este deloc de neglijat calea mântuirii. Cei ce merg pe o cale care duce către focul cel veşnic, fie că urmează unor falşi episcopi, fie că urmează unor ispite diavoleşti, tot spre iad se duc, căci calea iadului niciodată nu va fi calea mântuirii şi nici prin iconomia Lui Dumnezeu aceasta nu se va întâmpla, pentru că Dumnezeirea este cuprinsă deplin în dreptate şi adevăr, iar a da altora ceea ce nu merită, înseamnă nedreptate pentru cei ce au muncit cu desăvârşire şi ostenindu-se au dobândit acel loc în împărăţia Lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3

Analiză teologică asupra timpului

a început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Timpul a fost creat mai târziu. Abia în ziua a 4-a apar corpurile cereşti. Deci, începutul începuturilor nu este începutul timpului. Aşadar, nu pământul a fost făcut după timp, ci înainte de timp. În ziua întâi a făcut Dumnezeu cerul şi pământul; în a doua zi a făcut tăria, despărţitura apelor; în a treia zi a făcut uscatul şi a despărţit apele de ape, a dat verdeaţă pământului, pomi roditori și diferite feluri de plante, roditoare sau neroditoare, toate spre folos. Abia în a 4-a zi a făcut Dumnezeu astrele: soarele, luna, stelele. Iată că nu dintru început a fost soarele la răsărit, arătând începutul zilei, şi nici luna la începutul nopţii. Cu toate acestea, cele 3 zile au trecut. Este greşit spus că timpul se roteşte după astre, când defapt astrele se rotesc după timp, iar pământul este centrul creaţiei universului, pentru că mai întâi a fost făcut împreună cu cerul, dar cerului i s-a acordat doar prima zi pentru a fi desăvârşit, pe când pământului i s-au acordat toate cele 6 zile, fără ziua a şaptea, când Dumnezeu s-a odihnit. Până şi omul a fost creat tot prin acordarea unei alte zile pământului, adică crearea stăpânitorului pământului.

Când Iosua a luptat împotriva amoreilor, s-a rugat poruncind soarelui şi lunii să stea în loc[27] și a stătut soarele în loc până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu, pentru că noaptea era primejdioasă în lupta acestui popor tiran. Ei bine, deşi soarele a stat în loc, timpul nu s-a oprit, pentru că timpul nu se roteşte după soare, ci soarele după timp. Această idee că soarele arată timpul şi-a făcut-o omul primitiv, când avea nevoie de semne pentru a cunoaşte orele zilei, când apare soarele şi când dogoreşte mai tare, când răsare luna şi când nu mai pot lucra. Dacă am spune că soarele face timpul, am spune că şi ceasornicul (orologiul) este centrul timpului. Ar fi greşit să spunem acest lucru, întrucât timpul apare înaintea soarelui şi a astrelor, iar măsurarea timpului apare datorită nevoii fireşti a omului de a cunoaşte părţile zilei.

Timpul a fost creat o dată cu pământul de către Dumnezeu Creatorul, care era înainte de timp, după cum spune Scriptura: „la început a făcut…” ceea ce denotă că era înainte de început. Astfel, dacă timpul a fost făcut în acelaşi timp cu pământul, ar fi fără prihană să spunem că timpul este dimpreună cu pământul, în acelaşi pas, şi aşa şi este adevărat, pentru că astrele stau în locul lor cel rânduit în a patra zi a creaţiei lumii. Pământul nu are nevoie de astre ca să existe, dar omul, care a fost făcut mai târziu, în ziua a şasea, are nevoie şi de lună şi de soare şi de stele, şi de restul creaţiei din cele cinci zile de dinaintea sa. Timpul nici pe departe nu are nevoie de astre, ci astrele de timp. Astrele au fost aşezate cu măsură, iar pământul, rotindu-se, le găseşte după un interval de 24 de ore în acelaşi lor, iar într-un an, adică într-un interval de 365 de zile, le întâlneşte din toate părţile şi feţele lor (nord, sud, est, vest). Măsurarea timpului s-a stabilit înainte de apariţia astrelor, întrucât cu măsură a făcut Dumnezeu cerul şi pământul – în prima zi – şi tot cu măsură a făcut şi celelalte până la crearea astrelor, care tot cu măsură de timp le-a făcut, adică fiecare în câte o zi. Deci, ziua era înainte de apariţia corpurilor cereşti (soare, lună şi stele), ceea ce arată că nu soarele pune începutul zilei, ci ziua, care a fost mai-nainte de soare, pune început rotaţiei pământului, adică mişcarea sa în jurul celor făcute după el. Dumnezeu i-a rânduit soarelui timp în care să lumineze o parte a pământului şi timp să lumineze cealaltă parte a pământului, tot acest proces ceresc şi pământesc făcându-se în fix 24 de ore. În prima jumătate a zilei, o parte a pământului este luminată de soare, iar în cealaltă jumătate este luminată de lună. Este indiferent dacă luna în anumite zile din an luminează mai multe ore pământul, iar soarele mai puţin, adică în zilele de iarnă, pentru că tot în interval de 24 de ore, pământul îşi face rotaţia completă pe care o repetă în fiecare zi. Ajungând la acest context, putem spune că timpul nu se naşte din astre, ci astrele se mişcă după timp. Chiar şi pământul se supune timpului, deşi a fost creat o dată cu timpul, pentru că în fiecare an, adică 365 de zile, îşi face rotaţia completă. De asemenea, astrele se supun timpului, întrucât lumina lor se vede în intervalele de timp stabilite de către Creatorul lor şi al nostru.

Măsura timpului a fost descoperită abia mai târziu de la crearea cerului şi pământului, adică în ziua în care Dumnezeu a creat soarele, luna şi stelele. Abia în a patra zi putem cunoaşte pentru prima dată o formă vizibilă de măsurare a timpului. În primele 3 zile măsura a fost dumnezeiască şi nevăzută. De aici se naşte măsurarea timpului de către om, pentru că soarele răsare o singură dată în zi, iar la al doilea răsărit începe a doua zi. Astfel se poate şti cu exactitate şi fără de nici un decalaj decursul zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor. Şi când a oprit Dumnezeu soarele în loc, ca poporul cel ales să biruiască lupta împotriva amoreilor, s-a cunoscut că astrul ceresc nu a luminat pământul o singură zi, ci până ce a biruit poporul Lui Dumnezeu pe acel păgân. Dacă nu ar fi măsurat lumina după timp, ci timpul după lumină, ar fi apărut un decalaj de câteva ore, care în câteva sute de ani ar fi denaturat calendarul şi am fi început primăvara în altă lună decât martie, iar Paştile le-am fi serbat nu când toate sunt înflorite şi pregătite să rodească, ci la culegerea roadelor. Ei bine, deşi atunci soarele a stătut în loc, timpul nu s-a oprit, ci a mers mai departe şi s-a cunoscut câte ore a stat soarele în locul său. Este evident că înţelepţii acelor vremii cunoşteau câte ore sunt într-o zi şi astfel nu s-a pierdut din calendar nici o zi. Este clar că poporul lui Dumnezeu ajunsese cu înţelepciunea foarte departe, întrucât apăruseră deja şi formele de scriere ale cărţilor. Nici orologiile nu erau în întârziere de apariţie, ci erau deja folosite încă din vechime, fie prin pendulare fie prin umbre generate de poziţia soarelui sau a lunii.

Mai înainte spuneam că omul are nevoie de astre şi de măsurarea timpului. Ei bine, doar cât se află în trup, şi nu tot timpul, ci doar cât este treaz, pentru că adormind, noaptea, în câteva fracţiuni de secundă el pierde şirul orelor. Uneori noaptea i se pare mai lungă, alteori mai scurtă, aceasta datorită viselor, oboselii sau comodităţii. Aici aş face o paranteză pentru a spune şi că un vis nu este de o noapte sau de când adoarme omul şi până se trezeşte, ci doar o mică parte nemăsurabilă dintr-o secundă. Revenind la subiectul nostru, trebuie să mai spunem că sufletul se află în timp, dar nu are nevoie de zile pentru a parcurge veşnicia sa, întrucât sufletul are început, la naştere, dar nu are sfârşit o dată cu moartea trupească, ci este veşnic, adică se aseamănă cu Dumnezeu, este o parte îndumnezeită, pentru că Dumnezeu a creat pe om după chipul său şi l-a creat perfect şi Sfânt. Abia prin păcat omul a ajuns la imperfecţiune, aşadar la moarte, dar nu moarte completă, ci doar trupească. Cât timp sufletul vieţuieşte în trup, omul are nevoie de măsurarea timpului. Cu toate acestea, după plecarea sa din trup, adică după moartea trupului, toată veşnicia se poate calcula ca fiind o singură zi, întrucât nu răsare soarele şi nici nu apune, arătând zilele, iar luna nu arată nopţile, ci totul este veşnic şi fără de măsură. Am putea spune foarte corect că timpul este nesfârşit şi nu poate fi măsurat. Cerul şi pământul au fost făcute o dată cu timpul, dar timpul nu are sfârşit. De asemenea, apele care au fost create la început îşi găsesc sfârşitul ca şi plantele, animalele, păsările, ca şi orice trup. Ei bine, timpul nu-şi găseşte niciodată sfârşitul. Începutul timpului îl găsim în ziua dintâi a facerii lumii, însă sfârşitul timpului nu există, ci este veşnic. Acestea le aflăm, în altă ordine de idei, şi în învăţăturile Fericitului Augustin sau a Sfântului Ioan Damaschin, chiar şi în învăţăturile Sfântului Vasilie cel Mare şi a altor Sfinţi Părinţi.

Timpul, ca şi celelalte creaţii, a fost făcut din nimic. Se poate spune că datorită originii sale (din nimic[28]), timpul este inutil? Nicidecum. Tot ce a creat Dumnezeu este cu folos şi foarte important. Până şi cele mai mici corpuri, care nu se văd, sunt foarte importante. Cei ce socotesc calendarul a fi inutil pentru mântuire, socotesc greşit. Nu că timpul ar aduce mântuirea sau ar ajuta pe om să se mântuiască. Ei bine, dacă stăm să ne gândim, nici apa şi nici hrana nu aduc mântuirea, însă dacă hrana este atribuită cu folos sau apa este băută cu necesitate, atunci sunt de folos. Viaţa omului este folositoare pentru veşnicia sufletului, pentru că în trup omul îşi pregăteşte viaţa cea veşnică, mântuirea sufletului. În Vechiul Testament era rânduit ca pentru un oarecare păcat să se aducă o jertfă după un anumit număr de zile. Dacă nu se împlineau zilele acelea, nu era jertfa bine primită înaintea Lui Dumnezeu. De asemenea, în perioada de după Învierea Domnului, Sfinţii Părinţi au rânduit prin Sfintele Canoane ca după un număr de zile să se isprăvească osteneala şi pocăinţa pentru păcate. Pentru catehumeni era perioada postului mare. Dacă aceştia nu îndeplineau toate condiţiile în cele 40 de zile, nu puteau să se învrednicească de Sfântul Botez în ziua Sfintelor Paşti. Am putea spune că timpul este inutil? Nicidecum. De asemenea, nici măsurarea timpului nu este inutilă, ci cu folos şi ajută la mântuirea sufletului, deşi nu aduce mântuirea. Precum nici timpul nu a adus creaţia, ci creaţia a fost făcută în timp, adică în număr de 6 zile.

Vorbind o dată cu un episcop despre problema calendarului bisericesc, mi-a spus că „nu omul a fost făcut pentru calendar, ci calendarul pentru om”. Ei bine, drept a grăit; însă căuta să îndrepte această învăţătură spre ideea că nu contează dacă sărbătoreşti praznicele după un calendar sau altul, ci felul în care le prăznuieşti. Această învăţătură este defapt o erezie, pentru că deşi omul nu a fost creat pentru calendar, nu înseamnă că omul nu trebuie să se supună rânduielilor Bisericii Ortodoxe. Dacă întemeietorul calendarului, Dumnezeu Creatorul, a făcut lumea într-un număr de 6 zile, iar a 7-a s-a odihnit, asta arată că s-a ocârmuit după un anumit calendar, pentru a nu depăşi numărul zilelor săptămânii. Zilele au fost egale, s-a supus şi calculelor pe care le-a întocmit. Un arhitect care stabileşte proiectul casei, dacă nu se supune proiectului pe care însuşi l-a creat, greşeşte. Calculele după care a creat proiectul nu au fost întemeiate de el, ci au existat. Iată că nu putem face nimic fără rânduială, iar omul fără de rânduială, spune Sfântul Apostol Pavel, să nu îl facem prieten nouă.

Femeia naşte pruncul după exact nouă luni de la zămislirea acestuia. Dacă îl naşte mai devreme acesta nu se naşte desăvârşit, ci după o vreme încep să apară probleme grave de sănătate, unii prunci fiind atât de prematuri încât nu se pot adapta vieţii şi mor înainte de vreme. Un pom rodeşte când îi vine vremea sa. Dacă omul culege rodul înainte de vreme, rodul nu este încă bun, nu este copt complet. Iată că măsura timpului este importantă, este necesară pentru a cunoaşte când vremea este bună sau nu. De asemenea, posturile cele mari rânduite de Biserica Ortodoxă nu sunt aşezate după o idee sau după un calcul, ci după cum a aşezat Sfântul Duh prin Sfinţii Părinţi, iar schimbarea lor este echivalentă cu culegerea roadelor înainte de vremea lor. De asemenea, dacă pomul rodeşte înainte de vremea sa, roadele se coc înainte de vremea lor, dar nu sunt de folos, unele chiar se strică şi nu pot fi întrebuinţate în nici un fel. Tot aşa şi postul. Dacă cineva începe un post înainte de vremea lui, îl sfârşeşte asemenea, înainte de vreme. Ori, dacă îl lungeşte sau îl scurtează, pierde echilibrul în care a fost rânduit acel post. Astfel, ori face distanţa prea mare între posturi, ori le intercalează, ori le pune în zilele unor sărbători în care este impus de Sfinţii Părinţi să nu se postească, fapt care este foarte grav. Atât despre acestea acum. La vremea cuvenită, când vom ajunge la capitolul legat de intervalele de timp din posturi sau dintre acestea, vom vorbi mai pe larg.

Revenind la subiectul anterior, trebuie să mai spunem că deşi nu erau soarele şi luna în primele trei zile de la facerea lumii, exista o lumină care lumina pământul cu un hotar de timp rânduit de Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Vasilie cel Mare în Hexaimeron. Deci, păgânii dornici să combată învăţătura Sfintei Scripturi şi să dea curaj inovaţiilor evoluţioniste, de fiecare dată au născocit câte o ideologie. Din nefericire, papalitatea nu a ţinut cont de acest amănunt şi s-a bazat foarte mult pe ideile astrologilor şi filozofilor păgâni. Drept pentru care, noul calendar care avea să apară la anul 1582, modifica rânduiala Bisericii după calcule păgâne ale unor eretici evoluţionişti. Greşelile aveau să se descopere atunci, după cum se vede în Canoanele Sinodului Constantinopolitan din anul 1583, întrunit în vremea Prea Fericitului părinte Eremia, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Despre această problemă vom vorbi pe larg când vom ajunge la capitolul despre calendarul Bisericesc în Biserica Creştină.

Aşadar, putem mărturisi fără îndoială că timpul, fiind creat de Dumnezeu, este de mare folos, iar fără acesta omul nu se poate mântui. Este o unealtă pe care omul şi-o poate întrebuinţa spre mântuire sau spre pierzare. Dacă timpul este împărţit cum se cuvine, iar împărţirea se dedică Lui Dumnezeu şi nu se abate de la învăţăturile Bisericii, atunci este folositor spre mântuirea sufletului. Unii, din voinţa de a nu susţine aşa-zisele idei „stiliste”, spun că timpul şi nici măsura timpului nu aduc mântuirea. Ei bine, cu toţii ştim că mântuirea se dobândeşte prin faptele cele mântuitoare, dar fără îndoială aceste fapte se săvârşesc în timp. Pruncilor li se dă după timp hrană uşoară, ca să nu moară, şi tot după timp cresc şi primesc hrana cea tare pe care o pot digera, nu ca atunci când erau de lapte. De asemenea, celor ce încă sunt la începutul cunoaşterii învăţăturilor Bisericii, nu li se dau în faţă învăţăturile cele mai grele, pentru a le răstălmăci, ci pun început celor uşoare, iar după ce săvârşesc învăţarea acestora şi se dovedesc pricepuţi şi capabili să primească şi învăţături mai grele, atunci li se dau și acelea. Cum? După un timp. De asemenea, posturile cele rânduite în Biserică au timpul lor. Dacă cineva posteşte înainte de rânduială, sau dacă posteşte în zilele cele rânduite să nu se postească[29], atunci aceştia nu se învrednicesc de primirea Sfintelor Taine, pentru că nu au urmat rânduielii Bisericii. Când postul Sfinţilor Apostoli durează 8 zile, iar cineva posteşte mai-nainte de începutul cel rânduit de Pascalie, atunci posteşte fără rânduială în săptămâna de harţi de după Pogorârea Sfântului Duh, care iarăşi este greşit şi nu se dezleagă nici la Sfânta Împărtăşanie şi nici postirea nu se socoteşte ca postire, întrucât postul începe la ziua rânduită de Sfintele Sinoade şi este hotărâre irevocabilă şi de netăgăduit. În timpul postului omul culege roadele postirii şi după ce trece timpul rânduit pentru a se înfrâna de la bucate, primind dezlegare la toate bunătăţile, nu se ispiteşte din ele, pentru că a păzit rânduiala cum se cuvine şi primeşte întărire prin rugăciunile Sfinţilor Părinţi. Cei ce nu postesc începând cu zilele cele rânduite de Sfinţii Părinţi, nu sunt în rânduială, ci zac în neascultare, care este păcat de moarte. Deci, păzind rânduiala şi timpul cel rânduit de Sfintele Sinoade, păzeşti Poruncile şi Scriptura, adevereşti cu adevărat că Dumnezeu a creat cerul şi pământul, la început, toate cele văzute şi cele nevăzute. Atunci te vei numi cu adevărat creştin-ortodox.

CAPITOLUL 4

Despre Calendarul Ortodox Bisericesc

alendarul, adică măsurarea limitată a timpului, apare din necesitate omenească, facilitând cunoştinţele omului referitoare la scurgerea de neoprit a timpului. Întemeietorul calendarului este însuşi Dumnezeu Creatorul, care a pus hotarele timpului cu măsură. La început au fost întemeiate orele, jumătăţile de zi (12 ore), prin hotarul despărţitor al luminii de întuneric, şi săptămâna, când s-au desăvârşit cele 7 zile. Scurgându-se timpul de la început către veşnicie au apărut lunile şi anii. Încă de la început omul a numărat zilele pe care le petrecea pe pământ, fiind pentru el o povară a ispăşirii păcatului săvârşit prin neascultare de porunca Lui Dumnezeu. Nu numai lumea a fost creată după calendarul întemeiat de Dumnezeu, ci şi existenţa lumii, a vieţii pe pământ, de la naştere până la moarte. Mamelor le-a dat hotar de nouă luni după zămislire, ca să nască fii lor. Iată cum însuşi Dumnezeu, mustrând pe poporul lui Israel pentru păcatele lor şi arătându-le că nici prin osândă nu s-au pocăit, foloseşte termenul calendaristic „luni”: „V-am lipsit de ploaie cu trei luni mai înainte de seceriş; şi peste o cetate am revărsat ploaia, iar peste alta nu; peste un ţinut a plouat, iar în cel care n-a plouat, s-a uscat holda. Şi s-au pornit doua-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors către Mine[30]”. De asemenea, Dumnezeu a mai grăit şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi rostind aceşti termeni calendaristici. Iată că încă de la început a existat un calendar pe baza căruia se numărau anii. Este cunoscut că anii evreieşti se numărau descrescător şi nu cum îi numărăm noi astăzi. Despre calendarul poporului evreu ar fi bine să vorbim, dar nu în această carte, ci când va rândui bunul Dumnezeu să cunoaştem şi acest amănunt important. Ceea ce ne interesează pe noi cel mai mult este calendarul Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti.

În anul 325 d.Hr. Sfinţii Părinţi adunaţi la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea, în vremea marelui Împărat Constantin cel Mare şi a maicii sale Elena, s-a dezbătut problema calendarului în Biserica Lui Hristos. În primele secole ale creştinismului apăreau foarte multe disensiuni legate de serbarea Paştilor, datorită zilei oscilante fixate de Sfinţii Apostoli[31]. Astfel, pentru a pune capăt tulburării ce se făcea din această pricină, Sfinţii Părinţi au adoptat calendarul Iulian, pe care l-au analizat şi l-au descoperit prin luminarea Sfântului Duh ca fiind cel mai corect pentru stabilirea datelor Sfintelor Paşti până la sfârşitul veacurilor, ca toţi creştinii din toată lumea să prăznuiască Sfintele Paşti în aceeaşi zi, şi nu în zile diferite sau în zile în care s-ar încălca Sfintele Canoane şi Predania Bisericii.

Calendarul Iulian poartă numele împăratului Iulius Cezar. Acest calendar a fost întocmit cu 46 de ani înainte de Naşterea Domnului. În acea vreme, învăţaţii imperiului Roman au descoperit câteva erori în calendarul pe care-l foloseau romanii până la acea vreme. Pe atunci era împărat Iulius Cezar. Acest calendar avea la bază anul egiptean ce cuprindea 365 de zile.

Astronomii angajaţi de împăratul Iulius Cezar, în frunte cu astronomul Alexandrin Sosigene, au calculat cu atenţie anul şi au aflat cu exactitate care era greşeala. Anul calendaristic avea o diferenţă de 6 ore întârziere faţă de anul solar, ceea ce însemna o zi la patru ani. Astfel, pentru a îndrepta această greşeală a egiptenilor, Alexandrin Sosigene adaugă o zi în calendar, la fiecare patru ani, la sfârşitul lunii Februarie. Astfel, anul calendaristic nu mai rămânea în urmă faţă de calendarul tropic. Reforma calendaristică nu a durat mult timp. În anul 10 î.Hr. împăratul Augustus face modificări acestui calendar. Astfel, lunile Aprilie, Iunie, Septembrie şi Noiembrie să numere 30 de zile, iar lunile Ianuarie, Martie, Mai, Iulie, August, Octombrie şi Decembrie să fie de 31 de zile, luna Februarie rămânând de aceeaşi dimensiune oscilantă, după cum a aşezat Alexandrin Sosigene. Acesta este calendarul care a fost adoptat de Sfinţii Părinţi de la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea pentru stabilirea Pascaliei.

La Sfântul Sinod întâi Ecumenic din Niceea (325), pe lângă Calendar, s-a alcătuit şi o Pascalie care să fie urmată până la ziua cea din urmă a omenirii, sau mai bine zis până la sfârşitul Veacurilor. Pascalia cuprinde data Sfintelor Paşti pe o durată de 532 de ani. După ce se isprăvesc cei 532 de ani ai Pascaliei, aceasta se repetă, întocmai hotărârilor Sfântului Sinod Ecumenic din Niceea.

Iată câteva din hotărârile Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi referitoare la Pascalie:

Canonul 7 Apostolesc: Dacă vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie (Echinocţiul de primăvară) cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească.

Canonul 60 Sinodul din Cartagina (anul 418): În toţi anii să ne adunăm spre a ne întreba împreună. Şi când la un loc ne vom aduna, atunci se va vesti ziua sfintelor Paşti prin locţiitorii care se vor afla în sinod.

Canonul 81 Cartagina: A plăcut, ca ziua cinstitelor Paşti să se arate tuturor prin subscrierea celor închipuite (formăluite). Iar ziua sinodului să se păzească aceeaşi, care s-a hotărât la sinodul cel din Iponia. Adică cea mai înainte de 10 a calendelor lui septembrie. Că datorie este a se scrie către cei mai întâi ai tuturor eparhiilor. Ca, când cheamă la sineşi sinod, pe

ziua aceasta să o păzească.

Canonul 1 Sinodul din Antiohia (anul 341): Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi, şi lepădaţi de Biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre preoestoşii Bisericii, episcop, sau prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea Bisericilor, a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de Biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci i pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia lui Dumnezeu.

La Sinodul întâi Ecumenic s-a hotărât ca data Sfintelor Paşti să fie într-un interval de 35 de zile, adică de la 22 Martie, iar cea mai târzie dată fiind de 25 Aprilie. Aceste date oscilante de datorează unor reguli impuse de Sfinţii Apostoli, şi anume:

1. Data Paştilor nu trebuie să fie mai devreme de echinocţiul de primăvară;

2. Paştile Creştinesc nu trebuie să cadă niciodată în acelaşi timp cu paştile evreilor;

3. În prima duminică după ce apare luna pascală.

Aceste trei puncte de reper impuse de Sfinţii Apostoli s-au luat în considerare la Sinodul Întâi şi de asemenea, pe baza acestor hotărâri s-au stabilit cele 35 de tabele Pascale care indică cu exactitate data Echinocţiului, a lunii pascale şi desăvârşit data Sfintelor Paşti.

Calendarul şi Pascalia au rămas nedespărţite timp de 1257 de ani. În vremea papei Grigorie al XIII-lea al latinilor catolici, la anul 1582, au început presiuni asupra unei noi reforme a calendarului. De data aceasta reforma nu avea să implice doar cauze civile, politice sau economice, ci și cauze bisericeşti. Reforma s-a produs cu mici probleme în anul 1582 în Biserica Catolică, ulterior fiind acceptată de către toate bisericile catolicilor. Această reformă avea să fie impusă şi Bisericii Ortodoxe de către misionari trimişi de Vatican, care persecutau clericii şi credincioşii cu un prozelitism bazat doar pe calcule ştiinţifice şi filozofie, mai puţin pe dovezi clare şi care să nu încalce hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale. Fiind aceste presiuni în tot răsăritul, Patriarhul Ecumenic Ieremia al Constantinopolului întruneşte un Sfânt Sinod în anul 1583, la care au participat şi fericiţii Patriarhi Sofronie al Ierusalimului şi Silvestru al Alexandriei. În cadrul acestui Sfânt Sinod s-au dezbătut probleme legate de eresul papistăşesc şi de pericolul acceptării calendarului grigorian în Biserica Ortodoxă. Decizia acestui Sfânt Sinod a fost foarte dură şi necruţătoare faţă de cei ce ar fi îndrăznit a nu asculta de Sfintele Sinoade şi a le încălca hotărârile dumnezeieşti, păzind filozofiile şi calculele papei Grigorie, unul dintre papii care a persecutat sub orice chip pe creştinii ortodocşi. Iată ce au hotărât Sfinţiţii Părinţi la Sinodul acesta: „Oricine nu urmează învăţăturile Sfintei noastre Credinţe strămoşeşti, după cum au aşezat şi cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar şi care bine le-au legiuit să le urmăm, şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau se va împotrivi la toate acestea şi va voi să strice dogmele şi tradiţiile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, să fie dat anatemii şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici cârmuite de Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa care ne-au lăsat-o Sf.  Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia. Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi. Amin[32]”.

Catolicii au adoptat calendarul Gregorian în ordinea următoare: Roma şi Franţa la anul 1582; Polonia în 1586; Ungaria în 1587; Germania în 1700; iar Anglia în 1752;

Trecând aproape două secole de la inovarea calendarului Grigorian, catolicismul adoptă în toate laturile sale reforma Grigoriană, iar Biserica Ortodoxă începe să fie mult mai mult strâmtorată şi atacată de idei catoliciste. Astfel, pentru a păzi clerul şi poporul Ortodox, la anul 1756, Patriarhul Ecumenic, Chiril al Constantinopolului, adună Sfântul Sinod pentru a doua oară dezbătând problema calendarului grigorian şi a prozelitismului făcut de misionarii catolici. Şi de această dată Sfântul Sinod a anatematisit pe toţi cei ce vor cuteza să primească inovaţiile papistăşeşti şi modernismele acestora, învăţături născocite nu după Predania Sfinţilor Apostoli şi a Sfintelor Sinoade, ci după filozofii fără de temei Ortodox.

Cu toate insistenţele catolicilor, Biserica Ortodoxă a rămas unită în cuget şi în duh, fără să primească inovaţiile acestora, ci păzind în continuare predania Sfinţilor Părinţi de la Sfântul Sinod Ecumenic din Niceea.

CAPITOLUL 5

Insistenţe de schimbare a calendarului bisericesc

dată apărut noul calendar grigorian, sau cum mai este numit „de stil nou”, în apusul papistăşesc a fost alcătuită şi adoptată o nouă pascalie grigoriană. Deşi catolicii şi filozofii apuseni apărau prin calcule matematice şi prin dovezi neclare, astronomice, reforma calendarului grigorian, un lucru ieşea din atenţia catolicilor, fapt pentru care Biserica Ortodoxă nu avea cum să primească acest calendar. Această mare greşeală era că hotărârea Canonului 7 Apostolesc şi Canonul 1 al Sinodului din Antiohia fuseseră ignorate total. Astfel, nu se mai ţinea cont nici de luna Pascală şi nici de Paştile Iudaic. Acest lucru făcea ca noua inovaţie a catolicilor să fie de fapt o contrazicere a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade.

Pentru Biserica Ortodoxă, apariţia calendarului Grigorian nu însemna mai nimic. Pentru oamenii de rând, fie ei profesori sau filozofi, problema era mult mai diferită şi uneori provoca tulburare. Asta pentru că Biserica Ortodoxă nu avea de ce să accepte o inovaţie catolică, întrucât comparativ cu apusenii, Ortodoxia avea deja toate stabilite de către Sfinţii Părinţi. Nu era necesară primirea acestei reforme, ci dimpotrivă, era foarte problematică. Tipicul şi rânduielile erau deja stabilite de peste 1000 de ani, Pascalia şi Sinaxarele nu puteau fi modificate, iar modificarea acestora însemna o totală dezorientare şi cădere în abateri de la Dogmele Bisericii, de pildă: Data Sfintelor Paşti, care este rânduială dogmatisită de Sfintele Sinoade Ecumenice, precum Sfintele Canoane, după cum aflăm şi din Canonul 1 al Sfântului Sinod din Antiohia! Pentru catolici, reforma avea doar dovezi matematice, şi acestea neclare; dar, bazându-se pe „încrederea” papală, s-a adoptat cu mici dificultăţi acest nou calendar. Biserica Catolică, după ce s-a despărţit de trupul cel nedespărţit al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostoleşti, a simplificat foarte mult rânduielile şi tipicul, s-au anulat Sfintele Canoane şi s-au ignorat foarte mult hotărârile Sfintelor Sinoade. Predania Bisericii a fost înlocuită cu ideologii papistăşeşti, iar mentalitatea a fost transfigurată într-un fel de gândire a papei pentru toţi, adică o manipulare fără eşec. Monopolul pe care încerca papa să-l pună şi peste Biserică Ortodoxă a fost supravegheat cu atenţie încă de la anul 222, când încă apusenii nu se separaseră de Biserică, până în anul 1054, când papa a impus Bisericii Ortodoxă să se supună primatului papal şi să accepte ideile sale, care erau în foarte mari abateri de la Sfânta Evanghelie şi total dezaxate de la Predania Sfintelor Sinoade, drept pentru care s-a produs erezia papistăşească şi dezbinarea acestora de Biserica Lui Hristos. Monopolul a fost intenţionat şi după ce papistăşismul a fost dat anatemei şi ereziile nu au contenit să apară în întreaga „biserică” catolică.

După moartea cruntului papă Inochentie, urcă pe tronul papistăşesc papa Grigorie. Papa Inochentie, ca şi mulţi alţi capi ai papistăşismului, ura de moarte pe creştinii ortodocşi. În vremea acestui papă a fost inventată aşa-numita „Sfânta Cercetare”. Aceasta era una dintre cele mai crunte ritualuri papale. În acest ritual erau arşi de vii ortodocşii care nu se supuneau ascultării de papă şi continuau să urmeze Predaniei Sfinţilor Părinţi. Urmaşul său, papa Pius al V-lea, preluând acelaşi scaun pătat de sângele nevinovat al ortodocşilor, a dus mai departe lupta împotriva Bisericii Lui Hristos în dorinţa de a o supune picioarelor papei. Şi în vremea acestui papă păgân au fost arşi şi chinuiţi cu sălbăticie pravoslavnicii creştini şi cei ce se opuneau persecutării şi arderii de vii a unor oameni vinovaţi de păcatele lor sau nu. După papa Pius a urcat la tronul cruzimii papa Grigorie al XIII-lea.

Papa Grigorie, iubitor de patimi ruşinoase precum spunea scriitorul Iacob Tiano, se încânta fără măsură de filozofiile şi vorbele deşarte ale astronomilor. De la anul urcării sale pe tronul papal, din 1572, papa Grigorie a făcut o misiune foarte dură în Apus. A construit şcoli unde a adunat pe toţi copii familiilor sărace ale străinilor greci sau de alte naţii, care erau veniţi în Roma, unde erau învăţaţi idile papei şi supunerea la poruncile acestuia. Pe lângă acestea, papa Grigorie a continuat lupta împotriva celor ce nu voiau să se supună sub picioarele sale. În vremea sa au fost ucişi creştini ortodocşi care se opuneau ereziilor papale, protestanţi care nu erau de acord cu afacerile nelegiuite ale papei, chiar şi copii fără de un an. În semn de înfricoşare, în Roma, papa Grigorie a introdus o monedă pe care era chipul său şi pe spatele acesteia un înger de foc, ţinând în mână o sabie.

În vecinătatea curţii Belvedere din Vatican, papa Grigorie impune construirea unui turn pe care-l numeşte „Turnul Vânturilor”. În acest turn a fost zugrăvit un meridian unde astronomul Luigi Lilio avea să calculeze şi să arate că echinocţiul nu mai coincidea cu Pascalia Ortodoxă, adică nu mai cădea la 21 martie. Înainte de a-şi termina proiectul, Luigi Lilio moare, iar locul său este luat de alţi astronomi, întrucât papa Grigorie dorea cu orice preţ să dovedească cum că Sfinţii Părinţi de la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea greşiseră calculele pascale şi se amăgiseră în imperfecţiune. Aceştia adoptă învăţătura lui Scaliger (1484 – 1558), care spunea următoarele: „Am văzut mai înainte, precum socoteşte Biserica Răsăritului, că ciclul solar este o perioadă de 28 de ani, cel lunar de 19 ani, iar indictionul de 15 ani. Aceste 3 cicluri vestite în calendarul ordinar, înmulţite împreună dau renumita perioadă iuliană de 7980 de ani, adică: 28 x 19 x 15 = 7980 ani, care conţine toate diferitele combinări ale celor 3 cicluri, combinări care nu se mai pot întâlni deloc mai mult de o dată în acelaşi chip.

Vestita această perioadă de 7980 fu pusă în arătare în al XVI-lea veac de către acel Iulius Scaliger, care arătă că dintre toate numerele cuprinse între 1 şi 7980 numai numărul 4714, el singur se bucură de proprietatea că împărţit unul după altul (succesiv) prin 28, 19 şi 15, fiecare împărţire dă drept rest numerele 10, 2 şi 4. De aici se arată de ce papistaşii pun 9 la ciclul solar în loc de 28 – precum pun ortodocşii –, iar 1 la ciclul lunar în loc de 19 şi 3 la indiction în loc de 15.

Numărul 4714 la apusenii papistaşi însemnează primul an al erei creştine, care-i mai zic ,,perioadă iuliană”. De aici zic ei că anul 4713 corespunde cu anul 0 când S-a născut Hristos Domnul, socotind: 4713 + 1924 = 6639; pe când ortodocşii în calendarul iulian numără, nu 4714, ci 5508 ani de la zidirea lumii până la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, socotind: 5508 + 1924 = 7432, după Biblie – Facere – şi ca început logic al socotirii ciclurilor solar şi lunar[33]”.

Deşi papistaşii au susţinut şi încă susţin că inovaţia noului calendar grigorian este cea mai corectă măsură de timp, învăţăturile şi calculele lor „corecte” nu au dus decât la împlinirea unor calcule matematice doar de ei cunoscute, sau mai bine zis, îndreptăţite. De pildă, Canonul 7 al Sfinţilor Apostoli interzice ca Paştile creştinesc să fie ţinut în acelaşi timp cu evreii. Dacă în săptămâna canonică, adică după prima lună pascală şi după echinocţiu, cade paştile evreiesc, Paştile nostru canonic va fi în următoarea săptămână, pentru a nu se serba în acelaşi timp cu ereticii jidovi care nu cinstesc pe Mântuitorul Iisus Hristos şi care cinstesc în loc de Învierea Sa, ieşirea din Egipt, din robia lui Faraon. Datorită unor grave abateri canonice, calendarul grigorian nu numai aceste greşeli le cuprinde, adică acelea de a serba Paştile în aceeaşi săptămână cu evreii, pentru că aşa arată calculele „corecte” ale astronomilor papei Grigorie. O altă greşeală este de data aceasta legată nu numai de Pascalie, ci de legătura care se face între Pascalie şi Calendar, pentru a arăta cu adevărat că Pascalia a fost creată pe baza calendarului, iar la rădăcina Pascaliei stă corectitudinea gândirii Sfinţilor Părinţi. Această greşeală se vădeşte concret în prima săptămână după Rusalii – Praznic cu dată oscilantă care cade în funcţie de data Paştilor, nu de Sinaxar. Pentru a înţelege mai bine această greşeală trebuie să o dezbatem mai cu exactitate şi să înţelegem că nu este o dogmă calendarul, dar asta nu înseamnă că tot ce nu este dogmă trebuie schimbat, sau dacă s-ar fi schimbat, să vedem cât dezastru şi câtă necanonicitate poate produce.

CAPITOLUL 6

Despre denaturarea Postului Sfinţilor Apostoli

şi erorile calendarului Grigorian

ostul Sfinţilor Apostoli este perioada de legătură exactă dintre Pascalie şi Calendar. Pentru papistaşi şi pentru mentalităţile moderniste, Pascalia are mult mai mare importanţă decât calendarul. Ei bine, şi Pascalia este tot un calendar sau, mai bine zis, un tabel Pascal inclus în calendar. Nu este în afara timpului şi nici separată de calendar. Legătura aceasta a fost aşezată de către Sfinţii Părinţi la Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea. Aceştia, sub luminata veghere a Sfântului Duh, au pus rânduială bună în Biserica Lui Hristos. În istoricul Sinodului din Niceea se scrie că Sfântul Constantin cel Mare săruta mâinile arse de păgâni ale Sfinţilor Părinţi, care fiind în prigonire şi în strâmtorare, s-au străduit şi, pentru a păzi Biserica Lui Hristos, s-au adunat întru acest mare Sfânt Sinod. A acestora rânduială papa Grigorie avea să o strice şi să numească stricăciunea „îndreptare”. Este de-a dreptul nebunesc să socotim că un prigonitor al ortodocşilor este demn să îndrepteze o rânduială aşezată de Sfinţii Părinţi! Aceştia apărau Biserica, papa o prigonea. Sfinţii Părinţi au suferit pentru Biserica Lui Hristos, papa se desfăta în deşertăciuni şi-n păcate ruşinoase, dând mai multă atenţie astronomiei decât Predaniei Bisericii. Celor de stil nou acest adevăr li se pare a fi ofensator. Ei bine, nu avem de ce să aducem ofense sau critici lor, ci datoria noastră este de a apăra Învăţătura şi rânduiala Bisericii Lui Hristos.

Cum am mai spus, Pascalia este un interval de timp inclus în calendar, care nu este în afara timpului şi nici nu are altă măsură de timp decât calendarul iulian. În anul 1582, abrogându-se calendarul Iulian şi adoptându-se în uzul bisericii de apus calendarul papei Grigorie, rânduiala Bisericii avea să sufere o serie de modificări care aveau să nască şi erezii de netăgăduit. În 1582 calendarul fusese modificat doar cu un număr de 10 zile. Astfel, rânduiala Bisericii referitoare la Pascalie suferea o modificare care nu mai îndrăznise nici un Sinod Ecumenic sau Local să o săvârşească. Mutând calendarul cu 10 zile înainte, praznicul Pogorârii Sfântului Duh avea să se ţină la aceeaşi dată după Pascalia care s-a stabilit după calendarul iulian. Astfel, postul Sfinţilor Apostoli avea de suferit o scrutare de 10 zile. Mai târziu, descoperind papistaşii că nu cu 10 zile erau în urmă, ci cu 13 zile, postul Sfinţilor Apostoli avea să fie scurtat cu 13 zile. Ei bine, în anii în care data Paştilor cade la cea din urmă zi pascală, adică 25 Aprilie, postul Sfinţilor Apostoli, după rânduiala Bisericii Lui Hristos, ţine doar 8 zile. Deci, scurtându-se acest post cu 13 zile, vedem o eroare şi matematică şi canonică. Calculele matematice şi astronomice nu au cum să arate că din 8 se pot scade 13: 8-13= -5. Astfel, postul avea să fie scăzut cu 5 zile mai mult decât ziua 0, adică prima Luni de după Pogorârea Sfântului Duh. Deci, ziua 1 din Post avea să fie, după rezultatul -5, ziua de joi a săptămânii de harţi de după Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Astfel, săptămâna de harţi avea să fie scrutată de la 7 zile, la 2 zile (-5 acele zile), iar postul Sfinţilor Apostoli era inexistent. Pentru a nu arăta poporului această eroare şi matematică şi canonică, ideologii modernişti şi falsificatori ai rânduielii bisericeşti aveau să adauge postului pe care-l şterseseră din anul cu cea mai târzie dată pascală 2 zile, pentru a nu crea tulburare poporului şi pentru a lăsa lucrurile în necunoştinţa întunericului. Totul avea să fie fără nici o problemă după gândirea lor. Însă, iată o altă greşeală foarte mare: 2 zile de harţi -2=0??? Iată că arătând puţină înşelăciune poporului lipsit de această cunoaştere, aveau să şteargă de tot săptămâna de harţi pe care au rânduit-o Sfinţii Părinţi spre cinstirea marelui Praznic al Pogorârii Sfântului Duh, praznic când Biserica Ortodoxă a fost întemeiată prin venirea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli şi peste Arhiereii şi Preoţii creştini. Această bucurie pe care au aşezat-o Sfinţii Părinţi se transforma în 2 zile de post. Dacă înţelegem bine lucrurile, pentru papa Grigorie, săptămâna bucuriei avea să fie transformată în post. Prin aceasta vedem că nu numai cu trupul lupta împotriva Bisericii, ci şi cu duhul său diavolesc. Era de aşteptat ca din inima unui prigonitor al Bisericii, să nu se nască ceva folositor Bisericii şi mai ales ceva ce ar putea ajuta cumva Biserica. Acum înţelegem că schimbarea calendarului avea să aducă grave abateri de la Predania Bisericii şi chiar erezii împotriva cinstirii Bisericii Lui Hristos şi a păzirii Predaniei Sfintelor Sinoade.

Din acest motiv, în anii în care data Paştilor este foarte târzie, postul Sfinţilor Apostoli durează doar 2 zile pentru cei ce ţin noul calendar, iar săptămâna de harţi a Sfintei Treimi este anulată. Aceasta datorită faptului că Postul Sfinţilor Apostoli face legătura între Pascalie şi Sinaxar. Canonic, postul Sfinţilor Apostoli începe în prima luni de după Duminica Pogorârii Sfântului Duh şi se sfârşeşte în ziua de 29 Iunie adică 11 Iulie pe stil nou. Dacă rânduiala nu ar fi fost schimbată după noul calendar al papei Grigorie, Biserica ar fi rămas fără de tulburare şi rânduiala nu ar fi fost transformată în atâtea greşeli dogmatice. Cu toate acestea, Biserica Lui Hristos a rămas netulburată, iar calendarul nu a fost primit în uzul bisericesc de către nici o Biserică până în secolul XX, când cedează presiunilor catolicilor o mare parte din Biserica Răsăritului.

ÎNCHEIERE

Iubiţi cititori,

u ajutorul Bunului Dumnezeu, iată-ne ajunşi la sfârşitul acestei culegeri, pe care ne-a învrednicit să o terminăm şi să o punem sub lumina tiparului pentru a o putea dărui credincioşilor români spre luminarea cunoştinţei şi cunoaşterea istoriei adevărate.

În cuprinsul celor 6 capitole am dezbătut toată problema schimbării calendarului, începând cu anul apariţiei acestui fenomen numit „stil nou”, la Roma, în anul 1582. Ulterior, după cum am văzut, calendarul a fost adoptat de toate bisericile catolice, iar Ortodoxia rămăsese în continuare fidelă rânduielilor Sfinţilor Părinţi de la Niceea, care au lăsat în Biserică această rânduială calendaristică, conform hotărârii Sfântului Sinod de la Niceea din anul 325.

Orgoliul latinilor a arătat lumii întregi adevărata luptă pe care ei o duceau împotriva Ortodoxiei, abia prin secolul XIX, când o mare parte a ierarhilor, chiar şi din România, au început să militeze pentru schimbarea calendarului Ortodox şi înlocuirea sa cu cel al catolicilor. După cum am precizat în Capitolul 5, acest calendar nu era chiar aşa de strălucit şi corect precum pretindeau filozofii catolici, ci mai degrabă era o momeală prin care să ademenească lumea în mreaja papală.

Înainte de a cunoaşte toate aceste probleme pe care le-am dezbătut pe parcursul acestor 5 capitole, oamenii nu aveau de unde să se informeze, mai cu seamă că bisericile aşa-zis ortodoxe de Stil Nou refuză să facă referiri canonice, ci doar să acuze că cei ce sunt pe stil vechi sunt „Schismatici” pentru că nu au ascultat de Patriarhie. Ei bine, ascultarea de Sfintele Sinoade Ecumenice este mult mai importantă decât ascultarea unor ierarhi care majoritatea s-au dovedit a fi infiltraţi şi agenţi ai papistaşilor, pentru a dizolva Biserica Ortodoxă şi a catoliciza lumea. Această luptă este ştiută nu de acum, ci de secole, pentru că papalitatea întotdeauna a căutat să stăpânească lumea şi să aducă tributul ei la piciorul ateului din Vatican.

După cum atestă şi documentele emise de Sfintele Sinoade Locale începând cu anul 1583, calendarul gregorian – de stil nou – nu este chiar aşa mică problemă, după cum pretind cei ce l-au adoptat că este. Defapt problema este foarte gravă, duce spre denaturarea Tradiţiei Ortodoxe, pentru a putea duce o luptă lăuntrică de catolicizare a întregii lumi. La început schimbarea are loc la Roma, apoi în chestiunile mărunte, precum spun ei, Calendarul, şi într-un final cu mişcarea Ecumenistă, care tot spre scaunul papal trage.

Aşadar, noi nu ne-am făcut decât datoria noastră de Preoţi ai Adevăratei, Sfintei şi singurei Biserici Ortodoxe, să dăm lămurire acestor probleme dezbătute prea puţin şi prea ignorant în ultimul secol. Aceasta fie datorită persecuţiilor comuniste ce au avut loc, fie datorită faptului că în lume au mai rămas foarte puţini Creştini adevăraţi, care nu au trădat Ortodoxia, chiar dacă au rămas şi fără Biserici, şi fără Mănăstiri; dar au păstrat cu devotament Tradiţia Ortodoxă, care este mai măreaţă decât orice clădire ce se poate reconstrui oricând.

Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că Biserica nu a încetat să existe, ci există pe acest pământ până la cea de-a doua venire a Domnului, drept pentru care noi trebuie să o urmăm, chiar şi pentru nevoia de a renunţa la tot, după cum spune Mântuitorul, dar pentru a primi cu desăvârşire Împărăţia Lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. Amin!

Pr. Veniamin Ilie

Povăţuire pentru cei ce vin la Ortodoxia Stilului Vechi

itind cu luare aminte această culegere de Sfinte Canoane şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi de demult şi contemporani, creştinul şi catehumenul trebuie să înţeleagă cât este de strictă Porunca Lui Dumnezeu şi cât de important este orice detaliu din viaţa Bisericii Sale. Totodată,  şi viaţa omului de rând, a creştinului pravoslavnic trebuie să fie strict legată de învăţăturile Sfintei Evanghelii şi de Sfintele Canoane.

Indiferent de împrejurări, de mediul care ne înconjură, noi trebuie să fim cu luare aminte în tot ceea ce facem şi să nu ne lăsăm duşi în ispitele proorocilor mincinoşi despre care ne şi spune Sfânta Evanghelie că vor veni în lume şi vor amăgi lumea, dându-se drept adevăraţi propovăduitori şi mari duhovnici, în spatele lor ascunzându-se o mulţime de interese eretice uneori şi politice, alteori.

Străbătând cunoaşterea acestor taine cenzurate de foarte mulţi ani, atât de bisericile oficiale (care ţin pe stilul nou papistăşesc), cât şi de unele biserici ce pretind a fi pe stil vechi, dar încalcă atâtea Sfinte Canoane câte încalcă şi ereticii, trebuie să se schimbe ceva în viaţa fiecărui dreptslăvitor sau catehumen care a urmărit cu atenţie toate învăţăturile şi argumentele aduse aici.

Pentru acei creştini sau catehumeni care au luat seama bine la ceea ce au citit şi doresc a se lepăda de erezia neo-calendaristică sau ecumenistă, noi îi primim cu bucurie şi mai ales Sfinţii Părinţi, la ale căror hotărâri se întorc. Cu toate acestea, chiar dacă bunăvoinţa omului de a renunţa la o schismă sau la o erezie pentru a se spăla de păcat prin baia Sfântului Botez (catehumenii) sau prin Sfântul şi Marele Mir (cei ce au fost botezaţi în conformitate cu Sfintele Canoane), este stabilită o rânduială de primire, după cum urmează:

Se cade a posti toate marile Posturi din an, după cum urmează:

Postul Sfintei Patruzecimi – al Învierii sau al Paştilor. Acest post se ţine fără untdelemn şi vin, cu excepţia zilelor de Sâmbătă şi Duminică sau zilele însemnate, când se dezleagă la Untdelemn şi vinul de la Litie (nu beţia care naşte curvia şi alte patimi). De asemenea, în Postul Mare nu se dezleagă la peşte decât în ziua de pomenire a măreţului Praznic al Buneivestiri şi la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim.

Postul Sfinţilor Apostoli – începe în prima Luni de după întâia săptămână de la Pogorârea Sfântului Duh şi se sfârşeşte în data de 29 Iunie (calendarul bisericesc, iar cel civil 12 Iulie). Întru acest post se dezleagă la Peşte în toate Duminicile şi sâmbetele, precum şi în zilele însemnate din calendarul Bisericii Ortodoxe (tradiţionale).

Postul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – se dezleagă la untdelemn şi vin în toate zilele, cu excepţia zilelor de Luni, Miercuri şi Vineri, iar la Peşte doar în ziua pomenirii Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

Postul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos – se dezleagă la Untdelemn şi vin în toate zilele cu excepţia celor de Luni, Miercuri şi Vineri, iar la Peşte în toate zilele de Sâmbătă şi Duminică, fără numai ultima săptămână dinaintea Sfântului Praznic.

Posturi scurte:

Se posteşte îndeosebi în toate zilele de Miercuri şi Vineri, din întreg anul bisericesc; în ajunul Botezului Domnului (5/18 Ianuarie); de praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 August / 11 Septembrie) şi la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci (14/27 Septembrie).

Păzind aceste Posturi, creştinul sau catehumenul care vine către Hristos şi spre Sfânta Taină a Mirungerii, înfiinţată de Dânsul, va trebui să-şi săvârşească Mărturisirea (Sfânta Spovedanie) în toate Posturile mari, primind doar Agheasma mare, dacă se învredniceşte de acest mare dar. În alte cazuri mai greu de pătruns, şi Anafura se va da cu mare greutate, doar la cei ce postesc şi nu se îndepărtează de Poruncile Mântuitorului şi de Sfintele Canoane.

Acei ce se spovedesc la eretici în perioada acestei rânduieli, ori merg la tainele lor sau primesc din ele ceva, ca nişte eretici se îndepărtează de la rânduiala aceasta şi se primesc din nou cu mai grea încercare.

După ce vor săvârşi rânduiala de primire (în întâiul Post în care împlineşte un douăsprezece luni de pocăinţă şi îndreptare), să primească Sfânta Spovedanie – Mărturisirea cu 8 zile înainte de a primi Sfânta Taină a Botezului sau a Sfântului şi Marelui Mir şi în acea săptămână să păzească rânduiala postirii cu mai mare înfrânare de la bucate, spre a se învrednici de Dumnezeieştile daruri ale Sfântului Duh ce se dau pravoslavnicilor creştini, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

La Sfânta Taină a Botezului sau a Mirungerii nu se cade a avea ca naşi eretici sau schismatici, precum nici catehumeni, ci pravoslavnici creştini. După săvârşirea Sfintei Taine, vor purta asupra lor chipul crâşmei timp de 8 zile, fără să o lepede vreo clipă, ferindu-se a se murdări aceasta, cât şi trupul, întrucât 8 zile nu va putea cuteza a se spăla, întrucât se va păstra cu mare cinste Pecetea Sfântului şi Marelui Mir care, deşi se şterge cu buretele de către Preot, acesta rămâne 8 zile pe trup, având o lucrare harică deosebită şi anumite proprietăţi fizice fireşti.

După ce va păşi în Sfânta Biserică, duhovniceşte (cei ce nu au Biserici) sau trupeşte (cei ce s-au învrednicit a avea Sfânt Locaş), se vor bucura de Sfintele Taine ale Lui Hristos întru întâia zi a încreştinării, sau de va avea oprelişte, va avea posibilitatea să se străduiască şi să le primească în timp. De menţionat este faptul că cei ce nu primesc Sfintele Taine după vrednicia Canonică, nu se pot învrednici a intra în clerul bisericesc nici măcar Ipodiaconi, ci numai cântăreţi sau citeţi.

Nu se primesc de la eretici nici una dintre taine (de la botez şi până la cununie, respectiv hirotonie); nu se vor socoti spovedaniile ca şi mărturisiri iertătoare, ci vor spune toate din copilărie cei ce primesc Sfânta Taină; nu se primesc nici cununiile, ci se săvârşesc după rânduiala Bisericii Ortodoxe, lăsată de Sfinţii Părinţi şi nu prescurtată de eretici pentru comoditate şi slăbirea duhovnicească a poporului cândva dreptslăvitor.

Povăţuire pentru Pravilă şi starea duhovnicească

 

Dator este fiecare creştin pravoslavnic să păzească rânduiala Pravilei. Căci de nu se va îngriji de sufletul său propriu, cine va avea grijă? De aceea, rânduiala Pravilei trebuie păzită cu luare aminte şi nu cu ignoranţă, ca nu cumva să fie spre osândă şi spre chinurile veşnice.

Rânduiala Pravilei Mirenilor este aceasta:

Rugăciunile de Dimineaţă şi de Seară; Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi 30 de Metanii.

Rânduiala Pravilei Monahilor

Pentru Chinovi (fraţi) sau fraţi: 150 metanii şi 300 închinăciuni; pentru Rasofori 300 metanii şi 600 închinăciuni şi pentru monahi 600 metanii şi 1200 de închinăciuni. Îndeosebi pentru toţi, este această Pravilă de rugăciune: Rugăciunile de Dimineaţă şi de Seară, Acatistul Buneivestiri; Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Canonul de Pocăinţă către Mântuitorul Hristos, cel către Sfântul Înger şi acel către toate Puterile Cereşti şi toţi Sfinţii.

Schimonahii au rânduiala lor, care pentru mireni se cuvine a fi şi taină.

În timpul Pravilei, creştinul trebuie să stea drept, cu smerenie, având picioarele uşor depărtate pentru a încuraja trupul să nu se mişte anapoda în timpul rugăciunii, având mânecă lungă la cămaşă şi pantalon întocmai, capul descoperit bărbaţii şi cu batic femeile, iar nu cu eşarfe sau pălării ale lumii deşarte. De fiecare dată când rostesc Împărate Ceresc, la început fac o închinăciune (adică cu aplecarea capului) şi o închinare (fără plecarea capului), la Sfinte Dumnezeule 3 închinăciuni şi după acestea va sta drept şi cu frică, până după Tatăl nostru. În timpul cântării Cuvine-se cu adevărat, smerenia creşte şi este încununată cu o Metanie la sfârşit.

Purtarea creştinului în timpul zilei trebuie să fie smerită şi demnă de urmat, după cum spune şi Mântuitorul Iisus Hristos; căci aşa vor avea prilejul să lumineze spre mântuire pe alte suflete. Nu se cade în nici una din zilele anului a se îmbăta cu băutură pe care Dumnezeu a rânduit-o spre gustare, nu spre deşertăciune drăcească. Întâiul pahar este blagoslovit de Dumnezeu, al doilea de preot şi al treilea este necuvântare drăcească.

Drept este a avea mireanul chipul aşezat ca în lume să nu fie prilej de sminteală, dar de va avea dregătorie ce-l va opri, să nu cuteze a se atinge de barbă înainte cu 8 zile a primi Agheasma mare şi întregul post când va primi Sfânta Împărtăşanie. Cei ce taie mustaţa şi îşi fac chip ca la femei, nu li se dă nicicum Sfânta Împărtăşanie, nici Agheasma mare şi nici Anafura, căci mai de preţ pentru ei este lumea, decât mântuirea şi aceste daruri ale Lui Dumnezeu.

 SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ!


[1] Ziarul „Talanţii Împărăţiei”, pag. 186.

[2] Ziarul „Pravoslavnâi  Simbirsk” Nr. 21-22/1998

[3] Ziarul „Pravoslavnâi Simbirsk” Nr. 21-22/1998

[4] Anulându-se; Ştergându-se.

[5] Evanghelia după Matei, cap. VII, 16.

[6] Biblia Ortodoxă de la 1914, Bucureşti; Ioan X, 16.

[7] Canon 15 Sinod I-II din Constantinopol

[8] Sinod VII Ecumenic, Canonul 1

[9] Canonul 15 al Sinodului ce s-a numit I-II, din Constantinopol, întrunit la anul 861.

[10] Religie catolică, denumire venită de la primatul papal = papistăşism.

[11] PS. Gherasim Saffirin, Episcop al Romanului, 12 Octombrie 1909. Documente privitoare la turburarea bisericeasca pricinuita de legea sinodala din 1909, pag 60.

[12] Ritual masonic de iniţiere / primire în loja masonică / primirea unui grad superior în masonerie.

[13] Miron Cristea era de origine Greco-catolic.

[14] Anatema dată în anul 1583 de către Patriarhul Eremia al Constantinopolului, Sofronie al Ierusalimului şi Silvestru Patriarhul Alexandriei

[15] Canonul 1, Sinodul din Constantinopol, anul 1583

[16] Ioan; 3, 5

[17] Canonul 2, Sinodul din C-pol, anul 1583

[18] Canonul 3 al Sinodului din Constantinopol, anul 1583

[19] Canonul 6 al Sf. Sinod din Constantinopol, de la anul 1583

[20] Canonul 7 al Sinodului din C-pol, de la anul 1583; publicat şi în revista „Biserica Ortodoxă Română” nr. 12 din anul 1881, de Arhimandritul Porfirie Uspenski.

[21] Canonul 1, Sinodul IV Ecumenic.

[22] Canonul 2, Sinod VI Ecumenic.

[23] Canonul 1, Sinodul 7 Ecumenic.

[24] Canonul 1, Sinodul din Antiohia, anul 341

[25] Psalmul 118, stihul 21

[26] II Corinteni, Cap. 6 stih 14

[27] Iosua X, 12

[28]Pentru că din nimic a creat Dumnezeu totul.

[29] Zile care sunt însemnate cu „harţi”.

[30] Amos IV, 7.

[31] Canonul 7 Apostolesc.

[32] Canonul 7 al Sinodului adunat în Constantinopol la anul 1583.

[33] Cartea „Boldurile Sfintei noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit” – din Sf. Munte Athos, Partea a V-a, c. 1, p. 5.


%d blogeri au apreciat asta: